Sep 21, 2016

Posted by in ESEU

Beatrice RUSCU – Proza cathartică

Deși, în comparație cu edituri din alte țări europene (Italia, spre exemplu), cele din România nu sunt mari amatoare de proză scurtă, Editura Trei trece peste curent și orgoliu și lansează în luna martie a.c. un volum de proză scurtă cu douăzeci și unu de povestiri. Nu cuprinde doar nuvele, povestiri, scrisori, schițe, cronici sau cum vrem să le numim mai potrivit, ci și numele a paisprezece autori. Surprinzător, da, pentru proza românească, iată, o compilație de nuvele cu autor colectiv, precum un CD cu best-of-uri remarcabile, dar de asemenea o contribuție de reală valoare la literarura românească. Cartea se numește Scrisori din Cipangu și reprezintă în primul rînd un volum considerabil de cronici ale Japoniei moderne. În al doilea rînd, un exercițiu remarcabil de literatură bună. Combinînd cele două avem rezultatul închegării unui tablou socio-psihologic unic, mai precis surprinderea onestă a realului prin prisma ficțiunii. Adică citim nuvele cu eroi născociți – fie persoane a treia, fie narator de persoana întîi – toate scrise cu artistică măiestrie și parcă formînd un tot unitar, dar dincolo de subiectul fiecăreia în sine – de o varietate unică, de altfel – zace o pitorescă cronică a unei țări îndepărtate, a Soarelui-Răsare, Cipangu, (numele vechi al Japoniei), a vieții în această țară în particular, a vieții în exil în general.

În mod evident, autorii au vîrste, sex, formație și ocupații diferite, iar ca numitor comun Japonia, cu care într-un mod sau altul (fiecare în manieră personală) are sau a avut contact. O parte dintre ei sunt stabiliți de mult timp acolo, unii au studiat sau studiază acolo sau și-au întemeiat o familie, alții pendulează între mai multe țări sau continente, deci „diversitatea e destul de mare: 14 autori cu preocupări diferite, din medii diferite, la vîrste diferite, cu experiențe diferite în Japonia și fiecare cu mai multă sau mai puțină experiență în ce privește scrisul. Sunt povestiri despre șoc cultural, despre viață și moarte, despre dragoste și răceală. Sunt povestiri cuminți, povestiri îndrăznețe, povestiri cu sinucideri sau povestiri cu criminali și victime. Unele descriu lumea japoneză din perspectiva românilor care cu greu se adaptează, unele imită povestirile japoneze get-beget. Unele par să fie aproape biografice, altele sună a ficțiune. E greu să descrii volumul per ansamblu, însă un lucru care e consecvent de la un capăt la altul e că prezintă Japonia în așa fel încît să ne satisfacă curiozitatea și setea de exotism, dar fără acea mirare amuzată a lui Pleșu de cînd își povestea experiențele din Japonia (în Comedii la porțile Orientului). Niciunul dintre autori nu pare să fie un turist plecat în vizită, gata să se minuneze la fiecare pas și să povestească despre ciudățenii acasă – le simți experiența, obișnuința cu care descriu locuri și obiceiuri în așa fel încît simți că privești prin gaura cheii către o societate (…)” Roxana-Mălina Chirilă pe pagina Facebook a Scrisorilor… https://www.facebook.com/#!/scrisoridincipangu/?fref=ts

Detalii despre cum a luat naștere ideea cărții, despre autori (aceștia fiind, în ordinea intrării în carte: Mirona Bengescu, Maria Grăjdian, Irina Holca, Elena Lulea Kase, George Moise, Alexandra Mustățea, Raluca Nagy, Roman Pașca, Monica Tamaș, Carmen Săpunaru Tămaș, Sabina Yamamoto, Horea Sibișteanu, Deea Avram, Radu Leca) și formația intelectuală a fiecăruia, cît și imagini sau povestioare inedite găsiți pa pagina de Facebook Scrisori din Cipangu. O prezentare succintă a autorilor apare de altfel și în carte în mod individual, la sfîrșitul contribuției fiecăruia.

Lăsînd însă la o parte curiozitatea publicului cititor pentru exotism, satisfăcută pe deplin (cum a observat autoarea recensiei menționate mai sus) cu detalii relevante, inedite, uneori chiar picante în ce privește obiceiuri, cutume, politețuri, comportament social, sexual, interrelațional etc., strecurate firesc și necesar în context, „scrisorile” sunt narațiuni de sine stătătoare, ficțiuni cu subiecte diferite, teme profunde, deloc aleatorii, cu acțiune, pilde și deznodămînt. Consemnări din exil, cum spuneam, cu personaje multiculturale și întrepătrunderi de legi, tradiții și necesități personale. Locația este îndepărtată, da, în Orientul Îndepărtat, dar autorul (cel colectiv ca tot unitar) este aproape, este aici, un sine postmodern pe care orice receptor de text cu bunăvoință și integritate culturală și-l poate prin lectură asuma. Pentru că este un străin în sine și un profund sine în străin.

