Sep 21, 2016

Posted by in ARTE

Dragoş COJOCARU – Puritanul român

Reprezentaţiile verdiene cu I due Foscari de la Madrid comentate de „Lornionul galactic” în numărul precedent au fost intercalate într-o serie mai lungă de spectacole cu ultima capodoperă a lui Vincenzo Bellini, I puritani. Cum acest titlu ne lipsea din catalog, am profitat asistînd la toate cele patru seri pe care ni le-a permis sejurul petrecut în capitala Spaniei.

Producţia semnată de Emilio Sagi este una sobră, cufundată precumpănitor în umbre nocturne, curmate fie de lucirile discrete ale unor frumoase candelabre (intrarea lui Arturo şi cabaleta din scena nebuniei jucată de Elvira), fie de o romantică, imensă lună plină întrevăzută printre arbori (scena reîntîlnirii dintre tenor şi soprană din ultimul act). O altă lună (nouă şi metaforică), de proporţii manevrabile, este purtată şi temporar închisă într-o colivie de aceeaşi Elvira în aria propriu-zisă… O platformă de lemn plasată între scenă şi avanscenă marchează hotarul frontal al unui perimetru acoperit de nisip, flancat de ziduri peste care elementele feminine ale corului veghează uneori ca spectatori ai dramei. Costumele cu gulere îmblănite ale personajelor masculine sugerează o răceală a mediului (în întîmplător contrast cu temperaturile externe ale verii spaniole). Fireşte, acţiunea se desfăşoară în Anglia… Una peste alta, o producţie fundamentalmente tradiţională, cu cîteva detalii personalizante ce nu maltratează lucrarea belliniană, ci mai degrabă subliniază stări afective centrate pe melancolie, zona psihologică predilectă a compozitorului.

Pentru întreaga serie de reprezentaţii jucate în decursul lunii iulie, Teatro Real a angajat, în principiu, cîte doi solişti pentru fiecare rol principal (soprană, tenor, bas, mezzosoprană), la bariton mai figurînd şi un al treilea nume pentru unul din spectacole. Iar marea bucurie a subsemnatului a fost tocmai reîntîlnirea cu baritonul român George Petean, la cîţiva ani după Faust de la Metropolitan. Omul nostru e la fel de spectaculos şi în viaţa de toate zilele după cum este şi pe scenă. Generos cît cuprinde, conviv simpatic, de o sinceritate impresionantă şi o sensibilitate rară (a mai studiat două instrumente în conservator), fratele mai mic al (tot) baritonului de carieră internaţională Alexandru Agache, pe care îl admiră în mod perfect justificat (mai ales în scena consiliului din Simon Boccanegra, într-o producţie istorică dirijată de Georg Solti la Covent Garden), George Petean (Gheorghe în actul de naştere, Ghitza pentru numeroşii prieteni de pe Facebook şi din viaţa reală) este un mare admirator de maşini de ultimă oră şi un fan dedicat al seriei Star Wars (secondat în această privinţă de semnatarul acestor rînduri, care s-a bucurat jucăuş să-i dăruiască un ventilator portabil cu efigia lui Darth Vader). Ca artist, traseele descrise pe mapamond de cariera lui George sunt ameţitoare pentru profani. Am menţionat mai sus Metropolitanul din New York, însă el preferă omenia mexicană (mai cu seamă condimentată de rancheras). Nici în Europa nu-i de şagă. Bunăoară, spectacolele de Puritanii de la Madrid se intercalau, pentru el, cu o altă producţie, tot de Puritanii, la Opera din Zürich (aici, alături de fantastica Pretty Yende şi de nu mai puţin fabulosul prieten Lawrence Brownlee), iar omul nostru făcea naveta. Nu mai spun că, pînă să apară prezenta cronică, George a epuizat deja, ca protagonist, o lungă serie de reprezentaţii de Simon Boccanegra la Opera din Sydney, iar acum se află la Verona, pentru alte titluri. Iar pentru luna septembrie, în deschiderea sezonului 2016-2017, îl aşteaptă, iarăşi la Madrid, marea încercare a debutului în rolul Iago din capodopera verdiană Otello

