Sep 21, 2016

Posted by in Panoramic editorial

CHELARU – Edituri moldave/ autori moldavi

Nadia Anghelescu, Noi şi Orientul arab, Editura Polirom, Iaşi, 2016, 334 p.

 

De ceva vreme Editura Polirom publică/ reeditează volume din şi despre cultura lumii arabe. În cazul de faţă, este vorba despre o nouă carte (după Identitatea arabă. Istorie, limbă, cultură, 2009, Introducere în islam, ediţia a doua, revăzută şi adăugită, Iaşi, 2014 – ambele semnalate în această rubrică) semnată de Nadia Anghelescu (fost profesor la Universitatea din Bucureşti, nume de rezonanţă printre arabiştii nu doar din România).

Multe texte din carte, spune autoarea, au apărut iniţial în alte limbi (engleză, franceză, arabă), pentru versiunea română colaborând cu Claudiu Constantinescu şi Mircea Anghelescu), altele aparţin perioadei când afla „ce au adus arabii culturii şi civilizaţiei universale”.

Structura cărţii (arată şi tipul/ nivelul de detaliu al subiectelor abordate): Introducere, Cine sunt arabii? (cu subcapitole despre limba şi naţiunea/ originile identităţii arabe, comunitatea musulmană), Cum cunoaştem Orientul arab (A. Orientalism pro şi contra – obiectul orientalisticii, sunt orientaliştii denigratori ai Occidentului?, stereotipuri despre islam/ arabi; B. În spiritul dialogului – necesitatea cunoaşterii reciproce, dialogul islamo-creştin azi), Cum traducem „Orientul” (traducere şi receptare, literatura arabă în oglinda Europei, Orientul „exotic” în literatura tradusă din arabă, netraductibil şi netradus în traducerile din literatura arabă, dintre metaforele conceptuale – inima), Incursiuni în literatura arabă: teme şi figuri (A. Despre iubire, în Spania cucerită de arabi – Ibn Hazm, iubirea în metafore, B. Alte figuri din literatura arabă – Al-Hamadhani, Taha Hussein), Interviuri – realizate cu autoarea de către: Dan C. Mihăilescu, Izzat al-Qamhawi, Florin Şperlea, Dan Pârvu, George Motroc.

Este, pe plan mondial, un context complicat, şi al re-discutării unor termeni/ concepte, şi din punct de vedere economic/ al re-dimensionării/ reaşezării sferelor de influenţă, războaie ş.a. Lumea arabă, la rândul ei, a suferit tot felul de „experimente” nereuşite gen „primăvara arabă”, dar, din nefericire, şi altele, cu consecinţe devastatoare. Flagelul terorismului a escaladat, cei implicaţi în acest fenomen s-au organizat în structuri de tot felul etc. Şi discuţia poate continua de la criza valurilor de oameni care încearcă să pătrundă în Europa la modul în care îşi procură ISIS sau Al-Qaeda ori cine mai ştie ce alte grupări armele şi banii (dar şi cine „trage” foloasele), cum au pătruns pe Vechiul Continent etc.

Pe un alt palier, putem vorbi şi despre aspectele care ţin de reiterarea/ rediscutarea unor termeni, azi – în contextul caracterului ambiguu al noţiunii de „Orient”, care a fost, cumva preluat implicit, de „orientalism” (din cărţile semnalate în rubrica noastră, Liviu Bordaş vorbea, în context, despre „situarea ambiguă a românilor între Orient şi Occident”, chiar „considerarea acestora ca obiect al orientalismului în prima jumătate a secolului al XIX-lea”, Cătălin Ghiţă are, de asemenea, o serie de consideraţii interesante la temă etc.).

Pornind de la etnonimul „arab”, Nadia Anghelescu conduce cititorul prin istoria formării/ evoluţiei identităţii arabe (cu discuţii şi despre „identitatea rănită” a acestora), înainte şi după islam, limba arabă/ limba Coranului, diverse stadii de evoluţie ale civilizaţiei arabe, contactul cu Occidentul ieri şi azi, aspecte ţinând de cum e privit de fiecare în parte „celălalt”. Sunt multe informaţii, analize, precizări terminologice, călătorii în literatură, ştiinţă, istorie, mulţi „paşi” care pot duce cititorul care va lectura aceste pagini mai aproape de înţelegerea unei lumi, a unei istorii complicate dar frumoase, şi a rădăcinilor. şi chiar, fie şi în parte, a cursului unora dintre problemele cu care ne confruntăm azi toţi, şi arabii şi „ceilalţi”. Încheiem citând-o pe Nadia Anghelescu: „ar fi mare păcat, cred, să ne lăsăm antrenaţi de unele manifestări ale resentimentelor care par a străbate o mare parte din Orientul arab, ca şi alte zone, şi să uităm ce au adus arabii civilizaţiei universale, ce au putut să construiască: nu numai cetăţi, ci şi o mare cultură, o mare literatură”.