Cumva se simte dincolo de text necesitatea fiecărui autor de a-și așterne observațiile pe hîrtie, ca o obligație interioară, și pe lîngă observații – foarte ușor de înțeles de publicul căruia le sunt destinate (inițial niciunul sau receptorul zero), filtrate fiind de o formă mentală românească – mai sunt și obsesiile, frustrările, dramele, temerile, dorințele ascunse ale fiecăruia. Iată, frumusețea acestei cărți nu stă doar în varietatea nuvelelor, ci în autorul colectiv, în faptul că oferă fațete multiple ale oglinzii, reflexe și reflecții personale, uneori inime, ca niște refulări. Traiul cotidian în exil (evident, în cazul de față, unul voluntar) oricît de promițător sau savuros ar putea fi perceput din punctul de plecare, împinge totuși la profundă introspecție, noi căutări, descoperirea permanentă de sine, nevoia (cel mai adesea neîmplinită) de (re-)înrădăcinare, și, de ce nu, aprofundarea mai degrabă filosofică a vieții. Iată de ce toate bucățile acesei colecții lasă impresia, nu neapărat vagă, de reflecție filosofică, întrebări existențiale conștientizate sau nu.

Împins într-un fel sau altul de rutina cotidiană sau de trăirile interioare necomunicate, autorul (fiecare autor în parte sau cel colectiv, dacă acceptați) simte la un moment dat nevoia de a-și împărtăși gîndurile și experiențele. În lipsă de interlocutor, ultima oportunitate și cea mai la îndemînă este scrisul, ca refulare cathartică, contrapunct al izolării, alternativă la singurătatea sufletească (în principal aceea a izolării de contextul natal, natural, firesc, urmare a diferențelor culturale și sociale). Fenomenul îl explică pe îndelete George Moise – unul dintre cei paisprezece autori – în prima sa carte, Iertați-mă că nu sunt japonez (Curtea veche, 2014) și mai succint în nuvela Totul într-o singură noapte din volumul prezent. Nici nu e nevoie să fi scris anterior pentru a-ți da mîna la scris în nemulțumire sau exil. De fapt, nici nu este vorba de o nemulțumire, ci de o contradicție subconștientă între ego și exterior, un conflict între eu și ambient, o bruscă (scurtă sau de mare durată) nepotrivire între viața sinelui și mersul vieții sociale, pe scurt, de mitul exilatului, care atît de greșit poate fi perceput din exterior. Deci, dacă ar fi să găsesc o descriere potrivită acestui gen de proză impersonală și totdată profund personală, aceasta ar fi, tocmai datorită purificării emoțiilor printr-o formă de artă, elibărării (în sensul de dat libertatea) minții prin scris, proza cathartică, iar volumul Scrisori din Cipagu deocamdată un valoros reprezentant al acestui gen în literatura română. Unde mai pui valoarea de jurnal al unei epoci (poftim, deceniul al doilea al secolului XXI), atît de importantă într-un context literar respectabil.

Nuvelă psihologică (Deea Avram – Lumina albastră, Irina Holca – Fereastra, George Moise – Momoka, Roman Pașca – Shinji, Raluca Nagy – Trei dame, Maria Grăjdian – Hamsterul de argint), nuvelă fantastică (Roman Pașca – Iarnă și vară, Radu Leca – Paravanul, George Moise Totul într-o singură noapte), nuvelă anecdotică (George Moise – Totul într-o singură noapte, Carmen Săpunaru Tămaș – Bar de zi), nuvelă filosofică (Alexandra Mustățea – Acasă), nuvelă istorică (Monica Tamaș – Memoria insulei), texte situate între schiță (Sabina Yamamoto – Întoarcerea) și confesiune (George Moise – Tata), acestea alcătuiesc o carte foarte bogată, proaspătă, actuală, dar cu încărcătură socială, culturală și psihologică, cum s-ar spune – o carte de lungă durată, deci o lectură obligatorie.

