Sep 20, 2016

Posted by in ESEU

Caius Traian DRAGOMIR – Societatea, etica şi istoria

Valoarea literară nu există, în modul cel mai clar, dincolo de suportul estetic al scrisului – o estetică a cuvîntului asigură literatura în calitate de autentică scriere de artă dar, în egală măsură, face să merite aprecierea calităţii umane, de comunicare, atunci cînd fiinţa omenească se exprimă prin limbaj. Am avut de cîteva ori în mînă – incidental – cărţi semnate de contemporani nici pe departe necunoscuţi, sau ignoraţi de editori, în care parcurgerea fie şi doar a primei pagini în integritatea ei era absolut imposibilă prin efectul de repulsie generat de incapacitatea ori inabilitatea autorului de a construi o frază la nivelul minimei ţinute literare sau demnităţi a pretinsului mesaj transmis. Pentru a nu menţiona poezia, în cazul căreia lucrurile sunt încă mult mai sigure, în fapt o proză literară este literatură în măsura în care se susţine pe o calitate estetică remarcabilă în sensul cel mai propriu al acestui termen – nu orice text literar trebuie să facă dovada geniului dar trece evident pragul distincţiei, prin împlinirea incontestabilă, într-o sinteză solidă a originalităţii şi provocării în competiţia pentru o clasare la înalt nivel al gustului educat, pe scara valorilor deja recunoscute în evoluţia limbajului şi scrisului. Totuşi nu este nevoie încă de nimic în plus, de un alt element inclus în aprecierea globală a unei fraze, dincolo de strălucirea stilului şi a unei arte de construcţie a textului?

Conţinutul tematic, respins pe bună dreptate ca factor valorizant, de natură estetică, al unei opere sau, mai limitat, a unei creaţii literare, poate fi acesta exclus din evaluarea globală a lucrărilor de proză, a unui roman, a unei, sau unor, nuvele, ori, cu atît mai mult, a unei producţii eseistice? Un apel la teoriile artei literare datorate lui Benedetto Croce merită a fi reluat şi în prezentele consideraţii; proza, observă Croce, nu este altceva decît poezie asociată unor conţinuturi diferite de elementul poetic, prezent cu necesitate în orice text literar care merită a fi considerat astfel. Pentru Croce, aşa cum bine se ştie, poezia este dualitatea intuiţie-expresie; atunci cînd acesteia i se adaugă date asupra existenţei sociale, asupra unor trăiri psihice exprimate şi analizate dincolo de perceperea lor strict intuitivă, ori înglobează elemente istorice sau aspecte caracteristice unei civilizaţii, poezia nu mai poate fi socotită poezie – a fost creată, în respectivul caz, o lucrare, sau operă, de proză. Este însă evident că elementului poetic din proză nu i se poate asocia oricare gen de informaţie, orientată conceptual, teoretic, empiric, naturalist, informaţiei aflată în afara conexiunii intuiţie-expresie, eventual regăsită oricînd în comunicarea non-literară, informaţie aptă doar de o preluare pragmatică. Cunoaştem multe ţări străine fără a le fi vizitat, cunoaştem epoci în care nu am trăit, nu doar pe calea scrierilor geografice, istorice, studiilor culturale sau de civilizaţie, ci prin literatura pe care am parcurs-o. Sinteza poetic-informaţional sesizată de Croce drept prezentă în proza literară se pretează la o analiză deosebit de amplă şi, cu siguranţă, nu lipsită de interes – scriitorul de talent, inspirat, un bun cunoscător al capodoperelor trecutului şi, totodată, un vizionar, pentru care viitorul creaţiei literare nu este lipsit de o anumită transparenţă, va găsi o cale aleasă pentru dezvoltarea prozei sale. Faptul însă devine tot mai complicat de realizat în prezent pentru un motiv simplu, ţinînd de actuala amplificare explozivă a numeroase aspecte ale cunoaşterii, ca efect al apariţiei noilor mijloace de comunicare şi informare şi, în egală măsură, de rezultatele fenomenului de globalizare, ca factor adiţional în extinderea informării în cele mai variate domenii şi zone. Pînă nu de mult proza, romanele, nuvelele ne deschideau lumi – acum nici măcar cele mai bune reportaje nu ne furnizează decît prea puţine noutăţi. Literatura nu mai este, ceea ce multă vreme a fost, o importantă sursă de cunoaştere, fiind astfel redusă la simplul, chiar dacă esenţialul său rol, anume acela de a satisface estetic pe acel cititor pentru care stilul şi forţa expresiei literare rămîn valori decisive. Rămîne să se stabilească însă un lucru esenţial: lectura astăzi, a scrierilor noi, precum şi a marilor creaţii ale trecutului ne mai poate spune adevăruri esenţiale pentru cunoaşterea omului, a societăţilor umane, a interacţiunilor noastre cu semenii, precum şi cu ansamblul vieţii, cu umanitatea? Dincolo de criza – care cu siguranţă există – percepţiei literare a lumii, devansată prin noile mijloace ale comunicării şi implicit informării, regăsim totuşi în literatură aspecte încă insuficient dezvăluite ale umanului, ori altele rămase în domeniul neatins pînă acum de cunoaştere, deci încă nerelevat. Să nu neglijăm faptul că lucrul, ori calitatea, care îl diferenţiază pe scriitor în raport cu partea cea mai numeroasă a subiecţilor umani, este capacitatea sa de a vedea enorm de mult, în profunzimea lucrurilor, în zone obscure ale vieţii, în universul detaliilor existenţei, în varietatea imensă a reacţiilor omeneşti. A trece peste literatură, sau a dezvolta o literatură a suprafeţelor vieţii în manieră – să spunem – textualistă, atunci cînd este vorba de a cunoaşte lumea umană – individ, societate, civilizaţii, state – nu este decît o mare greşeală. Cine ar fi înclinat să manifeste îndoieli faţă de un astfel de punct de vedere, ori de ideea asumată aici, nu are decît să citească ori, mai probabil, să recitească, Tolstoi, Maupassant, Cehov, Balzac, Proust, Faulkner. Mai există însă şi un alt mod util spre a exploata valoarea nu doar estică, dar şi cognitivă a literaturii care, în esenţa sa, nu urmăreşte a fi altceva decît literatură – să te dedici fie şi doar incidental, nu însă cu totul neglijent, lecturii de proză provenind nu din spaţiile de cultură extensiv, nemăsurat, frecventate, parcurse, ci din altele ale căror scriitori sunt mai puţin familiari unui cititor pe care ar merita să îl denumim, poate întrucîtva sugestiv dar şi relativ impropriu, ca fiind lectorul universal. În cele care vor urma voi încerca să extrag unele constatări cultural-istorice din experienţa pe care o datorez interesului suscitat, mie precum multor cititori din aria noastră geo-culturală – de traducerile unor texte japoneze clasice sau moderne, eventual contemporane. Nu este cazul să mai aduc, între atîţia alţii, elogii romanului japonez actual, dar întoarcerea în timpul zis de aur al literaturii clasice nipone poate deschide căi nu doar noi, dar şi incomparabile, decisive, conducînd la revelaţii asupra a ceea ce a însemnat şi înseamnă civilizaţia lumii, civilizaţia umanităţii, ca unic şi fabulos corp.

