Sep 21, 2016

Posted by in ARTE

Ştefan OPREA – Respiraţie normală

Pînă pe la începutul anilor ’90, recordul de participări la premierele teatrale din toată ţara şi de comentarii critice era deţinut de Valentin Silvestru; nimeni nu putea concura cu el, nu avea ritmul şi promptitudinea lui, nimeni nu cunoştea mai bine de cît el viaţa teatrală în ansamblul ei, trupele principalelor teatre, evoluţiile regizorilor şi ale actorilor, etc. De aceea i s-a şi spus Domnul Teatru (un calc după Domnul Cinema – supranumele ce i se dăduse, mai înainte, criticului şi istoricului de film D.I. Suchianu).

Acum, statutul acesta şi supranumele de Domnul Teatru i se cuvine criticului Mircea Morariu, profesorul de la Universitatea din Oradea. El locuieşte în Oradea (bineînţeles), pe strada Apateului nr. 2, unde, desigur, plăteşte toate taxele, facturile, impozitele şi tot ce mai e de plătit (şi sînt destule, cum bine ştim!) pentru apartamentul pe care îl ocupă. Ar trebui însă să fie scutit de cel puţin 50% din obligaţii pentru că el lipseşte din oraş circa 190 de zile pe an! De unde ştiu asta? Din recentul său volum de critică teatrală Cartea a şaptea. 2015, un an teatral aşa acum l-am văzut (Editura Universităţii din Oradea, 2016, 523 pp.). Calculul pe care l-am făcut e simplu: sînt comentate în carte circa 100 (una sută) spectacole din toată ţara, pentru care criticul s-a deplasat la: Arad (3), Bacău, Brăila, Braşov (2), Buzău, Bucureşti (28), Cluj (12), Constanţa, Craiova (4), Iaşi (4), Petroşani (2), Piatra Neamţ (2), Ploieşti, Rîmnicu Vîlcea, Sibiu (3), Timişoara (10), Tîrgovişte, Tîrgu Mureş (9), Turda. La acestea se adaugă spectacolele văzute la Oradea (6) şi la TVR (4), precum şi alte cîteva zeci, văzute în cele 9 (nouă) festivaluri la care a participat: Timişoara, Sibiu, Bacău, Buzău, Oradea, Braşov, Bucureşti (NETA – New European Theatre Action, Excelsior Teen Fest, FNT – Festivalul Naţional de Teatru). Fiecare din aceste festivaluri avînd, în medie, o durată de zece zile, înseamnă că M.M. a mai lipsit de acasă încă circa 90 de zile din anul 2015. Ca să nu mai spun că aceste manifestări i-au prilejuit vizionarea a n spectacole (pe care, în volumul de faţă, le comentează – unele pe scurt, altele in extenso).

Am făcut aceste precizări cifrice nu doar pentru a arăta (spre lauda lui) activitatea desfăşurată (într-un singur an!) de cel mai activ şi mai pasionat dintre critici români de teatru şi pentru a justifica supranumele menţionat mai sus, ci şi – mai ales – pentru a pune în relief imaginea (fatalmente incompletă, dar destul de cuprinzătoare) a unui an teatral în România. Asta şi vrea să fie volumul la care ne referim aici: o imagine a teatrului românesc, văzută critic de cineva (adică de M.M.) care are legitimitatea, competenţa, deontologia şi toate celelalte imponderabile ce califică un profesionist al genului.

Este – cum spune şi titlul – a şaptea carte de acest fel pe care M.M. o publică, într-o cadenţă anuală fără fisură. A început cu anul 2009 şi, desigur, va continua cu 2016. Cred că le-am comentat pe toate, că am spus cam tot ce trebuie spus despre omul de teatru M.M., despre calităţile, despre obiectivitatea (subiectivă!) cu care judecă spectacolele, creaţiile dramaturgice, regizorale, actoriceşti, scenografice, etc., despre deschiderile fără rezerve pe care le arată faţă de tot ce e nou în arta spectacolului, despre interesul pe care îl arată noilor veniţi, tinerilor, despre calităţile şi defectele managerilor etc. Volumul de faţă e şi el – ca şi celelalte şase – doldora de asemenea aspecte ale vieţii teatrale din anul investigat. Parcurgîndu-l, am desprins două constante ale comentariului critic, care ar putea fi (nu ştiu dacă au fost) programatice, adică preocupări speciale şi constante ale criticului în perioada dată: 1) urmărirea atentă şi comentarea critică a creaţiei tinerilor regizori şi 2) idem pentru activitatea feminină în teatrul românesc. Argumentele sînt la îndemînă. Iată regizorii tineri ale căror spectacole se bucură  de judecata criticului: Andrei Majeri (3) Adrian Iclenzan, Vlad Cristache (3), Tudor Lucanu (2), Marcel Ţop, Bobi Pricop (3), Radu Nichifor (2), Dragoş Alexandru Muşoiu, ş.a. Iar capitolul feminin e ilustrat de nume precum: Anca Bradu, Liana Ceterchi, Antoanela Cornici, Nina Ciobanu (2), Nicoleta Dănilă, Andreea Grosu, Diana Lupescu (2), Ada Lupu (2), Ana Mărgineanu, Mihaela Panaite, Elbvira Platon-Rîmbu, Anac Sigartău, Oana Stoica, Sînziana Stoican, Andreea Vulpe (3) la capitolul regie şi Gianina Cărbunariu, Mihaela Mihailov, Alina Nelega, Xandra Popescu, Saviana Stănescu, Elise Wilk (2) la capitolul dramaturgie (ca să nu mai amintim multe alte nume de traducătoare, adaptatoare, etc.). Dacă M.M. a urmărit cu bună intenţie să ne atragă atenţia asupra acestor două stări de fapt din teatrul românesc, a reuşit pe deplin. Dacă lucrurile s-au reliefat astfel de la sine, e tot o reuşită a criticului: înseamnă că s-a îndreptat din instinct profesional spre fenomenele caracteristice ale perioadei investigate.

Ce ne mai arată acest volum de critică teatrală? Ne mai arată că dramaturgia românească se vede, în continuare, rar pe scenele teatrelor. Din cele circa o sută de premiere comentate de M.M. în 2015, doar 17 sînt piese româneşti, cel mai frecvent fiind jucate piesele lui Sebastian (3) şi Teodor Mazilu (2). Din dramaturgia universală de mare valoare întîlnim autori precum Eschil şi Euripide, Shakespeare (4), Molière, Lessing, Ibsen, Cehov (4), Beaumarchais, Feydeau, Tennessee Williams, Jarry, Ionesco, Dürrenmatt (3) ş.a.

Concluzia cu care rămînem în urma lecturii ar fi aceea că textul românesc respiră. Respiră chiar binişor. Dacă nu cumva chiar normal.

 

30.VII.2016

Ştefan Oprea

 

 

 

Revista indexata EBSCO