Morți, sinucideri, crime, păduri fantastice, cutremure și alte calamități naturale, temple și caverne, strămoși samurai, festivaluri fantastice, obiceiuri de naștere-nuntă-înmormîntare, vrăjitoare urbane, tare ale războaielor, profunde drame personale, trenuri, love hotels, depresii, străini, înstrăinare, străinătate, exil, izolare, dor și iar străinul interior ca leitmotiv – înstrăinare în și prin personaje, unitate în diversitate și diversitate în unicitate, tema perenă a autorului comun rămîne reflecția interioară, ușor de abordat (sau în care e ușor să cazi) în momentul în care te indentifici într-un context ce nu-ți aparține. Doar acolo sinele primează, ca o rebeliune. În scris, o astfel de rebeliune, cathartică, după cum am menționat anterior, ia forma acestei cărți – Scrisori din Cipangu, și fără a exagera, Cipangu poate fi oriunde, orice loc sau context în care egoul răzbate la suprafață, cu sau fără intermediari, cu sau fără ascunzișuri și deghizări, cu sau fără unelte artisitce.

Remarcabile sunt textele Memoria insulei (Monica Tamaș), care aduce în prim plan profunde tare ale celui de-al doilea Război Mondial într-un context mai puțin conoscut, cel al speologiei, și o locație puțin dezbătutuă, insula Okinawa, loc unde personajul, ca ultim supraviezuitor, se refugiază în munca din tenebrele grotelor și în propriile tenebre-traume ale memoriei, Ultimul tren (Horea Sibișteanu) care cu curaj și spontaneitate cumva moldovenească atinge tema intimă a sinuciderii ca urmare a decepției în iubire, ca urmare a unei copilării împrăștiate, ca urmare a unei relații eșuate cu mama, ca urmare a unui context social nesănătos pornit din România anilor 80, Soția de o noapte (Carmen Săpunaru Tămaș) care are ca temă riturile de inițiere pe fundalul fantastic al unui festival al dansurilor, amintind cumva de mitul Zburătorului căruia i se dă ofrandă virginitatea, E duminică seara (Roman Pașca), un text despre singurătate, spleen aproape de exasperare și dezechilibrul sinelui în contextul izolării, despre lupta interioară pentru acceptare, a sinelui în diversitate și a diversității în sine, a celorlalți/celuilat (the other) și în principiu a orice, Tata (George Moise), o superbă nuvelă cu vizibile accente postmoderne care aduce în povestire snapshot-uri bruște și revelatorii din războiul filipinez din 1945, un personaj alter-ego modern confruntat cu lipsa tatălui și confesiunile suave ale autorului-narator, Acasă (Alexandra Mustățea), schiță ușor filosofică despre căutare, relații greșit înțelese și nevoia de libertate, care prezintă un moment critic în viața a trei personaje distincte, anume nevoia de fugă, de regăsire a lumii și a unei certitudini interioare confortabile, care lipsește.

Lăsînd un pic la o parte faptul că toate nuvelele sunt inedite fie stilistic fie din punctul de vedere al firului epic, cu totul excepționale și absolut de aprofundat sunt trei texte deosebite, de remarcabilă artă literară în contextul nuvelisticii românești actuale: Paravanul (Radu Leca), Momoka (George Moise) și Shinji (Roman Pașca).

Radu Leca

O nuvelă fantastică la superlativ este Paravanul lui Radu Leca, o narațiune ce se încadrează cu succes în curentul suprarealist și tinde către basm. O feerie modernă fără zîne sau spiriduși, cu un student de vîrsta pragurilor pe post de Făt Frumos, cu bicicletă de post de cal, dragoni în locul balaurilor, ape termale în locul celor fermecate și o mulțime de parcursuri inițiatice de străbătut în căutarea lumii. Pe scurt, un ambient foarte potrivit exoticului nipon.

Este o povestire cu doi naratori în care unul îl invită pe celălalt să asculte, sau mai degrabă să dibuie – tot narînd – poveștile încolțite din bulbul unui ghimbir într-un paravan (al treilea narator) decorat cu incrustațiile de rigoare, atît de figurative încît aduc cu circumvoluțiunile memoriei, depozitare de experiențe trecute. Avem, așadar, un narator pasiv, cel care invită la lectură, un narator activ, cel care dă curs lecturii, și un narator fantastic, paravanul care ascunde lectura. Din ramificațiile rădăcinii-narațiune ale paravanului se întrețes două momente diferite temporal – unul pe o parte a paravanului, altul pe cealaltă parte, unite între ele de o foaie subțire, transparentă, bidimensională, menită să împartă spațial povestea, cît și de personajul celui de-al doilea narator, cel activ, de persoana întîi. Interesant este că nu știm dacă sau cît din povestire este imaginația acestuia sau fantezia primului sau doar imaginile lucide de pe un simplu paravan, mai ales avînd în vedere faptul că doza de fantastic este pe atît de ridicată pe cît de subiectivă sau interpretativă, precum efectul unui drog în funcție de cel care și-l asumă. Așadar, contribuția receptorului este esențială.

