Sep 20, 2016

Posted by in ESEU

Arthur SUCIU – Descrierea unei situaţii perverse

Moto: „Vîrsta nu e cea pe care o ai, ci aceea pe care o simţi.” (Márquez)

 

Houellebecq îi reproşează lui Nabokov de a fi crezut că femeia devine ţinta dorinţelor sexuale ale bărbatului încă de la începutul adolescenţei, atunci cînd ea abia începe să devină femeie, dar este încă un copil. În realitate, crede Houellebecq, bărbaţii sunt atraşi de femeile tinere, dar mature, lăsîndu-se ghidaţi de semnele care promit o reproducere plină de succes. Diferenţa ca atare nu este deloc lipsită de interes, deşi în viaţă – se ştie – lucrurile sunt mai complicate: vîrsta la care o fată poate fi considerată femeie este deopotrivă o chestiune care ţine de natură şi de cultură. Lucrurile se complică şi mai mult dacă luăm în considerare vîrsta bărbatului, iar Houellebecq s-a specializat în descrierea situaţiei disperate a bărbatului de 40 de ani, care începe să iasă din zona de interes sexual a femeilor tinere. În Lolita, Nabokov nu descrie însă o situaţie disperată, ci una perversă. Sau: ea poate să fie disperată, dar este în acelaşi timp şi în mod obligatoriu perversă. Perversitatea rezultă în primul rînd din absenţa consimţămîntului real, în cazul Lolitei, iar în al doilea rînd din diferenţa mare de vîrstă dintre Lolita şi Humbert Humbert. Acolo unde nu există consimţămînt, există control. Perversitatea este legată de control prin cele mai intime fire. El era obţinut, fireşte, de bărbatul matur, a cărui dorinţă sexuală fusese deturnată de la reproducere către satisfacerea unui obiectiv bizar, a unui scop artistic. Aici se află toată diferenţa. Există lucruri care nu trebuie să se întîmple decît în cărţi; transpunerea lor în viaţă ar fi oribilă şi condamnabilă. Existenţial, critica lui Houellebecq este corectă; este greşită însă în plan artistic. Literatura nu este o reflectare a vieţii, ci trecerea ei într-un alt plan. Fireşte, putem considera că impotenţa este substratul perversităţii, dar aceasta nu ne va ajuta prea mult în înţelegerea operelor literare. Impotenţa, în literatură, este o limită, aşa cum virginitatea este o altă limită. Literaturii îi plac contrastele.

Situaţia perversă despre care vorbesc poate fi definită astfel: un bătrîn, a cărui virilitate este inevitabil pusă la îndoială, are o relaţie directă sau indirectă cu o fecioară. Aşadar, o tînără, care nu a făcut sex niciodată este legată, într-un fel sau altul, de un bătrîn care nu mai face sex demult. Cazul faimos al regelui David, căruia i-a fost adusă fecioara Sulamita din cauză că, bătrîn fiind, nu mai putea să se încălzească, atrage atenţia prin relaţia directă. Ea a fost realizată prin puterea discreţionară a regelui, care practic îşi putea permite orice. Humbert Humbert nu are o asemenea putere. El se află într-o poziţie de putere mult mai slabă, dar este vorba tot despre o relaţie directă. Am putea considera, de pildă, că relaţia dintre Kierkegaard şi Regine Olsen a fost, pînă la un punct, indirectă, realizată în mare parte prin intermediul scrisorilor. Kierkegaard nu era însă un bătrîn, iar scrisoarea poate fi un mijloc redutabil de seducere. Un bătrîn care trimite scrisori de dragoste unei adolescente ar fi însă complet ridicol. O relaţie indirectă se stabileşte numai atunci cînd între fecioară şi bătrîn se interpune un obstacol fatal, care însă nu anulează relaţia ca atare, ci doar o deturnează şi o ajută să evolueze către realizarea obiectivului bizar. Acest obstacol este somnul fecioarei.