O carte documentată, scrisă de un specialist recunoscut, cu activitate notabilă în domeniu  O lectură interesantă, instructivă, o iniţiativă binevenită a editurii.

 

 

Dan Tomozei, Diplomaţia Panda, cuvânt înainte: Viorel Isticioaia-Budura), coperta: Wang Zhi, Editura Junimea, Iaşi, 2014, 254 p.

 

După ce între 1992-201 a fost jurnalist în România, scriind în presa locală dar şi naţională, din octombrie 2010 este „expert al secţiei române a Radio China Internaţional). În ultimul timp a publicat câteva volume despre/ legate de China: Descoperind China – Beijing, 2012, Dialoguri la Beijing, 2013 – o selecţie de interviuri, şi, acum, acesta apărut la Iaşi.

Lectura cărţii (deschisă de câteva cuvinte de început, în afară de cel al ambasadorului Viorel Isticioaia-Budura, semnate de Wu Min, şef secţie de limba română Radio China Internaţional, Emil David, şi, în final, de către autor), cu subtitlul Despre România, China şi Republica Moldova, 2011-2014 (de altfel, pe aceste trei secţiuni sunt grupate şi textele selectate, care poartă amprenta evenimentelor care le-au inspirat, la data respectivă, şi a felului în care le-a văzut autorul, în conexiune cu China, cu ţara noastră dar şi contextul internaţional) mi-a provocat sentimente amestecate.

Scrie autorul în paginile de început: „departe de patrie fiind, am descoperit că una dintre cele mai dificile situaţii în care te poţi afla, dincolo de dorul de casă” este aceea în care vezi lucrurile cu alţi ochii, şi, în situaţia sa, de jurnalist pentru radio China Internaţional, locuind în acea ţară o vreme bună, „eşti nevoit să îţi critici ţara, urmare a politicilor guvernamentale sau prezidenţiale”. Am avut aceeaşi senzaţie de multe ori când am călătorit departe de ţară. Cu cât mai departe eram, cu atât parcă lucrurile se vedeau mai nuanţat, chiar altfel.

În Cu cine şi ce comunică România? (datat 18 februarie 2013), citim: „privit de departe, spaţiul românesc poate fi identificat fără prea multă emoţie drept unul lipsit de coerenţă, în care anevoie ajungi să cunoşti linia oficială a statului”. Şi, de multe ori, discutând cu jurnalişti, scriitori,  afacerişti, oameni de tot felul am avut parte cam de aceleaşi întrebări despre care vorbeşte în unele texte şi Dan Tomozei – în esenţă cum facem de stricăm, în loc să perpetuăm relaţiile bune ori nu construim altele noi, impresia pe care o lăsau reacţiile/ felul de a face afaceri/ de a crea legături a României, prin reprezentanţii săi, fiind una deloc eficientă, chiar percepută drept fără cap/ haotică, dacă nu de-a dreptul stupidă. Şi în politica noastră şi în opinia publică – motivele sunt multe, cu nuanţe de tot felul – superficialitatea şi clişeul de multe ori fac ravagii. În cazul de faţă, scrie autorul, „cât timp în preocuparea de a înţelege China şi Asia sunt aplicate şabloane şi modele socio-economice înrădăcinate […], eroarea e singura situaţie posibilă”.

Lectura acestor pagini, cu teme diverse (de la aspecte care ţin de „politica” internaţională a României, atâta câtă şi cum este ea, la faptul că ţara/ politicienii noştri au fost şi sunt de multe ori „şantajabili”, şi între ei, şi de către cei „din afară”, pentru varii „interese” – Republica şantajabilă România, reacţii marcate de „subiectivism şi parţialitate” la adresa României – cazul doamnei Reding şi ale atâtor altora, situaţia românilor din Covasna, umiliţi la ei acasă, lipsa de reacţie/ reacţii aiurea ale politicienilor – Apăraţi dreptul tinerilor români la onoare, cum se văd România/ literatura noastră din China, cum sunt relaţiile Republicii Moldova cu China ş.a.), scrise de un jurnalist conectat la actualitatea relaţiilor româno-chineze (care par să fi pornit pe un drum mai bun, rămâne de văzut ce va ieşi), dar şi la realitatea europeană/ din spaţiul românesc (România şi Republica Moldova) sunt o sursă de informare, şi pot constitui o lectură interesantă.