În plus, cele două povestiri principale (fațetele spațio-temporale ale paravanului) sunt presărate abundent cu diverse povestiri în povestire, pe parcursul empiric al tînărului student în Japonia, pornit în descoperirea lumii (sau poate nu), experiență care este construită vădit, stilistic vorbind, pe tiparul basmelor populare românești, care, cu siguranță, au multe elemente comune cu mitologia japoneză, căci așa stă treaba cu mitologiile diverselor popoare, sunt cu toatele o supă ancestrală multiculturală.

În acest sens personajul, tînărul ciclist (care-a-ncălecat pe-o șa…), devine supereroul care parcurge trasee cognitive, de forță, întîmpină praguri și întîlnește nelipsitele personaje cu rol adjuvant: un tovarăș de drum, Mircea, atît de prezent în călătoriile inițiatice oriunde și în orice epocă, un preot budist care îi face cunoscută legenda nașterii Imperiului Nipon*, o bătrînă – din tipologia Sfintelor Vineri – care-i oferă să-și aleagă orice talisman dorește din depozitarul personal (de fapt, o colecție bogată de obiecte moderne purtate în amonte de aluviunile unui rîu local)**, o fată frumoasă precum o zînă a apelor sau o reprezentantă a ielelor care îl conduce înot de mînă într-o grotă submarină iluminată de lună și apoi prea ușor dispare cu zmeul zmeilor (un prieten local cu mare trecere al eroului nostru care reapare, cumințit, în partea a doua), apoi o pereche de miri, o capelană care-i revelă secretul altarului shinto*** și un grădinar care încearcă să re-creeze cele patru anotimpuri.

Locurile în care ajunge sunt la fel de semnificative – băi termale vulcanice, cascade purificatoare, plaje de hipsteri, grădina cu anotimpurile – cu suișuri și coborîșuri, coline și pante abrupte, tuneluri și văi, limanuri și vîrfuri de munte.

Întreaga narațiune este punctată temeinic și simbolic de elemente de folclor – rime, descîntece, imprecații, vise, cîntece populare, orații de nuntă, superstiții, vrăji.

În partea a doua a povestirii avem același personaj narator ca liant între cele două, dar într-o etapă diferită a vieții sale și într-un timp diferit, mai spre maturitate (dacă așa ceva există). În mod oarecum ironic, acel Făt-Frumos care înfrunta cele mai abrupte pante și savura cele mai tari pălinci este acum pseudo-preot de rit creștin care ofociază căsătorii în stil american, foarte la modă printre japonezii înstăriți, deci a căpătat darul binecuvîntării. În mod cu totul simbolic, evident. Cu acest har contaminează (prin rime populare românești) cu ciuperci anotimpurile, ceea ce este nu un simplu element fantastic în narațiune, ci mai degrabă o aluzie foarte profundă la schimbările mondiale, la migrațiile popoarelor, la schimbările climatice, la împînzirea teritoriilor, la transformarea sacrului (fie acesta chiar miturile sau tradițiile păgîne, occidentale sau orientale, nu are nicio importanță) în profan, la ceea ce se cam întîmplă în lume, în concluzie – la dezechilibrul universal.

Finalul Paravanului îl constituie revenirea primului narator, observator mut pe tot parcursul povestirii în sine, cu promisiunea că de fiecare dată cînd îl vei accesa/contempla/pătrunde, paravanul va fi mai mare, semn că în funcție de nivelul de înțelegere al receptorului, tocmai el rămîne cel care conferă proporții dezvoltării epice și imaginației. În definitiv, cea mai frumoasă iluzie este de fapt cea mai profundă realitate, iar cu circumvoluțiunile paravanului ne putem juca la infinit. Deci, dacă vrem, putem prefera să înțelegem că fragmentul face parte (măcar în formă de idee) dintr-un proiect fabulos mult mai mare, mai ales că primul narator intră în încheiere în paravan și o ia în dreapta, pe una din cărările lui, urmînd probabil să deschidă alte drumuri și interpretări.