Dar să revenim la puritanii noştri. Personajul conceput pentru vocea de bariton, Sir Riccardo Forth, are o arie de intrare cu un andante („Ah, per sempre io ti perdei”) de o mare frumuseţe belcantistă, pe care George Petean o interpretează cu o voce de un timbru seducător, în mii de nuanţe lirice aproape camerale, deşi, după cum mi-a mărturisit, nu prea îi convine tempo-ul prea rapid ales de dirijor, ce nu îi permite să exprime întreaga gamă sentimentală asociabilă notelor din partitură. Cu toate acestea, rezultatul este sublim. La fel este şi cabaleta consecutivă, încununată cu o acută susţinută, de rezonanţă tenorală. De asemenea, marele duet cu basul, mai ales în secţiunea finală (cabaleta „Suoni la tromba”), este de natură să-ţi ridice părul măciucă şi să-ţi facă pielea de găină. Şi fiindcă tot l-am menţionat, să spunem de pe acum că rolul de bas la care facem referinţă, Sir Giorgio, a fost interpretat, alternativ, de simpaticul italian Roberto Tagliavini (cu o vocalitate convingătoare şi o prestaţie scenică pe masură), respectiv de bas-baritonul parizian Nicolas Testé (mai reţinut în emisia vocală şi mai introvertit ca prezenţă actoricească).

Norocul nostru suplimentar a fost să îl vedem pe George Petean în trei din cele patru spectacole la care am asistat: şi, mai ales, cu ambele distribuţii, la care ne vom referi în continuare. Pentru reprezentaţia din 14 iulie (transmisă în direct pe internet şi pe un ecran uriaş în Plaza de Oriente), baritonul francez Ludovic Tézier a acoperit rolul lui Riccardo, cu un timbru mai dramatic şi o prezenţă scenică mai rigidă, cu mai puţină minuţiozitate în executarea cadenţelor: o prestaţie respectabilă, dar, nu o spunem din patriotism, mai puţin impresionantă decît aceea a ardeleanului nostru, căruia îi închinăm şi titlul cronicii noastre…

Această dedicaţie survine oarecum în detrimentul perechii centrale a melodramei lirice belliniene, aceea alcătuită din soprană şi tenor. Căci, potrivit schemei romantice bine cunoscute, tocmai unirii acestora se opune baritonul, în timp ce basul se străduieşte să dreagă conflictul erotico-politic. În capodopera de faţă, atît soprana (beneficiara, ca să spunem aşa, a unei magnifice scene de nebunie), cît mai ales tenorul au de înfruntat partituri faimoase pentru dificultatea lor extremă. Iar Teatro Real a găsit interpreţi care să facă cinste rolurilor. Pentru soprană, rolul Elvirei Valton a fost împărţit între consacrata stea germană Diana Damrau şi tînăra rusoaică Venera Gimadieva, o solistă în curs de ascensiune europeană, mai cu seamă prin Traviata verdiană. Partenerul lui Damrau a fost mexicanul Javier Camarena, intrat de curînd în centrul atenţiei mondiale după senzaţionala sa intervenţie din La Cenerentola la Metropolitan, unde l-a înlocuit pe Juan Diego Flórez. Iar frumoasei Venera i-a revenit ca partener Celso Albelo, tenorul din Canare pe care noi l-am cunoscut ca Javier în Luisa Fernanda de la Valencia.

Experienţa scenică a Dianei Damrau şi-a spus cuvîntul, putîndu-se constata în primul rînd dezinvoltura aparent nelimitată a interpretei, gata nu doar să se tăvălească prin nisip cu disperarea miresei dezamăgite, ci şi să ţopăie, bucuroasă, într-o manieră naturală, dar, la drept vorbind, cam de subretă… Vocal, s-a manifestat pozitiv, în limitele unei voci nu tocmai extraordinare ca timbru, însă executînd mai cu seamă pasajele de agilitate cu o precizie infailibilă. În contrast cu expansivitatea vulcanică a solistei germane, Gimadieva a încarnat o Elvira mai sensibilă şi mai reticentă, de o fragilitate feminină cuceritoare prin ea însăşi, însă mai puţin exactă în executarea cadenţelor şi mai puţin expresivă scenic. Oricum, ambele soprane au oferit ce aveau mai bun, admirabile şi vrednice de succesul de care s-au bucurat.