 

 

Florentina Niţă, Strisce din carta/ Fâşii de hârtie, seria Poeti senza cielo, a cura di Menotti Lero, cuvânt înainte: Patrizia Serra, grafica de pe copertă şi din interior: Daniela Nenciulescu, Genesi Editrice, Torino, Italia, 2016, 104 p.

 

În primăvara lui 2016 am publicat în „Poezia” o convorbire cu Menotti Lero, cu care, între altele, am vorbit şi despre o colecţie cu priză la public în Italia, girată de el, sub auspiciile Genesi Editrice, Poeti Senza Cielo.

În această colecţie a apărut şi astă carte a Florentinei Niţă, despre care am mai scris aici, dar referitor la volume apărute în ţară. Spun asta pentru că, de ani buni, autoarea, plecată de pe meleaguri nemţene, vieţuieşte în Italia, scrie în română, dar şi în italiană, cum, iată, ne arată şi în acest volum. Notam în prezentarea celorlalte cărţi câteva aspecte – are o constanţă în felul în care îşi aşterne ce are de spus în vers (aici, vom vedea, are şi alte opţiuni), un discurs mai puţin marcat „frângerea” de ţară, între „motive” am putea considera şi că, mergând pe firul celor începute acasă, a continuat să scrie, să colaboreze şi la publicaţii din România (inclusiv din Iaşi – „Poezia”, „Cronica veche”), semnând şi în publicaţii ale Centrului Cultural Italo-Român de pe lângă Biblioteca Românească din Milano, ale Asociaţiei Femeilor Române din Italia ş.a.. De altfel, felul în care apare cartea, cu un cuvânt de deschidere de Patrizia Serra, cu care mai colaborează şi la alte proiecte, în colecţia sub oblăduirea lui Menotti Lerro ş.a., întăresc cele spuse mai sus. Din aceste motive, spre de osebire de mulţi alţi autori, din diverse ţări, plecaţi din ţară, temele sale sunt în alte tonuri decât, să zicem, ale căutării unei căi de a trăi în Vest, fapt care adesea poate anomiza/ duce chiar la pierderea demnităţii/ identităţii.

Spuneam că, în această carte, autoarea are şi alte opţiuni faţă de cele precedente – cea mai lesne sesizabilă ţine de faptul că nu mai regăsim în pondere majoritară textele rimate (într-o manieră care ducea cu gândul la formulele clasice), deşi în unele regăsim fragmente în care  muzicalitatea e dată şi de „potriviri” de acest fel. Însă, preponderent, alege versul alb. Aceste „fâşii” de hârtie, gânduri (uneori „pulverizate în atomi” în aşa fel încât „între ele/ nu mai e loc/ de cuvinte”) îmbrăcate în vers, vorbesc despre oameni dragi din viaţa ei care au plecat dintre noi sau care îi lipsesc temporar, poate („va trebui să îmi refac/ orizontul amorf înstrăinat/ de absenţa ta”), despre tot felul de regrete, prea multe!, pe care fiecare dintre noi, până la urmă, le adună pas cu pas pe drumul vieţii, despre incertitudinea „perversă pândind”, impresii de drum (cu avionul – „norii albi ne însoţesc/ aproape îi atingi prin hublou/[…]/ privind de sus, nu se vede nici un loc stabil,/ ar fi ca şi cum ai locui pe un aisberg”), aşteptări înşelate sau neîmplinite, idealuri care au pălit în timp sau la contactul cu realitatea, dorinţa de stabilitate dar, pe de altă parte, şi cea de schimbare („din când în când ne trebuie o schimbare/ să ştim că încă n-am murit”), „cadenţa cotidiană” care te poate duce la disperare („iar de la disperare la sinucidere e doar un pas,/ ca o alunecare uşoară/ pe dale de gheaţă”) etc.

Una peste alta, Florentina Niţă este unul dintre acei oameni care şi-au găsit un loc în noua lume în care au ajuns, dar au păstrat, şi prin limbă, şi prin multe alte fire tainice, legătura cu originile, fiind, totodată, o voce care se face, pe măsura posibilităţilor, auzită şi în Italia, şi prin activitatea sa, şi, iată, şi prin acest volum publicat la o editură cunoscută, în condiţii editoriale bune.

 

 

Güner Akmolla, Satul Tătaru, Azaplar, Editura StudIS, Iaşi, 2016 152 p.