* S-a înroșit bine la față. Ne povestește legenda templului: un mezin a pierdut cîrligul de pescuit al fratelui mai mare și a coborît să-l caute pe fundul mării. Acolo s-a combinat cu fata Regelui Dragon. Dar după un timp mezinului i s-a făcut dor de casă, și amîndoi au revenit pe stînca pe care am văzut-o azi. Prințesa urma să nască, așa că au început să construiască o colibă din pene de cormoran. Dar pînă să fie gata, pe prințesă au apucat-o durerile facerii și s-a închis în colibă, interzicîndu-i mezinului să o vadă în timp ce naște. Mezinul, însă, a încălcat porunca, s-a uitat în colibă și a văzut forma originară a prințesei – un rechin. Rușinată, prințesa s-a întors în ocean, lăsînd în urmă copilul, care mai tîrziu va deveni tatăl primului împărat al Japoniei (pg.358)

** – Din cînd în cînd rîul se umflă și aduce lucruri cu el din vale, zice bătrîna.

Crose de golf. Un dicționar de haiku. Pietre de mahjong. Un sintetizator Yamaha. Un licorn împăiat. Fișicuri de minidiscuri cu single-uri din anii 80. Un recipient din ceramică în formă de toporișcă. O insignă cu Mickey Mouse de la Tokyo Disneyland. Un evantai din bambus pe care scrie „Wakasa” (Tinerețe). O tijă de bambus, la capăt cu o bilă striată, pentru masajul spatelui. Haine de pitici. O plăcuță cu „Love Giving Heart”. O cutie cu un hamster argintiu împăiat. Un pion de șah în forma unui călugăr budist cu mîna ridicată („Pune-ți mereu întrebări”) (…)

…Alege-ți ceva să te ajute în călătorie. (pg.361)

*** -Aici vrem doar ceremonia din filmele americane. Ambalajul e important, nu ce e înăuntru.

-La fel și la templele shinto, nu? Vestalele și preoții au veșminte imaculate, clădirile sunt colorate în portocaliu-aprins, dar în centru, în altarul de taină, nu e nimic, doar o oglindă.

-Așa e, dar nu crezi că nimicul ăsta e bun? În Europa aveți prea mult ceva și prea puțin nimic.

-Dar îți trebuie ceva în care să crezi!

-Ce vezi în oglindă?

-Pe mine.

-Exact. (pg.369)

Cum spuneam, un text remarcabil atît din punct de vedere stilistic cît și prin propunerea unei teme inedite, tradiționale și moderne deopotrivă, care, spre deosebire de celelalte texte incluse în această colecție, (care, majoritatea introspectează sinele), invită concret la o reflecție asupra schimbării, asupra proporțiilor lumii în raport cu dimensiunile personale. Personajul fără nume (pe care mi-am luat libertatea să-l poreclesc Făt-Frumos) este de fapt eul colectiv, iată, în perena sa căutare a eului individual liber, se plasează încă naiv pe drumul descoperirii, în încercarea depășirii potențialităților personale, cel puțin imaginativ, ca atunci cînd te gîndești la ceva și ca prin magie acel ceva apare. Această forță mi s-a părut că o are texul lui Radu Leca, forța paravanului, forța mitologiilor comune, forța care ascunde și dezvăluie doar dacă accesezi.

 

George Moise

Pe George Moise îl cunoaște (sper) publicul cititor din România din jurnalul Iertați-mă că nu sunt Japonez, carte apărută în urmă cu doi ani la Editura Curtea Veche, scriitorul fiind unul dintre acele talente care, prin stilul anecdotic și spiritul de glumă, ironic sau autoironic, are capacitatea să surprindă obiectiv și neașteptat de serios aspecte profunde, grele, poate uneori chiar tabu, un exemplu în acest sens constituindu-l însăși povestirea fantastică Totul într-o singură noapte.

O nuvelă însă în adevăratul sens al termenului este Momoka. Asupra ei m-am oprit din două motive: primul – pentru că are potențialul unui amplu roman, în sensul că subiectul ei permite o dezvoltată ulterioară demnă de considerat; al doilea – pentru că, în comparație cu celelalte lucrări ale autorului, nu are nimic din anecdota caricaturală cu care George Moise ne-a obișnuit.

