Sep 21, 2016

Posted by in Panoramic editorial

HOLBAN – Visele din ograda amintirii

În numai cinci ani, Florentin Dumitra­che a tipărit opt volume de versuri, bine primite de critica de în­tîmpinare; mai ales, poeţii ieşeni – Emilian Marcu, Cassian Maria Spiridon, Constantin Mănuţă, Adi Cristi, Marinică Popescu, Valentin Talpalaru, Horia Zilieru –, dar şi critici literari, precum Marius Chelaru şi Nicolae Busuioc, au scris elogios despre Calul alb (2011) Ninsoarea tîmplelor (2011), Iluminări tăcute (l2012), Nedumeriri tîrzii (2012), Fluturii din scris (2013), Vise de lumină (2014), Săgetat de anotimpuri (2014), Prin ochiul lunii (2015). Lirica lui Florentin Dumitrache este una a căutării echilibrului între cosmic şi teluric, fiinţă şi nefiinţă, viaţă şi moarte, între lumină, speranţă, iubire şi ceea ce răvăşeşte lăuntrul: „Viaţă în cer,/ viaţă pe pământ/ echilibru perfect/ între duh şi cuvînt./ Viaţă în apă,/ viaţă în aer/ echilibru perfect/ fir întors dintr-un caier./ Viaţă în stele,/ viaţă în noi/ echilibru perfect/ între-acum şi apoi” (Echilibru perfect). Florentin Dumitrache e mereu atent, dedicat, asumînd cîntecul vieţii, elanul vital,  în aproape toate poemele cărţilor sale, trăind „bucuria vieţii în clipa deplină” (Suntem doar o clipă…), alungînd pasărea nopţii pentru a pluti spre înaltul cerului cu lună (Pasărea nopţii), lăsînd lumina „să curgă peste tot” (Eu am lăsat lumina), bucurîndu-se „până-n ultim ceas” (Mă străduiesc…); ca în acest Autoportret;  „Sunt sîmbur de viaţă/ germinînd din trăire,/ sunt tulpină de om/ din multă iubire,/ sunt pom roditor/ în timp şi speranţă,/ sunt frunză pe ram/ în soare şi ceaţă,/ sunt pomul vieţii/ de cînd m-am născut/ şi al eternităţii:/ spre stele şi lut”.

Poezia lui Florentin Dumitrache este una de notaţie, calmă, într-un asfinţit senin, îmbrăcat în „pînza vieţii, întreagă”, adoptând picturalitatea ca pe o dimensiune esenţială; aceasta e una din calităţile unei lirici de evocare a amintirilor şi viselor „pierdute”, selectînd doar gîndurile bune, aruncînd din nacelă povara incertitudinilor şi dezechilibrelor. Iar suportul acestui zbor liniştit, în lumină, unde poetul foloseşte simboluri ascensionale consacrate (pasărea, aripa, visul, norul), rămîn satul dintre dealuri şi vîrsta de aur a copilăriei petrecute acolo; citite în această cheie, poemele lui Florentin Dumitrache din toate cărţile sale constituie o autobiografie lirică: „Pătrunde-n amintiri dor neuitat, trecut/ De satul dintre dealuri, de locul înăscut,/ în liniştea de-acasă cu fraţii şi ai mei,/ Unde creşteam ca frunza verde în ramură de tei,/ Prin timpul care vine o văd în urma sa,/ Copilăria-ntreagă, balsam în viaţa mea./ Copilăria-ntreagă, balsam în viaţa mea,/ Prin timpul care vine o văd în urma sa,/ Unde creşteam ca frunza verde în ramură de tei,/ În liniştea de-acasă cu fraţii şi ai mei,/ De satul dintre dealuri, de locul înnăscut/ Pătrunde-n amintiri dor neuitat, trecut” (Amintiri). În ograda amintirii, cum îi spune în poemul Alături de tine, autorul se regăseşte, printre fotografiile „prinse în cui”, în copilăria „ce creşte în zeci de vise”, un joc peste timp, cu amintirea părinţilor şi, mai ales, a unui spaţiu edenic: „Peste cîmpuri şi păduri gîndurile mele toate/ Sunt rotiri de albe păsări, amintiri de neuitat,/ Pentru clipele trecute petrecute zi şi noapte/ În împărăţia lumii, satul meu cel mult visat./ Amintirile se plimbă prin păduri, peste ponoare,/ Pe la rîu cu bulboana de la margine de pod/ Unde ogoiam căldura trupului în­cins de soare,/ Peste cîmpurile-ntinse şi livezile cu rod./ Cum să uit copilăria ce creştea în zeci de vise/ Transformate-apoi în jocuri şi în întîmplări hazlii:/ Baba-oarba, oina, mija, întreceri pe dealuri ninse/ Cu sănii în zbor ca vîntul prin larma de copii?/ Amintirile curg toate ploaie caldă peste gînduri,/ Sufletul împrospătîndu-mi cît şi timpul în aval,/ Doruri nasc rînduri, rînduri şi iar rînduri/ De copilăria dragă şi de satul meu natal” (Amintiri). În contrapunct, poezia din cărţile lui Florentin Dumitrache este (şi) una a interogaţiei active adresate lumii şi sinelui, prin care se strecoară, adesea, umbra, neliniştea, sentimentul romantic al trecerii timpului şi al năruirii secundei date fiinţei: „Stelele din ce ră­sar,/ dintr-o umbră-a nopţii,/ sau apar şi tot apar/ din lumina morţii?/ Stelele în ce apun,/ într-un cîmp de ceară,/ sau cu toatele îşi spun/ şi-n pămînt coboară?/ Întrebări puse mereu/ despre nemurire,/ tot o stea voi fi şi eu/ după adormire?” (Întrebări); „Unde să m-ascund / cînd ierburile curg/ rîuri de timp peste mine?/ Unde să m-ascund/ cînd timpu-i furtună ce vine?/ Unde să m-ascund,/ decît în amintiri de mîine?” (Unde să m-ascund…).

