Sep 21, 2016

Posted by in ESEU

Bogdan Mihai MANDACHE – Jan Patocka – căutarea sensului

Jan Patocka (1907-1977) este un nume binecunoscut atît pentru cărţile sale de filosofie, cît şi pentru faptul că a fost, alături de Vaclav Havel şi Jiri Hajek, unul dintre iniţiatorii celebrului document al disidenţei cehe, Charta 77; Patocka a fost şi primul purtător de cuvînt al Chartei 77. După studiile de filosofie şi susţinerea tezei de doctorat, Jan Patocka este bursier al Fundaţiei Humboldt, apoi merge la Freiburg im Breisgau, facînd parte din cercuri filosofice ilustrate de figuri celebre, cum ar fi: Nicolai Hartmann, Eugen Fink, Edmund Husserl, Martin Heidegger. În ciuda vicisitudinilor vremurilor, ocuparea Cehoslovaciei în 1938, închiderea universităţilor, revenirea la un relativ calm, redeschiderea universităţilor, instaurarea comunismului, excluderea fenomenologiei şi înlocuirea cu marxismul, Jan Patocka este autorul unei vaste opere filosofice, cunoscute bine publicului ceh, dar şi cititorilor germani, a apărut o selecţie în cinci volume, cît şi celor francezi unde au apărut 15 din cărţile sale. Amintim cîteva dintre cărţile care îi poartă semnătura: Lumea naturală ca problemă filosofică; Platon şi Europa; Criza sensului; Eseuri eretice asupra filosofiei istoriei; Aristotel, precursorii şi moştenitorii lui; Ce este fenomenologia?; Lumea naturală şi mişcarea existenţei umane; Artă şi timp. Opuscule filosofice şi culturale. În România, numele lui Jan Patocka era cunoscut mai mult ascultătorilor postului de radio „Europa liberă”, unde, în chip firesc, era încurajată disidenţa la adresa regimului comunist; cărţile sale nu au fost traduse în limba română, încît este meritoriu şi încîntător gestul Editurii Herald care oferă cititorilor prima traducere din Jan Patocka: Eseuri eretice despre filosofia istoriei, traducere din limba cehă şi prefaţă de Anca Irina Ionescu, colecţia „Cogito”, 2016, 176 p. Filosofii francezi care îi cunosc bine opera susţin că lucrarea  Eseuri eretice despre filosofia istoriei este opera cea mai importantă a lui Patocka. În monumentala lucrare Encyclopedie Philosophique Universelle, apărută în şase tomuri, la Presses Universitaires de France, între 1989-1998, lui Jan Patocka îi sînt prezentate trei lucrări; autorul prezentării este filosoful român Walter Biemel, el însuşi discipol al lui Martin Heidegger.

Jan Patocka dezvoltă în cartea recent apărută concepţia sa asupra stării de preistorie (proprie popoarelor care nu au dezvoltat încă o conştiinţă a istoriei), şi expune modificarea care a avut loc la greci sub influenţa filosofiei. Patocka vorbeşte despre lumea naturală, o lume fără problematicitate, o lume care cunoaşte lucruri tainice, sacrul, misterul, dar „nu cunoaşte acea experienţă a trecerii, a ieşirii existentului ca fenomen din întuneric spre deschiderea unde se manifestă de asemenea ceea ce lasă existenţa să se manifeste. (…) Căci numai existenţa dezvăluită a existentului oferă adevărata măsură a ceea ce este şi a ceea ce nu este, permite să se determine în mod clar, prin ceva evident, ceea ce este”. Lumea dinaintea problematicităţii este una a sensului dat, modest şi solid; Patocka dă exemplul lui Ghilgameş, zămislit pentru a săvîrşi fapte supraomeneşti, dar care este supus morţii, şi după toate faptele şi rătăcirile prin lume se întoarce la cetatea lui puternică, „la întemeierea unei împărăţii care îi oferă omului protecţia cea mai sigură, chiar aşa vremelnică cum este.” Viaţa socială evoluează ajungînd la forme sociale complexe şi puternice, în care Patocka distinge trei mişcări fundamentale ale vieţii omeneşti: mişcarea de acceptare, mişcarea de apărare şi mişcarea adevărului; prima priveşte intrarea omului în domeniul existenţei individuale, a doua este un gen de autorenunţare la sine, acceptîndu-l pe celălalt („De mişcarea de acceptare ţine şi exaltarea întruchipată în Eros: un abandon de sine care include în el însuşi voinţa de a fi acceptat.”); mişcarea adevărului se regăseşte în diferenţierea dintre supranatural şi natural, dintre divin şi empiric. Vechii greci au înnoit sensul vieţii politice, dar au ilustrat şi relaţia dintre filosofie şi polis, cultivînd un polemos care uneşte părţile rivale şi „nu numai că este mai presus de ele, dar în el acestea sînt una. În el se făureşte o unică putere şi voinţă unitară, din el cresc legile şi constituţiile, indiferent cît de divergente ar fi acestea.” Aşadar, pe urmele lui Heraclit, un polemos care face posibilă existenţa filosofiei, un polemos creator al unităţii.