Că în secolul XX Yasunari Kawabata, şi Yukio Mishima, dar nu numai ei, au scris o literatură romanescă care nu îşi află comparaţie valorică decît alături de scrierile celor mai mari dintre autorii moderni francezi, anglo-saxoni, germani, sau italieni dacă nu cumva chiar şi faţă de operele celor mai mulţi dintre aceştia creaţiile japoneze se plasează într-o poziţie superioară. Kawabata, şi toţi ceilalţi noi autori japonezi de geniu – folosesc acest termen cu un angajament asumat integral –, ne fac să înţelegem, să percepem exact perfecţiunea ce se inseră în toate articulaţiile unei culturi în care demnitatea trăirii, rezervă, în raport cu orice formă a derivei care ar trăda factorii elementari ai unei noblețe constantă peste o întreagă istorie, devin calităţi estetice unice. Japonia apare în literatura marilor săi scriitori moderni drept o cultură care într-o perfectă modernitate nu se separă cu nimic de istoria sa milenară. O asemenea frază de caracterizare a unor creaţii rămîne însă de o extremă sărăcie, nuanţele unei culturi şi unei civilizaţii abundă în literatura niponă nouă şi ele contribuie masiv la cîştigul nu doar cognitiv, ci şi estetic al creaţiilor prin care s-a remarcat în toate orizonturile unei întregi lumi. Consider însă că toate acestea nu îndrumă gîndul cititorului înspre noi observaţii, descoperiri şi concluzii privind dezvoltarea în ansamblu a civilizaţiilor lumii – astfel de idei apar însă, în chip aproape constrîngător la aşezarea alături ale impresiilor şi constatărilor unor texte din alte vremuri, acestea văzute comparativ cu abordări contemporane ale aspectelor culturale ale unor straturi sociale distincte, în viaţa uneia şi aceleiaşi populaţii, a unui spaţiu geo-politic profund divizat în interioritatea sa.