Domnul Nakajima, un singuratic funcționar la evidența populației într-o comună relativ izolată, are o revelație în fața unui tablou reprezentînd un nud, care generează amintirile unui îndepărtat moment de fericire din tinerețea sa (Sălcii de lumină au înflorit în cer și cînd ecoul lor incandescent s-a izbit de pieptul ei plin, de un alb orbitor, tînărul a căzut în genunchi înaintea ei ca în fața unei minuni./ pg.108) și odată cu amintirile, întregul fir epic al nuvelei, povestea mutîndu-se pe un registru spațio-temporal diferit, mai precis în casa enormă și stingheră a magnatului Yamashita din Tokyo, unde soția acestuia, Momoka, își duce traiul tipic soțiilor de șefi de clan, în deplină izolare și profundă amărăciune, privată de libertate, de afecțiune, de prieteni, de viața potrivită tinereții, fiind controlată permanent în mod indiscret, supusă unui număr infinit de interdicții și fără vreo șansă reală de scăpare. Dintre toate acestea, lipsa libertății este cea mai acută, resimțită ca un arest domicilial impus de propria condiție și acceptat cu supunere și neplăcere. Din nou, deci, balastul acceptării propriei condiții, dificultatea de a te împăca cu ideea damnării, greutatea resemnării, toate – tipice spiritelor înalte cu fundal intelectual solid, categorie căreia, din nefericire, Momoka îi aparține. Și tocmai această apartenență declanșează drama existenței neîmplinite și accentuează condiția izolării, exilului interior ca ultim refugiu.

După numeroase încercări de ameliorare a condițiilor de carceră, totuși, în povestea lui Mamoka, apare salvarea, sub cea mai puțin așteptată formă a ei, prin pătrunderea în artă, mai precis devenirea artei. Dar, da, are a face cu iubirea, iubirea aceea deplină și salvatoare care pune în mișcare mecanisme nefelosite anterior, iubirea dospită din prietenie și sinceritate, iubirea-artă, iubirea de care te agăți cu ultimele forțe pentru că știi că este singura cale de eliberare, unde eliberarea este figurată, interioară și profundă și nu are nimic în comun cu constrîngerile sociale. Timpul a uitat dintr-odată cum să-și cîntărească trecerea. Și-a acceptat cu resemnare zădărnicia, căci secundele cu care altădată ținea în frîu viețile muritorilor au zburat ca un stol de vrăbii în care arunci o piatră. Ireversibilul se măsura acum în căderi de tabuuri și de măști (pg.119).

Conferind circularitate textului, nuvela se întoarce la tabloul inițial pe care îl contemplă domnul Nakajima și în căutarea autorului căruia el pornise ca într-o aventură – aventura vieții lui – pentru a întrepătrunde apoi în poveste două generații damnate, cu propriile tare și prejudecăți: cea veche, a tradițiilor de căsătorie organizate, încă în uz în tinerețea lui Nakajima, și cea nouă, a cuplului modern, supus aproape inevitabil monotoniei conjugale, incompatibilității și izolării autoimpuse către sine, în interior, acolo unde găsești fie o multitudine de uși încuiate, sentimente mocnite, frustrări suprapuse, îndoieli și teamă, fie curaj și salvare. Dar pentru cea de-a doua e întotdeauna nevoie de un sprijin uman real, în carne și oase, care să te tragă în fața oglinzii sau, ca în cazul lui Momoka, să te picteze nud (dezgolit deci de tot și de orice), să-ți dezvăluie propria reflexie despuiată de temeri, deci sinele profund, pe care doar iubirea e în stare să-l dezgroape.

 

Roman Pașca

Lăsînd la sfîrșit, ca un obicei personal, ceea ce merită mai multă atenție, am ales nuvela Shinji, demnă reprezentantă a prozei psihologice de profundă introspecție, propusă de Roman Pașca.

Acest text are cîteva particularități surprinzătoare. În primul rînd tehnica monologului interior în care însă joyce-anul flux al conștiinței este mutat în persoana a doua, ca narator generalizat, impersonal. În al doilea rînd introspecția obsesivă, aproape hipnotică, care împinge cumva textul spre o analiză mai aprofundată. În al treilea rînd surprinderea de mare acuratețe a unei tipologii caracteriale aparte (personajul anonim, de fapt anonimizat de societate și de metropolă, tern, de masă, împins de frustrările personale la acte maniacale) și sugestia contextuală că aceasta absoarbe într-un final pe oricare dintre noi. În al patrulea rînd minuțiozitatea exacerbată a detaliilor, o tehnică împrumutată parcă din arta fotografică sau din realismul obiectiv. În al cinciliea rînd alternarea constructivă a naratorului omniscient (pasaje scrise la persoana a treia) cu un narator observator impersonal (pasajele de persoana a doua). În final, de asemenea, desfășurarea epică în sine.