Ideea fecioarei adormite se regăseşte, după cum se ştie, în literatura medievală. Într-o variantă mai veche, fecioara surprinsă dormind este violată. Varianta „sublimată”, a lui Charles Perrault, o prezintă pe fecioară adormită pentru sărutul unui prinţ, a unui ales. Relaţia indirectă nu e stabilită de somnul însuşi (care are o semnificaţie doar pentru femeie), ci de pericolele pe care prinţul trebuie să le depăşească pentru a ajunge în camera fecioarei. Scopul prinţului este de-a o trezi pe fecioară şi apoi de-a o lua de soţie. Evident, el nu este un bătrîn şi nu are un obiectiv bizar.

Mult mai aproape de definiţia situaţiei perverse se află Proust, în Prizoniera. Proust descrie magistral relaţia ambiguă dintre naratorul personaj şi Albertine dormind: „Ţinînd-o sub privirea mea, în mîinile mele, aveam impresia că o posed întreagă, impresie pe care nu o aveam cînd era trează. Viaţa ei îmi era supusă mie, îşi trimitea spre mine suflul uşor. Ascultam murmurul acestei emanaţii misterioase, lină precum zefirul mării, feerică precum clarul de lună, murmurul somnului ei. Atîta vreme cît persista puteam să visez la ea şi totuşi să o privesc, iar cînd somnul acesta devenea mai adînc, să o ating, să o îmbrăţişez.” („În căutarea timpului pierdut”, Vol. 3, Academia Română, 2011, p. 83) Somnul Albertinei creează o suspendare temporară a geloziei şi a incompatibilităţilor de caracter dintre cei doi, permite o posesiune fără posesiune şi totodată fără penibila dubitaţie asupra virilităţii bărbatului sau, în orice caz, a capacităţii lui psihologice de a poseda. El nu determină şi nu transcende însă relaţia propriu-zisă dintre cei doi, ci doar o aprofundează.

Descrierea exemplară a situaţiei perverse se regăseşte în textul lui Yasunari Kawabata, „Frumoasele adormite” (Humanitas, 2009), şi în replica pe care Gabriel Garcia Marquez i-o dă, în „Povestea tîrfelor mele triste” (RAO, 2005). Ea este greu, dacă nu imposibil de întîlnit în viaţa reală, prin urmare trebuie să fie construită artistic. Caracterul construit, artificial defineşte, de altfel, orice situaţie perversă. În cazul povestirii lui Kawabata, este vorba despre un stabiliment de fecioare clandestin (alt element al situaţiei perverse), situat la marginea unui oraş (Kyoto) şi a mării. Bătrîni bogaţi şi impotenţi au parte de o noapte alături de astfel de frumoase adormite, sexul fiind exclus. Stabilimentul corespunde unei nevoi a acestor indivizi aflaţi cu un picior în groapă. Cu ajutorul fecioarelor, ei vor să scape din ghearele morţii, să amîne moartea printr-un subterfugiu sau măcar să simtă ultimul balsam înainte de a se cufunda în frigul mecanic al morţii. Într-adevăr, unii bătrîni îşi găsesc aici moartea. Personajul principal al povestirii, Eguchi, iese însă din această schemă. El e destul de bătrîn, are peste 60 de ani (şi Kawabata avea peste 60 de ani cînd a scris „Frumoasele adormite”), dar nu şi-a încheiat viaţa sexuală. Diferenţa este fundamentală: Eguchi se apropie de o anumită limită, alunecă în iarnă (acţiunea se petrece în trecerea de la toamnă la iarnă), dar nu a atins-o. Pentru el, întîlnirea cu frumoasele adormite nu este pur instrumentală, adică perfect perversă, ci un prilej de a-şi evalua întreaga viaţă. Contactul cu fecioarele îi stimulează memoria afectivă şi sexuală, îl determină să-şi amintească de cele mai importante femei din viaţa sa (mai ales mama, dar şi soţia, şi cele trei fiice) sau de momente uitate din trecutul său amoros. În apropierea morţii şi cu ajutorul fecioarelor adormite, Eguchi încearcă să găsească un sens al vieţii în propria sa experienţă erotică. El reuşeşte, aproape fără să-şi dea seama, să se regenereze.

