Sep 21, 2016

Posted by in Panoramic editorial

A.D. RACHIERU – „Explozia” Moreanu

Văzut, cîndva, ca o speranţă a prozei scurte, ucenicind în preajma lui N. Velea (care l-a şi debutat), încoronat cu Premiul pentru proză al revistei Luceafărul (1982), Iulian Moreanu (pe adevăratu-i nume Gheorghe Ciocodeică) s-a retras într-o tăcere greu de înţeles, explodînd editorial, aproape ignorat, abia în 2007, cu Ruleta mincinoasă (Editura Refacos, Moreni). Despre acei ani, deghizat în Cristian, va povesti, episodic, în Năvala norilor, roman apărut, în 2014, la editura tîrgovişteană Bibliotheca; produsese cîteva prozuţe, ratase festivitatea de premiere (făcuse drumul spre Capitală „din bucăţi”) iar mentorul, sugerîndu-i, „la o vodcă”, să scrie mai apăsat, se prăpădise la scurtă vreme, într-o iarnă de pomină. Să-şi fi pierdut, oare, „îndemînarea”? Nici vorbă, Iulian Moreanu este un prozator puternic, retractil, cu sfiiciuni inexplicabile, aşteptînd omologarea iar romanul menţionat, „uitat zeci de ani”, are o vizibilă tentă autobiografică, Cristian Anghel, un profesor „ratat”, visînd a ajunge scriitor. Un „chin frumos”, nu? Bineînţeles, ca roman în roman, trucul unui manuscris abandonat (dosarul cu file îngălbenite) îngăduie manipularea amintirilor, într-o autoficţiune care se abandonează trecutului.

Aşadar, după un debut îndelung amînat, Iulian Moreanu revine în forţă, lansînd ritmic titluri, care, din păcate, n-au stîrnit ecoul meritat. Doar critica zonală pare a se fi ocupat de cărţile lui, nu puţine, trase la edituri obscure. Bun povestitor şi, în aceeaşi măsură, bun strateg al propriilor texte (nu şi în sensul promovării lor), cum observase Tudor Cristea, Iulian Moreanu e interesat de microscopie şi enigmatic, pendulînd între realitate (ficţionalizată, la rîndu-i) şi iluzie. Pe filiaţie eliadescă (cf. Mioara Bahna) ne prinde în plasa epică, sondînd, cu calm analitic, într-o stranietate controlată, „viaţa” personajelor.