Shinji este un lucrător anonim la o corporație oarecare din capitală, unul dintre milioanele de japonezi între două vîrste ancorați irevocabil în sistem, demn reprezentant al japonezului mediu de rutină. Despre viața sa dinafara nuvelei nu se specifică nimic, autorul alege să îi dedice personajului său spațiul-timp de cîteva ore (repetitive, de altfel, în traiul lui cotidian), și anume un interval de două ore după serviciu și înaintea întîlnirii cu amanta, plus un interval de circa două ore – întîlnirea propriu-zisă și puțin după. Se aduce deci la scară mică și comprimată întreaga-i existență, într-o descriere realist-obiectivă de măiestria unui mare scriitor, capabil să surprindă toată gama de viețuiri și drame interioare-exterioare ale bărbatului în simpla descriere a unei întîlniri de rutină. Simplă, pardon, nicidecum. Detaliile exterioare relevante pentru contextul socio-psihologic ale lui Shinji alternează stitlistic cu introspecția, monologul interior justamente necenzurat și reflecțiile unei persoane a doua impersonale, dar însușite conștient de narator, care se confundă sau nu cu personajul.

Observația fotografică de un realism rece și convulsiv nu scapă niciun detaliu vizual, olfactiv, de stradă, de interior, de decor, chipuri, grimase, toate – emfaze clare ale subconștientului personajului anonim.

Privești încet în jur, în toate colțurile, analizînd camera. Sofaua muștarie, un scaun șchiop, o mochetă scorojită pe jos, o oglindă ciobită și mătuită, un telefon vechi cu disc, o măsuță joasă de cafea pe care sînt înșirate broșuri colorate cu serviciile oferite de hotel, un frigider mic cu clanța căzută, două rafturi cu pahare întoarse cu buza în jos, o cutie de carton cu șervețele și două prezervative împachetate într-un plastic roz, cu zimți subțiri pe margine. Și un pat mare în mijloc. Și apa băltind în caverna dintre tavan și tapetul îngălbenit de fum de țigară și mînjit de aburii amorului a mii și mii de cupluri. (pg.235)

Acuratețea aproape obsesivă a naratorului are menirea de a puncta emfatic trăirile personajului (aproape justificativ) și de a dirija lin și anticipativ textul către deznodămîntîul care constă într-o crimă nu sadică, ci indiferentă, aproape firească. Shinji își ucide amanta în urma întîlnirii lor regulate la același love-hotel, aranjate din necesitatea primară a evadării, a spargerii rutinei, a satisfacerii sexuale. De altfel, Miyu este o femeie pe care nici nu o cunoaște altfel decît ca pe o amantă, au împreună un contract tacit de întîlniri clandestine mereu identice și atît. Este crima paliativă, izbucnită nepremeditat din nevoia subconștientă de salvare, de evadare din nimic în nimic, o alternativă mai bună la sinucidere, dar din păcate numai o pseudo-salvare a sinelui. O crimă cinică mediocră și imundă, de o brutalitate plastică, searbădă, facilă, cea mai la îndemînă rezolvare a problemelor sinelui; în definitiv – gestul simbolic al uciderii libertății eșuate în neantul sinelui ca o traumă adîncită.

Fascinant este cum orele de dinaintea întîlnirii anticipă și sugerează comportamentul din timpul întîlnirii, tot ceea ce personajul interiorizează anterior – foarte detaliat pe text – înainte de întîlnire exteriorizează apoi pe parcursul întîlnirii, deci trăiri readuse în prim plan la scară mai mică, ca și cum cititorul, cunoscînd tipologia și labilitățile personajului, premedita oricum gestul final. De fapt tot parcursul anterior întîlnirii are menirea simbolic-psihologică de a înțelege și îndreptăți deznodămîntul, crima. Atît de ușor înfăptuită, atît de neîncărcată de remușcări.

Un pasaj magistral întins pe cîteva pagini bune este cel în care, claustrat de puhoiul de lume subteran dintr-o stație de metrou, Shinji asistă la un act de violență gratuită asupra unui porumbel rătăcit și captiv, gest care îi declanșează (naratorului impersonal) o revoltă interioară exacerbată și gînduri criminale concrete, premeditate, care sugerează comportamentul ulterior al personajului – uciderea femeii (ființă la fel de nevinovată precum biata pasăre captivă, echivalentă simbolic cu uciderea iubirii), ca o unealtă de refulare a tuturor constrîngerilor sociale și personale, cu încordarea mocnită a unui ocnaș umilit. ( vezi pg. 222-226) O cheie de lectură în acest sens este paragraful următor: Fără complicații sentimentale. Acum, cînd sînii ei au prins ca în menghină brațul tău drept, îți vine s-o împingi deoparte ca să te eliberezi, să scapi de sufocare. Îți dai seama că brațul îți e ca paralizat, incapabil să se miște măcar un milimetru, cu degetele încleștate pe mînerul genții. Ești infirm, ești impotent, ești prizonier. Inima începe să-ți pulseze nebun, tot mai repede, pompează sînge în neștire – spre brațul imobil, spre pieptul închistat în cămașă, spre venele umflate din gît, spre creier. (pg.232)