 

Am fost de mai multe ori în acest sat fondat, spune autoarea, de azapi din vechea armată otomană. Astăzi e sărăcit, cei mai mulţi tineri au plecat, şcoala din ce în ce mai puţini copii, din punct de vedere economic oamenii locului au prea puţine alternative. Odinioară loc cunoscut, prin care au trecut fruntaşi ai mişcărilor crimeene (i se spunea chiar „Mica Crimee”) sau turce în drumul către/ dinspre Occident, pentru vreun congres sau întrunire importantă pentru destinele neamului lor, dar şi locul în care s-au născut personalităţi ale lumii turco-tătare (autoarea aminteşte aceste nume în carte, începând cu Necip Haci Fazîl), a fost lovit crunt în perioada comunistă. Oamenii (cei care nu au apucat/ nu au vrut să fugă) au fost, alături de români, consideraţi, pentru că munceau pământul pe care îl aveau, „chiaburi”, închişi, torturaţi, asasinaţi, aruncaţi/ risipiţi în cele patru vânturi. Am găsit în cartea asta, dar şi în altele despre tătarii din Dobrogea, referiri şi la un „lagăr” (în care unii au fost duşi probabil în 1916), de undeva din nordul Moldovei, în zona oraşului nostru.

Despre astea şi altele legate de trecutul, prezentul şi destinul acestui sat, despre diverse manifestări la care a luat parte amintind despre localitatea asta şi despre altele ale tătarilor dobrogeni scrie autoarea în acest volum (în care adună, fără a avea în obiectiv o structură anume/ alt plan decât de a vorbi despre sat/ personaje ale lumii tătare, istoria neamului, tot felul de texte/ evocări/ poeme ş.a.) pe care îl semnalăm. Sunt, până la urmă, pagini despre viaţa unor concetăţeni ai noştri, care au muncit, au trăit, s-au bucurat şi au suferit alături de noi, românii, şi care azi încearcă să nu uite şi să caute calea pe mai departe, păstrându-şi tradiţiile, neuitându-şi rădăcinile. Şi, nu în ultimul rând, pagini nu atât de cunoscute ale istoriei ţării noastre.

 

 

Doina Strulea, Vioara din mansardă, cuvânt înainte (Flori de tei pe strune de vioară) de Marcela Mardare, coperta: Ruxanda Romanciuc, Editura Pontos, Chişinău, 2014, 92 p

 

După 1990 schimbările nu au fost legate numai de „sferele de influenţă” şi de politica „macro”, la nivel de stat. Mulţi au fost nevoiţi să plece de acasă din diverse motive, economice ori de altă natură. Pentru fiecare drumul acesta are propria „poveste”. În ultimii ani am semnalat în această rubrică mai multe cărţi ale unor români plecaţi peste hotare, fie editate la Iaşi, fie în alt oraş al Moldovei, dar şi peste hotare. Pe de altă parte, ca în fiecare astfel de „caz”, m-a interesat şi modul în care autorii români plecaţi au reuşit să îşi păstreze, fiecare în felul lui, conştiinţa apartenenţei identitare, dat fiind că ajung în locuri în care sunt diferite repere morale/ sociale/ de credinţă şi fel de a fi. Acum, în siajul acestor preocupări de a fi aproape, şi astfel, de cei care, deşi plecaţi, păstrează legătura cu „acasă” şi prin intermediul limbii române, semnalăm, pentru încurajare, cartea Doinei Strulea, născută în Chişinău (studentă la jurnalism, Universitatea de Stat din Milano), care colaborează şi cu Centrul Cultural Italo-Român. A participat la concursuri de poezie, a obţinut câteva premii şi acasă, în România, în Moldova de peste Prut, dar şi în Italia.

Este un volum de debut (la finalul căruia se află, după o secţiune cu poeme în italiană, probabil în propria versiune) cu tematică diversă, de la singurătate, dragoste – firesc, predominantă, aşteptare, dragostea de neam/ ţară („să nu îţi vinzi ţara” căci „vei deveni orfan”; „mi-e drag din neamul meu/ tradiţia în care/ reflectă Dumnezeu”), tricolor, plecarea printre străini. Poartă amprenta specifică şi căutărilor/ încercărilor şi naivităţilor vârstei (cu „foamea sentimentelor”, şi în ce priveşte frazarea/ influenţele, căutarea rimelor  etc.), dar şi a plecării de acasă, cu gravitatea şi apăsarea ei („Ah, ce şuieră singurătatea”, spune la un moment dat, evocând şi valurile Nistrului, sau, în altă parte, dorul de mamă, de tata, „idealul meu”, de casă  – „hoinară mă simt în altă casă”/ „dorul a devenit obişnuinţă” ş.a.). Principala calitate a cărţii e sinceritatea trăirii/ „rostirii”.

Semnalăm acest volum cu gândul că autoarea îşi va găsi locul şi în viaţă, şi pe drumul poeziei (dorinţa există, muguri par a fi).

Revista indexata EBSCO