Sep 20, 2016

Posted by in ESEU

Andrei IONESCU – Gătirea şi săvîrşirea

Am fi putut intitula la fel de bine acest episod Toiul şi sfîrşitul. Cele patru cuvinte din titlurile posibile, provenite din numai două rădăcini, combinate încrucişat, sînt de origine dacică, aşa cum vom vedea în continuare. Din română, în care se amestecaseră timpuriu dacica şi latina, în perioada cînd Imperiul de răsărit era roman, le-au luat apoi slavii (sfîrşitul şi toiagul, după DEX), făcînd să se creadă că bunurile prădate de la pămînteni erau zestrea lor.

Pentru  adverbul gata dicţionarele trimit la o presupusă tulpină gat, comună cu albaneza. În realitate, verbul dacic este taujan, cu perfectivul gataujan, însemnînd „a face”, lat. agere, facere, perficere, iar substantivul corespunzător este taui (nhd. Werk, lat. actus, donum, factura, negotium, operatio, opus), despre care, într-o derută de bîjbîieli etimologice, se crede că vine din turcă (unde înseamnă „banchet”), pe cînd toiagul ar proveni din slavă.

Să vedem în continuare cîteva pasaje biblice în care ni se dezvăluie originea adevărată a celor patru cuvinte aici în discuţie: toiul, gătirea, sfîrşitul şi săvîrşirea, după care, în limitele spaţiului disponibil, vom trece la o sumară examinare a altor cîteva, provenite fie din compuşi ai celor două verbe din fondul principal lexical taujan şi vaurkjan, fie din alăturări contextuale de contopire cu alte cuvinte dacice.

În Ioan 8,39 (Cuvînt împotriva necredinţei iudeilor) precum şi în alte pasaje apar împreună verbul şi substantivul, fie din aceeaşi rădăcină, fie din rădăcini diferite: „Dacă aţi fi fiii lui Avraam, aţi face faptele lui Avraam” = vaurstva abrahamis tavidedeith = opera abrahamis faceretis, pentru ca apoi, îndată după aceea, să le aflăm din nou împreună, în Ioan 8,41: „Voi faceţi faptele tatălui vostru” = taujith toja = facitis opera.

La fel în Ioan 9,4 (Vindecarea orbului din naştere în zi de sîmbătă): „Trebuie să fac, pînă este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine” = skal vaurkjan vaurstva = debeo facere opera.

Cum vedem, cuvintele sinonime pentru noţiunea de „a face”, care sînt în daco-moeso-gotică taujan şi vaurkjan, se împletesc în fel şi chip: vaurstva tavidedeith, taujith tauja, vaurkjan vaurstva.

Trebuie să mai semnalăm, pentru a înlesni recunoaşterea cuvîntului, că din perfectul simplu al lui taujan provine verbul românesc a dovedi, socotit greşit a fi slav.

Iar pentru toiag s-a simţit nevoia întăririi sau glosării insistente a substantivului dacic printr-un verb latin, ago,ere, avînd acelaşi înţeles.

Iată şi alte exemple. În Ioan 6,15 (Iisus umblă pe mare): „Cunoscînd deci că au să vină să-L ia cu sila ca să-l facă (ei tavidedina) rege, S-a dus iarăşi în munte”. Aici sensul lui „a face” este, evident, a-şi dovedi sau afirma convingerea că el este rege, că trebuie să fie rege.

Tot în Ioan 8,53 (Cuvînt împotriva necredinţei iudeilor) găsim un pasaj de mare intensitate a sensului care exprimă însăşi ideea de facere, de creaţie, de poiesis din elină: „Nu cumva eşti Tu mai mare decît tatăl nostru Avraam, care a murit? Şi au murit şi proorocii. Cine Te faci tu a fi?” = vana thuk silban taujis thu. Aici e fapta hotărîtoare, aici e disputa aprigă, aici e toiul luptei. La fel în 2 Corinteni 7,11 (Pavel laudă ascultarea corintenilor şi se bucură de dragostea lor): „Întru totul aţi dovedit că voi înşivă sînteţi curaţi în acest lucru (thamma tojam)”.

Ca şi alteori, în acelaşi năvod cu exemplul căutat găsim cîte un alt cuvînt dacic preţios. În Coloseni 3,9, bunăoară (Omul cel vechi trebuie să se îmbrace cu viaţa cea nouă), dăm peste adjectivul vechi = ferneis: „nu vă minţiţi unul pe altul, fiindcă v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi (thana fairnjan mannan), dimpreună cu faptele lui (mith tojam is)”.

Am subliniat în acest verset cuvîntul vechi (fairnjan mannan = antiquum hominem) pentru a vedea în treacăt urmele lăsate în română de alte două cuvinte dacice, vechi şi nou, perechea de contrast a antonimelor farneis (nhd. alt) şi niujis (neu, jung) profitînd de faptul că în context se face referire şi la omul nou, chiar în versetul imediat următor: „Şi v-aţi îmbrăcat în cel nou (jah gahamoth niujamma = et vestite novo)”. Din farneis s-ar putea să provină ferfeniţa şi terfeloaga, iar din niujis s-ar putea să provină nojiţele de la opinci, care trebuie înnoite destul de des, ca nişte şireturi perisabile ce sînt.

Pentru sinonimia verbelor taujan şi vaurkjan, reiau echivalenţele lor latineşti. Lui taujan, cum am văzut puţin mai înainte, îi corespund agere, facere, perficere, iar pentru vaurkjan avem exercere, facere, operari (postestas). Principalele lor compuse sînt gataujan = facere, gerere, operari, şi usvaurkjan = operari, perficere.