Dacă nu greşim, palmaresul său scriitoricesc contabilizează şase volume de proză scurtă, după pomenita Ruletă mincinoasă urmînd Cerbul însetat (2012), Febra (2013), Neguţătorul de vise (2014), Povestiri cu un copil şi Iarna perfectă, ultimele din 2015. Un jet editorial recuperator, întregit cu două romane: Năvala norilor şi, recent, Exit (Editura Fundaţiei Culturale Libra, 2016). În pofida epicului „fragmentarizat”, încercările sale romaneşti trăiesc prin firescul dialogului, vădind certe abilităţi arhitectonice. Exit-ul, de pildă, procură o lectură delicioasă, într-un amestec de imagini fără repere temporale, sub control sever, însă. Un Cristian (psihoterapeut) purcede la o visată călătorie, revenind în locurile copilăriei. Sortit, sub declicul amintirilor, unui permanent du-te/ vino între trecut şi prezent, confesiv, el dezgroapă amintiri „uitate”, văzute cu alţi ochi. Bun de psihanalizat el însuşi (recunoaşte), intră în pielea unui posibil „pacient”, fiind, alternativ, copil şi matur, retrăind, cu capacitate empatică, astfel de amintiri „implantate”. Are în spate o viaţă sentimentală ratată (sinuciderea Sorinei, divorţul de Nora) şi întoarcerile în copilărie, sub năvala amintirilor, îi readuc în memorie chipul Fănicăi (toantă, murdară, o ochelaristă rahitică etc.), acum patroană (Ştefania), reuşind în viaţă, aşteptîndu-l, ştiind că va veni. O grăsană antipatică, devenind, brusc, o frumuseţe evidentă, risipind mister şi vrajă; „o minune de femeie”, constată Cristian, enigmatică, ambiguă, „în două imagini”, care ştie tot, venind dinspre acea Fănică uitată (piticania, urîtania cu ochi saşii), prinzînd treptat „drag de şcoală”. Apare şi handicapatul Neculuţă, cu mersu-i „de raţă”, ţiganca Zorica, fata bulibaşei, răpită de un fierar îndrăzneţ (Căruţaşu), aducînd pe lume, sub un „blestem năprasnic”, un monstru, devenit un animal captiv, izolat, sechestrat, de aceeaşi Ştefania, printr-o „căsătorie” ritualică, într-o „puşcărie subterană”. Totul, desigur, în această avalanşă de întîmplări precipitate, sub semnul dubiului, rulînd „cu viteza gîndului”. Fiindcă, ne avertizează romancierul, în acea zi totul era posibil. O mulţime de enigme într-un „început etern de înserare”, amintiri umilitoare, cheful de copilăreală, încurcînd/ amestecînd cele povestite cu cele petrecute: ciudăţeniile din casa aia, cu apariţii/ dispariţii misterioase (bătrîna, fugită cu Brăduţ, oferind şerbet şi, prin alternanţă, un moş ursuz), deruta psihoterapeutului căzut în muţenie, avînd la îndemînă o unică soluţie: să ia toate lucrurile/ evenimentele aşa cum sînt. Evident, Cristian, năucit, ajuns într-un loc periculos, asaltat de confuzii, caută, ca profesionist, diagnostice. Plicul de la Lizica, terenurile (cu rezervele, bănuite, de uraniu) vîndute vărului Cornel, poveştile lui Mitrel (sperînd să „întoarcă” actele), în fine, bazaconiile Ştefaniei (considerîndu-l „cel hărăzit”), îl aruncă în nervozitate şi teamă. Prin această regresie, Ştefania îi apare un caz clinic; dar totul pluteşte în incertitudine, scenariul epic fiind îmbibat, în dozaj savant, de fabulosul oniric.

Parantetic, să observăm că acest Cristian Anghel, un personaj migrator, circulă, sub felurite identităţi profesionale, în prozele lui Iulian Moreanu. Astfel, în Spaţii culturale, descopeream, în serial, o nuvelă (probabil!), intitulată Amurgul. Acolo, Cristian, în „celulele” futuriste ale instituţiei (pătrate aseptice, „europenizate”), face schimb de e-mail-uri („fără conţinut”) cu Florentina, o ignorată colegă mignonă, visătoare, dezinteresată de persoana lui. Apar, bineînţeles, conform reţetei, situaţii inexplicabile. Bietul Cristian, „întomnat”, frămîntat, agitat, încercînd a descoperi tîlcul acelor scurte mesaje, anunţînd un posibil flirt virtual, se lasă locuit de fantasme erotice; senzaţia de neverosimil, încercată de tulburatul Cristian, poate fi şi a lectorului, să recunoaştem.

Trăgînd linie, putem spune, însă, că avem în Iulian Moreanu un prozator discret, „ascuns”, de cert meşteşug, acroşînd cititorul. Ştie să povestească şi o face pe îndelete, probînd calm analitic, eliberînd un autobiografism camuflat. Dar e vorba de o egografie transferată altora, de un eu multiplicat, fără a adînci, dincolo de coaja anecdoticului, lumea sinelui. Adică, descoperind – coborînd în psihologic – suferinţa ca suport, cu acces la „interioritatea” personajelor. Altminteri, „harul suferinţei” rămîne doar invocat, fixat într-un descriptivism care nu trece de răceala clinică. De impresionantă forţă imaginativă, fie că radiografiază spectacolul degradării sub pretextul romanului regăsit, „frunzărit” (vezi un „alt” Cristian Anghel, copleşit de amintiri, prins în jocul erotic, „scandalos”, cu o elevă aţîţător-insolentă, care îl domina, Rodica Dobrescu, în Năvala norilor), fie că, alternînd planurile, scenarizează cu aplomb şi nimb poetic, plonjînd în lumi nebulos-imaginare, precum în Exit, Iulian Moreanu, un intratabil „neguţător de vise”, încă nepreţuit cum ar merita, are, categoric, condei, urmînd să exerseze scrisul mai apăsat, cum îi recomandase, cu un fler de zile mari, Nicolae Velea.

 

 

Revista indexata EBSCO