Sei Shonagon îşi petrece viaţa la Cartea Imperială a Japoniei sfîrşitului de secol X şi începutului de secol XI, deci acum o mie de ani. În Grecia actuală scrierile marilor clasici ai Antichităţii Elene sunt traduse pentru publicul de azi din greaca perioadei de glorie a civilizaţiei care a născut tragedia, filozofia, poezia lirică şi epică şi, în fapt, a făcut să existe pînă acum şi pentru totdeauna Europa în care progresul istoriei a luat calea pe care o cunoaştem încă din Revoluţia Industrială şi apoi ştiinţifică şi, ulterior, politică, democratică. Nu ştiu dacă limba japoneză a lui Sei Shonagon a trebuit să mai fie tradusă în japoneza modernă, dar pot spune, ca orice lector al volumului acestei autoare, tradus în limba română sub titlul Însemnări de Căpătîi, are o ţinută, un stil, o alegere de subiecte, o tematică deci, pe care literatura europeană avea a le cîştiga în cele mai bune cazuri la sfîrşit de secol XIX şi, mai substanţial, în anii secolului XX. Sub multe aspecte este o carte incomparabilă de însemnări; în fapt, este dovada ineluctabilă a unei civilizaţii şi distincţii pe care lumea în ansamblul ei mai are încă a le cerceta şi, cu o anumită bună cuviinţă, dar şi cu mult simţ estetic şi voinţă nobilă, a le învăţa. În aceiaşi Japonie, în secolul XIII, Kenkő scrie seria de eseuri, de inspiraţie budistă, intitulată Însemnări din ceasuri de zăbavă, texte vizibil influenţate de opera, creată cu trei sute de ani înainte, a lui Sei Shonagon. Din nou, aceiaşi observaţie, Europei îi vor mai trebui multe secole pînă la a ajunge la modernitatea reflecţiei consemnată într-o scriere japoneză. Desigur, din secolul XIV, odată cu Dante, cu lirica florentină, şi apoi cu întreaga Renaştere, Europa rezistă în confruntarea imaginară peste o întreagă jumătate a globului terestru cu scrierile nipone; rămîne însă de observat că demnitatea, ţinuta şi stilul textelor japoneze nu vor fi recuperate, ca modernitate, decît într-o îndelungată evoluţie europeană.

Un aspect interesant – şi trist – apare însă odată cu publicarea, urmată de numeroase traduceri, inclusiv una în română, a romanului Naufragii, aparţinînd lui Akira Yoshimura. Apreciat în modul cel mai înalt de critica anglo-saxonă, după ce fusese primit strălucit în ţara sa, volumul lui Yoshimura produce unui cititor european şocul cel mai stresant dar şi mai neobişnuit cu putinţă. Literatura europeană a descris mizeria unei societăţi inumane prin Charles Dickens, Victor Hugo, Emile Zola – spre a-i cita pe cei mai mari dintre autorii relevării suferinţei. Nimic nu este comparabil însă cu gradul dezintegrării materiale, morale, comportamentale a unei comunităţi de oameni ai ţărmului mării, într-o Japonie oarecum indefinită în timp, dar ataşată parcă unei tradiţii a disperării şi dezintegrării etice. Nu este aici – într-o carte apărută în 1982 – nimic din nobleţea demnă, calmă, liberă, generoasă a scrierilor lui Sei Shonagon sau Kenkő.

Aşezînd alături toate aceste experienţe literare şi multe altele congruente acestora, nu merită observat că, deşi scindată prin structurile de clasă, educaţionale, de o mare diversitate etnică, economică, a formelor administrative şi guvernărilor, Europa a avut parte, pentru o serie de circumstanţe şi raţiuni care merită o altă analiză, de o coerenţă umană sensibil mai înaltă decît aceea de fapt uneori inexistentă în civilizaţii sub multe aspecte superioare, în unele medii specifice. Nu cumva acesta a fost motivul pentru care, la un moment dat, continentul nostru foarte mic a devenit, după expresia lui Pierre Teilhard de Chardin, vîrful de săgeată al evoluţiei umanităţii. Se aplică însă şi aici acea frază rostită de Letiţia Bonaparte, vizitîndu-şi fiul, împărat al Franţei, la Paris: ,,este bine aşa, numai să dureze!’’

Revista indexata EBSCO