Din exemple se vor vedea mai bine asemănările şi deosebirile, aspectul perfectiv, accentele de intensitate, săvîrşirea şi desăvîrşirea, fie prin ducerea pînă la capăt a acţiunii eficiente, fie prin perfecţiunea execuţiei, precum şi alte accepţii şi nuanţe a căror definire nu o putem epuiza aici.

Alteori, în loc de taujan, pentru a exprima săvîrşirea unui lucru dacica foloseşte verbal vaurkjan, ca bunăoară în Romani 8,31 (Israel cel căzut s-a lepădat): „Iar Israel, urmînd legea dreptăţi, n-a ajuns la legea dreptăţii. 32. Pentru ce? Pentru că nu o căutau din credinţă, ci din faptele legii (ak us vaurstvan vitodis). S-au poticnit de piatra poticnirii (bistuggqum du staina bistuggqis)”.

Am subliniat, pe lîngă vaurstvam, care a dat săvîrşirea, şi ultima parte a versetului, bistuggqum du staina bistuggqis, unde bistuggk înseamnă Anstosz, adică poticnire, piedică, izbire, iar staina înseamnă piatră (lat. petra, lapis, saxum). Putem vedea astfel, în treacăt, provenienţa cuvintelor româneşti stană de piatră, stîncă sub care se adăposteşte ciobanul făcîndu-şi stînă, precum şi stînga, poticnirea ca lovire de obstacolul de stîncă, pornirea nefastă cu stîngul.

Revenind la taujan şi vaurkjan, puteam constata că în numeroase situaţii similare ideea de a face se exprimă indistinct printr-unul dintre cele două verbe. Iată şi două exemple, dintre multe altele. Mai întîi cu taujan, în Ioan 6,6, (Săturarea celor cinci mii de oameni): „Iar aceasta o făcea (în dacică e folosit verbul a spune) ca să-l încerce, căci ştia ce avea să facă” = thatei habaida taujan = habuit facere, pasaj din care se vede că şi exprimarea ideii de viitor prin construcţia perifrastică a avea să facă îşi are originea deopotrivă în latină şi în dacică, ceea ce pune totodată în lumină marea asemănare dintre cele două limbi. În acelaşi capitol pentru „a face” se foloseşte apoi verbul celălalt, anume: vaurkjan: „Faceţi pe oameni să se aşeze” =  vaurkeith thans mans anakumbjan = facite hos homines accumbere (6,10).

Trebuie să mai semnalăm că în dacică există şi alte modalităţi de a exprima ideea de a face cu sensul de a preface. Iată un bun exemplu din Efeseni 3,7 (Pavel este Apostolul neamurilor): „Al cărei slujitor (al făgăduinţei, n.n.) m-am făcut (warth) după darul harului lui Dumnezeu, ce mi-a fost dat mie prin lucrarea (bi tauja) puterii sale. Dacă la prima apariţie (m-am făcut, adică am devenit) dacica foloseşte o construcţie specifică pentru exprimarea precesului de transformare sau prefacere (varth andbaht = factus-sum minister), în apariţia sau ocurenţa a doua ne întîmpină însă, ca de obicei, verbul taujan sub forma bi toja mahtai is = prin lucrarea puterii sale.

Pentru sensul „desăvîrşit” întîlnim un compus al lui vaurkjan, anume usvaurkjan (nhd. bewirken, vollenden = a împlini, a încheia cu totul, a desăvîrşi, iar în latină operari, perficere, bunăoară în Efeseni 6,13 (Armele duhului): „Luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă şi, toate biruindu-le, să rămîneţi în picioare” = usvaurkjandans standan = operantes stare, prin operantes înţelegîndu-se (ideo) capite arma dei, ut possitis resistere in hoc die malo = duththe nimith sarva guth ei mageith andstandan in thamma daga ubilin. (Am subliniat substantivul sarva = armele, ca un probabil etimon dacic pentru falsul slavism zarvă.) Revenind la usvaurhts, ca substantiv însemnează „dreptate” (nhd. Gerechtigkeit), iar ca adjectiv are înţelesul „drept, priceput” (nhd. gerecht). Bunăoară, în 2 Corinteni 9,9 (Strîngerea de ajutoare): „Precum este scris: „Împărţit-a, dat-a săracilor; dreptatea lui rămîne în veac” = usvaurht is visith du aiva = iustitia eins manet in aevum”.

Încă mai neted, sensul se precizează în Matei 11, 19 (Mărturia lui Iisus despre Ioan): „Dar înţelepciunea s-a dovedit dreaptă din faptele ei” = jah usvaurhta gadomida varth handugei fram barnam seinam = et iusta iudicata fuit sapientia a filiis suis.

De asemenea, în Luca 10,29 (Iisus se bucură cu duhul): „Voind să se îndreptăţească pe sine” = viljands usvaurhtana sik = volens iustum se iudicare. Sau în Luca 14,17 (Îndemn la smerenie): „Căci ţi se va răsplăti la învierea drepţilor” = in ustassai thize usvaurhtane = in resurrectione horum perfectorum, unde drepţii sînt cei curaţi, cei neprihăniţi, perfectos¸ adică desăvîrşiţi, şi unde neîndoielnic înţelepciunea care se dovedeşte dreaptă (usvaurhta) este desăvîrşită.

În sfîrşit, o construcţie specială, care pune în evidenţă eficacitatea acţiunii (rodnicia lucrării apostolice) şi pare a fi caracteristică pentru gîndirea traco-elino-latină, avînd un tipar mental şi gramatical propriu, ne întîmpină în Galateni 2,8 (Disputa lui Pavel cu Petru în Antiohia): „Căci cel ce a lucrat cu Petru în apostolia tăierii împrejur a lucrat şi prin mine la neamuri” = vaurstveig gatavida = efficaciam fecit.

 

 

 

 

Revista indexata EBSCO