De ce somnul fecioarei este elementul constitutiv al situaţiei perverse? În primul rînd, pentru că el suspendă problema consimţămîntului. Fecioara nu ştie că va dormi alături de un bătrîn, ea nu-l va cunoaşte în mod real pe acest bătrîn, iar relaţia indirectă cu el va rămîne fără consecinţe. Rigorile stabilimentului imaginat de Kawabata restrîng foarte mult libertatea clienţilor; prin urmare, riscurile la care se supun frumoasele adormite nu sunt foarte mari. Aceste riscuri pot, în schimb, să crească semnificativ, dacă un client îşi riscă, la rîndul său, viaţa. Eguchi cochetează cu sugrumarea frumoaselor aşa cum sinuciderea ar cocheta cu crima. El refuză să meargă pînă la capăt, dar nu este lipsit de cruzime, fiind preocupat, de pildă, să verifice dacă femeile adormite sunt, cu adevărat, fecioare. Se întreabă: „Oare care era răul cel mai mare pe care un bărbat i-l putea face unei femei?” (p. 80). Totuşi, în cea mai mare parte a timpului, Eguchi este tandru cu frumoasele adormite, îşi refuză grosolănia posesiunii fizice şi extrage din această experienţă foloasele existenţiale pe care le căuta. Astfel, dialectica situaţiei perverse iese în întregime la iveală: somnul fecioarei şi somnul morţii se apropie şi se ating, începutul vieţii şi sfîrşitul ei stau în acelaşi pat. Experienţa aceasta declanşează veritabile ieşiri din timp: „… dacă stai să te gîndeşti, poate că în gîndurile şi amintirile omului nu există în mod clar nou şi vechi şi nici noţiunile de trecut şi de prezent” (p. 23). În final, nu Eguchi moare, aşa cum au murit clienţii stabilimentului, ci moare una dintre fecioare.

Marquez preia de la Kawabata ideea frumoasei adormite, dar o transformă radical (o intertextualitate aproape prin contrapunct), punînd-o în registru sud-american. Deşi are 90 de ani, nici personajul său nu este neputincios. Această situaţie suprarealistă este, fără îndoială, o ironie la adresa lui Kawabata. „Frumoasele adormite” e o poveste plină de anxietate; „Povestea tîrfelor mele triste” este plină de pasiune. Kawabata şi Marquez: perversul şi virilul. Din cele şase „frumoase adormite” rămîne una singură, botezată Delgadina, aşa cum sunt botezate tîrfele la bordel. Întîlnirea bătrînului jurnalist, niciodată căsătorit („Niciodată nu m-am culcat cu o femeie fără s-o plătesc, şi pe puţinele care nu erau de meserie le-am convins cu argumente sau cu de-a sila să primească bani chiar de-ar fi să-i arunce la gunoi.” – p. 21-22), cu fecioara are loc, de altfel, într-un bordel vechi al matroanei Rosei Cabarcas, într-o cameră de bordel, acolo unde începe un adevărat ritual al seducţiei, pigmentat cu preludii sexuale: „În noaptea zilei ei de naştere i-am cîntat Delgadinei cîntecul întreg, i-am sărutat tot trupul pînă am rămas fără suflare: şira spinării, vertebră cu vertebră, pînă la fesele gingaşe, partea cu aluniţa, cea a inimii ei neistovite.” (p. 81) Delgadina ştie cu cine are de-a face şi mai degrabă se face că doarme decît doarme. Somnul este folosit de Marquez ca o şansă dată celui bătrîn de a prelungi relaţia pînă cînd reuşeşte s-o seducă pe fecioară. La sfîrşit, el nu mai mediază nimic, controlul dispare şi totul se transformă într-o poveste de iubire neverosimilă (din care nu lipseşte situaţia disperată a lui Houellebecq), al cărui singur sens este să glorifice victoria plenară a vieţii şi a bucuriei de a trăi. La sfîrşitul povestirii lui Marquez, ai spune că personajul principal va urma să trăiască cît va avea el chef. Definirea situaţiei perverse nu este posibilă decît în plan literar. Ieşirea din această situaţie către o relaţie directă şi un amor adevărat, împlinit, care relansează viaţa, ţine de literatură nu mai puţin.

 

 

 

Revista indexata EBSCO