Sep 21, 2016

Posted by in Panoramic editorial

DRAM – Poetica scrutării sau Cine l-a ucis pe Puşkin/ cine l-a castrat pe Freud

De multe ori e mai nimerit să nu ştii despre autor prea multe lucruri: faptul că un poet e, în viaţa lui de toate zilele medic şi, totodată, conduce o clinică de psihiatrie la Haga, te poate determina să cauţi în versurile sale imagini şi conexiuni pe o anume direcţie. Or, acestea apăreau şi de la sine, mai altfel şi mai convingător poetic, dacă era cazul să apară.

Spun toate acestea după lectura volumului Doamna Freud, apărut sub semnătura lui Liviu Gaspar la editura Integral din Bucureşti, în 2015. Autorul, aşa cum spuneam mai sus, e un specialist de primă mînă în tratarea depresiilor, conducînd o clinică de profil la Haga; pe de altă parte, aplecarea medicilor către artă, mai cu seamă către literatură, e (re) cunoscută, fie ca pasiune definitorie, fie chiar prin folosirea ei ca formă de tratament neconvenţională.

Dar e cazul să despărţim apele. Volumul lui Liviu Gaspar face parte dintre acelea (nu foarte multe) care se recomandă singure, neavînd nevoie de girări suplimentare. Volumul de faţă este compus din două cicluri: Gazebo şi Tablouri cinetice. Deoarece al doilea ciclu înseamnă, după cum suntem preveniţi, o formă revizuită a poemelor ce au intrat în componenţa volumului cu titlu identic apărut la editura ieşeană Cronica, în 1995, în rîndurile ce urmează ne vom referi doar la primul ciclu, mult mai ofertant, de altfel.

Dincolo de asocierea implicită cu numele muzicianului italian Paul Mazzolini, cel care ne-a dat I like Chopin (sau poate şi din acest motiv), titlul acestui ciclu (Gazebo) se înscrie în plaja unor determinări asumate. În prelungire firească faţă de primul volum (ceea ce şi justifică includerea poemelor de acolo, revizuite, în noua carte) imaginarul poetic se ordonează în jurul cineticului, o mişcare asamblată şi dezamblată, mişcare ce se subordonează unei „acţiuni” supratutelare: a aduna imagini, fapt ce rezultă după priviri specifice, scrutătoare, eventuale dependente de un turn de observaţie, de un foişor al supravegherilor armonioase, mediate cosmic şi arhitectonic; privirea rămîne fixată, se aplică pe imagine, ne spune traducerea lui „gaze” aplicată poemelor lui Liviu Gaspar. Un text intitulat Extaz (cu un joc caligramic de efect, pe care nu îl reproducem) poate fi revelatoriu, intersectînd vederea şi ascultarea lumii sub macrosemnul poetic „Gazebo”: „Cu ochii/ deschişi/ cît ferestrele/ Copii/ ascultă/ desfrunzirea/ copacilor”.

Sunt poeme de o concentrare deliberat simbolică, urmînd canoane ale poeziei orientale (haiku, tanka): însă ideea de vedere şi ascultare a mişcării micro- şi macro-cosmice ţine de configurarea unui areal al poeticităţii care irumpe din zone ale unui abisal ce se confundă cu gestaţia primordială a Universului/ Universurilor. Poate tocmai această extremă concentrare a textelor, intersectată cu o inerentă pornire/ trimitere spre ceea ce reprezintă cunoaşterea dintîi a omului Liviu Gaspar, determină un tip de discurs poetic ce se desparte vizibil de formule cunoscute şi consacrate. Nici nu există, de altfel, vreun semn de apropiere faţă de pulsiunile ce au marcat două-trei-patru decenii de poezie recentă; poate, într-un spirit care-l apropie de cîţiva congeneri, să înscriem preferinţa pentru modelele desprinse din poezia japoneză. Dar şi peste aceste posibile apropieri, remarcăm acea supradimensionare a cineticului vizualizat (scrutat, fixat prin privire/ un fel de gazing) aşa cum se vede în aparent incoerentul poem (dar cine spune ceva de coerenţa poemelor?) intitulat marş: „aleargă/ batoza// printr-un/ lan de lalele// clămpăne-n/ gură dinţii de frig// strîng soldaţii/ la piept trupuri şi plîng// duduie batoza / sub stele/ fac dragoste cu patru surori”. Alteori, cineticul (neavînd cum să uite de Freud, de doamna Freud, de complexul castrării iminente, poate şi de Il bove al Carducci) se concentrează extrem, relansînd infinita problematică a simbolurilor şi a investigaţiei psihanalitice: „ceaţa urcă vacile înspre cer”.

Există, ca în orişicare volum/ ciclu care se respectă, o serie de imagini ce ţin de ordonarea unui imaginar poetic; le înşirui, o parte, aleatoriu: pasărea, peştele, fluturii, cîinele, şarpele (şi alte trimiteri spre animat), oglinzile, luna, soarele, noaptea, călăul, floarea, cerul, soldatul, femeia, îngerul. Ceea ce interesează şi mai mult este o supraordonare, adică deducerea unei alte serii de termeni/ imagini cu valoare macro-simbolică: ochii, ţeasta, arterele, sîngele cinetic, jocul, psihoza, plictisul, bufniţa albă. Se realizează astfel un interesant şi productiv mecanism ludic, care angrenează cele două serii de imagini, din respectivul joc născîndu-se, de fapt, semnificaţiile unui volum ce pune mare preţ pe dezvăluirea meandrelor subconştientului, implicit pe de-nudare, de-mitizare, reducere la minimalism, inclusiv a feminităţii vinovate (sau nu): „femeia doreşte poesie/ cu ki-lo-gra-mul// un penis cît un şoricel/ o aduce la presiunea/ de ardere a motorului diesel”. Şi aşa se întîlneşte întrebarea explicită dintr-un poem: „Cine l-a ucis pe Puşkin” cu aceea deductibilă din mantra sacerdotală: „Cine l-a castrat pe Freud”. Castrarea nu duce însă spre o epifanie în feminin, în ciuda titlului: mult mai multe comentarii ar cere marea frecvenţă a imaginilor ce ţin de sfera semantică a „decapitării”, cu imagini într-adevăr memorabile: „decapitaţi privim seara”, luna/ de-ca-pi-ta-tă”, „călăul/ sărută/ pe gît/ o femeie”.

Nu pot trece peste cele două secvenţe ce deschid/ închid ciclul. Prima, intitulată roze, sublimează absenţa capului prin imaginea a ceea ce este masca aceluia care are acasă o grădină de trandafiri, adică a călăului producător de decapitări. Cealaltă, tablou cinetic (5) este, de departe, cea mai densă şi mai împlinită imagine obţinută prin negarea fixării cu privirea, un anti-gazing, de aceea atît de frumoasă şi de suficientă în sine: „noaptea începe cu o bufniţă albă”.

În final, doar cîteva (alte) cuvinte despre titlul volumului: cu capcană, ca orice titlu ce se respectă, acesta trimite şi spre un poem titular, în care întîlnim nu doar re-investirea divanului psihanalitic ci şi eternizarea ideii/ imaginii ce se lipseşte de referenţialitate, singura care contează, spre eternitatea comunicării prin poezie, într-un mod cu adevărat demn de remarcat : „pe/ trepte/ umbra/ coboară în amfiteatru”.

Un volum de remarcat, într-o lume a apariţiilor ce (se) trec mult prea repede. Un volum care arată, din  nou, că poezia nu e o simplă întîmplare.

Constantin DRAM

Constantin DRAM

Revista indexata EBSCO