Singurătatea percepută ca umilință mi s-a părut un aspect relevant pentru acest text, deoarece pare pe de o parte să comprime toate expulzările sufletului personajului încercat, pe de altă parte pare vocea interioară a naratorului, iar pe lîngă acestea apelează la sensibilitatea lirică a receptorului instigînd totodată subtil solidaritate cu personajul, cu Shinji (ceea ce este o tehnică artistică desăvîrșită), dar și cu bărbatul prins în menghina metropolei, cu oricare suflet claustrat fie de urbanitate, fie de discomfortul personal interior (cam același lucru, în fond), sau de viață în general, de această idee perenă a damnării, deci cu societatea, cu modernitatea însăși.

Nu doar libertatea eșuează, ci și căutarea libertății. În mintea vizibil afectată a lui Shinji se stochează complicitar toate neplăcerile lumii, nimicuri percepute ca abuzuri, priviri interpretate drept afronturi personale, sunete, oameni, și toți factorii externi care ating direct sau indirect subiectul uman. Shinji (precum frustrații citadini ai lui Houellenbecq) nu are scăpare din viața pe care o duce, practic nu are cum să iasă din sistem (deși, teoretic, există soluție pentru orice), așa că ucide. Foarte simplu, în mod aproape inconștient și eliberator. Pseudo-eliberator sau cel mult temporar-eliberator. O face în principal pentru că, subconștient, îl deranjează comoditatea nefericii. Așadar drama acestui personaj maniacal nici nu este nefericirea însăși, ci tocmai faptul că refuză, înfăptuind crima, să accepte cît este de nefericit; în mod inconfortabil „infirm, impotent, prizonier”, privat abuziv de libertate, umilit de propriile senzații, de incapacitatea de a iubi, de mizantropie. Cît despre simbolistica omuciderii (ucigîndu-te pe tine, mă ucid de fapt pe mine) – ea reprezintă în fond o sinucidere eșuată, un ego răsfrînt de insuportabilitatea frivolă a viețuirii.

Încă de remarcat la acest text ar mai fi cîteva aspecte tot stilistice, și anume intercalarea elementelor postmoderne – reflecții dincolo de context, momente în care accentul e deviat de la firul epic pe aspectul textual, infiltrarea personajelor suportive, care ajută la crearea tabloului social al orașului și psihologic al personajului, prezența fugitivă a autorului în text ca observator străin (în sensul de occidental) și pasiv, un alter-ego concis și trecător ca un briefing, certificînd detașarea sa de text / autoexcluderea din text prin prezența în el -; limbajul virulent, real, neforțat, privat de menajamente etice și ușurat de vulgaritatea neatentă din fluxul gîndirii; cît și accelerarea bruscă a finalului în urma deznodămîntului.

Finalul, la fel de scurt și ideografic precum caracterele japoneze, are, tot ca acestea, profunzimea și complicația intrinsecă a unui întreg tablou, aducîndu-l pe Shinji rapid în stradă, apoi în fața unei beri, fotografic precum un screen-shot, oprește pe ecran ultima înghițitură din băutura și din sufletul său care comprimă în ea toată pojghița de mizerie a lumii.

De la Roman Pașca un text așadar năucitor, de o plasticitate unică, în care și pietrele viețuiesc, glăsuiesc, spun prea mult.

 

Revenind la Scisori din Cipangu ca volum unitar, o carte atît de bogată plastic și informațional precum o ideogramă niponă, doresc să punctez în concluzie aspectul pozitiv al prozei scurte pe de o parte și cel al consemnărilor de peste hotare pe de altă parte.

Dat fiind faptul că România are un procent considerabil de intelectuali stabiliți în străinătate (oricare ar fi ea), care sunt, se înțelege de la sine, megafoane ale culturii și formei mentale naționale, cu avantajul influenței inerente locației străine, contribuția autorilor de peste hotare, dacă are șansa să fie luată serios în seamă pe piața literară românească, nu are cum să fie decît valoroasă și reprezentativă, piesa lipsă din puzzle-ul, de multe ori oricum incomplet, al unei culturi.

 

 

 

Revista indexata EBSCO