Însă, cînd vine vorba de Puritanii, marile expectative se îndreaptă spre tenor. Rolul lui Arturo Talbot are faima de a fi cel mai dificil din repertoriul romantic, mai ales prin ţesătura acută, ce le dă de furcă multor interpreţi. Fa-ul supraacut introdus de Bellini în ultima scenă condusă de tenor („Credeasi misera…”) este abundent ilustrat pe Youtube de colecţionari care au adunat nu doar splendide realizări ale acestei performanţe uluitoare, ci şi cumplite ratări ale temerarei încercări… Dintrei cei doi solişti angajaţi să se alterneze în acest rol, doar Celso Albelo s-a încumetat să atace această notă parcă ireală: şi a făcut-o di petto (nu în falsettone, soluţie la care se mai recurge uneori), cu o bravură dinaintea căreai ne-am închinat ştergînd solul cu pălăria şi cu inima galopînd de o parcă nefirească emoţie. Dar performanţa lui Albelo nu s-a rezumat la această fulgurantă incursiune în supraacut: de-a lungul întregului spectacol, de la eleganta intrare cu ansamblu („A te, o cara”) la nostalgica arie a trubadurului şi delirantul duet cu soprana din ultimul act (show-stopping seară de seară, în cazul ambelor distribuţii), tenorul spaniol a găsit o sumedenie de mijloace vocale şi expresive de a interpreta partitura la modul dramatic, mult dincolo de exigenţele ei strict muzicale – din punctul nostru de vedere, el se plasează astfel în topul absolut al performanţelor tenorale consemnate într-un deceniu de „Lornion galactic”. La rîndul său, Javier Camarena a impresionat publicul care ticsea teatrul atît prin frumuseţea extraordinară a timbrului (într-un interviu televizat, Domingo l-a asemuit cu un înger), cît şi prin stilistica belcantistă impecabilă, îndelung antrenată în repertoriul mai cu seamă rossinian. Ne-a lipsit fa-ul supraacut, dar, ameţiţi deja de realizările lui Celso Albelo, nici nu am mai simţit nevoia unei supradoze…

În rolul Enrichettei di Francia, Annalisa Stroppa s-a făcut remarcată cu mai multă pregnanţă decît Cassandre Berthon (o voce, în opinia noastră, total incompatibilă cu rolul), iar celelalte roluri minore masculine au fost acoperite onorabil. Corul Teatrului Real şi Orchestra Simfonică din Madrid au evoluat, în general, la nivel maxim (cu unele păcătoase rateuri ale cornului), sub bagheta expertă a maestrului Evelino Pidò, deţinător pe bună dreptate al premiului „Vincenzo Bellini”.

Am rămas, astfel, cu o muzică minunată, dintre cele mai frumoase compuse vreodată, într-o realizare admirabilă din capitala Spaniei, şi cu prietenia de suflet a unui „puritan” român…

 

 

 

Vincenzo Bellini, I puritani. Madrid, Teatro Real. 13, 14, 17, 19 iulie 2016. Lord Gualtiero Valton: Miklós Sebestyén; Sir Giorgio: Nicolas Testé (14, 17), Roberto Tagliavini; Lord Arturo Talbo: Javier Camarena (14, 17), Celso Albelo; Sir Riccardo Forth: Ludovic Tézier (14), George Petean; Sir Bruno Robertson: Antonio Lozano; Enrichetta di Francia: Annalisa Stroppa, Cassandre Berthon; Lady Elvira Valton: Diana Damrau (14, 17), Venera Gimadieva. Dirijorul corului: Andrés Máspero; Dirijor: Evelino Pidò; Regie: Emilio Sagi; Scenografie: Daniel Blanco; Costume: Peppispoo; Lumini: Eduardo Bravo.

 

 

Revista indexata EBSCO