Jan Patocka arată ce înţelegem prin Europa şi moştenirea europeană, pornind de la ceea ce Hegel scrisese despre Sfîntul Imperiu Roman de naţiune germanică, care nu mai era un stat, dar configura încă acea Europă occidentală unită de cruciade, o unitate consolidată prin război, marcată în interior de dualitatea puterii spirituale şi laice. În opinia filosofului ceh, moştenirea Sfîntului Imperiului era continuarea moştenirii romane şi greceşti, de la aceasta din urmă moştenind grija pentru suflet, care „este forma practică a descoperirii universului şi a relaţiei explicite faţă de el, la care s-a ajuns încă în filosofia ioniană: aici descoperirea cosmosului a ajuns în forma idealului filosofic al vieţii în adevăr.” Pe urmele gînditorilor greci, Edmund Husserl avea să susţină că trebuie să ne rînduim opiniile în funcţie de intuiţie, şi nu invers; în aceasta vedea şi „specificul culturii europene”. Ceea ce ţinea de suflet sau de intuiţie nu avea corespondent ca entitate politică, statală; în Evul Mediu nu exista pentru Europa nici un liant universal „care să se poată întruchipa într-o instituţie sau într-o autoritate concretă şi unificatoare în mod eficient”; era primatul lui a avea faţa de a fi. Abia în secolul al XVIII-lea, Europa îşi va restructura ideile prin vastul curent Iluminist care va adapta Europa unei noi poziţii în lume. Pentru Jan Patocka întreg acest proces îşi are sursele în turnanta determinantă produsă de ştiinţele Renaşterii avîndu-i drept corifei pe Copernic, Kepler sau Galilei, care deşi păstrau „grija pentru suflet”, aduceau o universalitate de alt tip. Iluminismul propunea ideea unei cunoaşteri active, eficiente, nu doar orientată către interior, dar această concepţie avea să fie respinsă de filosofia germană care nu a acceptat exilarea aspiraţiilor artei, poeziei şi muzicii.

Neîndoielnic, civilizaţia tehnică a reprezentat un moment de cotitură în continuitatea istoriei umane, dar această impetuozitate poate fi privită şi din perspectiva distincţiei între autentic şi neautentic, sau între sacru şi profan. Patocka revine la modelul grec al polis-ului, al eului autentic, al sufletului, revenind la Platon pentru care statul este un model exterior al sufletului: „Gîndirea lui Platon, hotărîtoare pentru caracterul ontologic al acestei filosofii ca metafizică, este, aşa cum a caracterizat-o foarte reuşit E. Fink, gîndirea unei lumini fără umbră. Aceasta înseamnă că filosofia poate să se dedice propriului rol în viaţă, să fie un antipod neextatic, neorgiastic şi o soluţie proprie a problemei ridicate de cotidian.” Filosoful ceh sesizează urmele răului, banalităţii, plictiselii într-o lume a ingeniozităţii tehnico-ştiinţifice; descoperirile trebuie să ducă la exacerbarea misterului, dar ele nu împlinesc aceasta, ba mai mult sînt acaparate de cotidianul obişnuit, de „bîrfa generalizată şi de banalitatea de mîine”, ori depăşirea cotidianului este problema fundamentală a persoanei umane. „Individualismul modern, scrie Patocka, nu este o strădanie de a pătrunde dincolo de fiecare rol şi sub ceea ce ascunde acesta, ci de a juca un rol semnificativ.” Dar omul modern trăieşte acut şi dureros dezrădăcinarea, viaţa omenească trăindu-se deseori în afara căminului, dar căminul nu are aici sensul de adăpost, ci arată că omul nu este nicăieri pe lume acasă, iar aici filosoful ceh vorbeşte despre criza generalizată a sensului care defineşte lumea modernă; scrierile sale mărturisesc necesitatea unei exigenţe a sensului mai puternice decît în epocile precedente. Filosoful francez Jean-Francois Mattéi spunea că: „Întreaga gîndire a lui Heidegger şi Patocka, de exemplu, sau cea a lui Camus, este o cautare a sensului, fie că este sensul fiinţei (Heidegger), sensul sufletului (Patocka) sau sensul lumii (Camus).” Reflecţiile lui Jan Patocka sînt profund originale şi deschid noi ferestre în fenomenologie; nu este un simplu amănunt că traducerea în franceză a Eseurilor… a fost prefaţată de Paul Ricoeur si postfaţată de Roman Jakobson!

Scrierile lui Patocka îşi găsesc unitatea în convergenţa, explicită sau implicită, aceluiaşi spirit deschis interogaţiilor şi conceptualizărilor. În prefaţa la una din cărţile lui Jan Patocka, traduse în franceză, Marc Richir scria că filosoful ceh ne invită la un parcurs meditativ, dincolo de mode, dincolo de perdelele de fum, un parcurs pe care l-a construit cu grijă, în ciuda vitregiilor vremurilor, cu o mare fermitate a gîndului şi a sufletului, acel suflet despre care Jan Patocka scria cu referire la Platon.

 

 

 

 

 

Revista indexata EBSCO