Dominatoare în astfel de poeme este tonalitatea elegiacă, potenţată, chiar şi în poeziile de influenţă folclorică (Baladă), de muzicalitatea căutată de un poet care îşi spune „me­los curat”, de o trăire erotică împăcată, calmă, departe de arşiţa pa­timii şi, mai cu seamă, de un subtil sentiment religios; Florentin Du­mitrache nu scrie o poezie de amvon, ci una a comuniunii în gînd cu Dumnezeu:  în legea nouă a iubirii şi speranţei: „Cînd luminările se-aprind/ La Învierea lui Hristos,/ Lumina-n inimă  şi-n gînd/ Să vă pătrundă-adînc, pios./ În clipa Învierii Lui/ Să fim mai buni, evlavioşi ,/ Căci este semnul Domnului/ Pe trupul nost’ de credincioşi./ E seara magică acum/ De blîndă rază peste noi,/ Lumina Lui ne este drum/ Pentru acum şi pentru-apoi./ Cînd lumînările se-aprind/ Primim lumină-n trup şi-n gînd” (Cînd lumînările se-aprind…). Tonul elegiac este şi al sonetelor şi pastelurilor, forme lirice clasice pe care Florentin Dumitrache le cultivă cu virtuozitate; „Amurgul se prăvale din resturi de lumină/ Rămase dinspre ochiul strălucitoarei zi,/ Prin aer e doar vîntul ce-şi cîntă în surdină/ Prezenţa înspre noaptea ce pare-a o zi­di./ Natura îşi îmbracă cămaşa nopţii neagră,/ Mulţimi de vietăţi cul­cuş îşi pregătesc,/ Să se scufunde-n vise, căci după-o zi întreagă/ De căutări febrile, spre altele gîndesc./ Boarea de vînt clăteşte sleite­le puteri/ A zecilor de păsări şi vietăţi mărunte,/ Ce-şi lasă trupu-ofrandă trecutelor plăceri,/ Simţite peste zi prin întîmplări avute./ Amurgul se prăvale din resturi de lumină,/ Peste natură noaptea se vrea a fi stăpînă” (Amurgul se prăvale…).

Un etaj liric bine construit este acela al unei constelaţii simbolice purtate printre visele regăsite în ograda amintirii. Mai întîi, calul alb din poeme precum Evoluţie…, Calul meu alb, Pat de cuvinte, Rugă, simbol al luminii solare, al fertilităţii, dar şi al trecerii: „Pe calul meu alb/ doar visele au călărit/ prin timp, peste timp/ înfăşurate în mantia/ copilăriei, tinereţii, maturităţii/ transformîndu-se în adevăruri,/ reuşite şi nereuşite,/ iar acum călăresc/ spre ţara necunoscută/ pentru odihnă./ Doar calul meu alb/ se-ntoarce acasă/ îmbrăcat în harnaşamentul amintiri­lor” (Calul meu alb). Luna e astrul poeziei lui Florentin Dumitrache; pavăză a trăirii erotice într-un poem precum Îţi aminteşti din volumul Vise de lumină, luna e „uitare”, dar şi o „figură” lirică de identificare a amintirii mamei ori a jocului din vis;  „Se făcuse că eram/ pe-un vîrf de munte înalt,/ încercînd să prind/ norul de coadă,/ să-1 sucesc în jurul meu/ să acopere luna/ ce mă orbea cu strălucirea ei,/ să acopere luna/ ce îmi amintea/ de ochii de mură coaptă/ şi buze de fragă./ Încercări nereuşite/ mă prăvăliră-n hău adînc de somn,/ iar luna rîdea,/ rîdea cu strălucire,/ privindu-mă/ prin fereastra camerei „ (Vis); de unde se vede încă o dată că avea dreptate Mircea Eliade care,  în Insula lui Euthanasius, spunea că „Viaţa lunii este mai aproape de om, decît gloria majestuoasă a soarelui”. Tot astfel, castanul, albatrosul (dar nu cel ucis al simboliştilor şi al lui Nicolae Labiş, ci acela „tandru”, al liniştii din viaţă şi din adîncul necuprins, cum se spune în Dor de adînc), cocorul (un semn nu al primăverii, ci al toamnei, al prevestirii îngheţului, cum scrie poetul în Se simte adiere…) şi cerbul solar, simbol al vieţii şi al luminii; „Cerbii se-adapă din vîrfuri de brad/ Oglindite-n ochiuri de apă,/ Stropi de neodihnă curg înspre vad,/ Iar cerbii se-adapă, se-adapă./ Rămîne doar umbra apei pe prund,/ Setea le-a fost potolită,/ Se-ntorc înspre ţarcuri. Oare cînd/ Ivitu-s-a iar frumuseţe dorită?/ Privesc înspre vîrfuri, arcuri de trup/ În salturi tot mînă şi mînă,/ Se-nalţă spre ceruri, de-acolo irup/ Lumină în inimi, lumină./ Cerbii se-adapă din vîrfuri de brad,/ Stropi de neodihnă curg înspre vad” (Cerbii). În astfel de poeme se regăseşte partea rezistentă a liricii lui Florentin Dumitrache.

 

 

Revista indexata EBSCO