Sep 20, 2016

Posted by in ESEU

Ovidiu PECICAN – Constantin Noica şi proiectul Tratatului de logică pentru ştiinţele omului

Ultimul proiect filosofic al lui Constantin Noica trebuia să fie după cum rezultă din scrisorile trimise de el în ultimul an de viață, un tratat de logică. Precedentele apropiate – publicarea Logicii lui Hermes (1986) – indică însă faptul că intenția filosofului era să „apuce” altfel lucrurile decât într-un manual clasic de logică. Este de crezut că tratatul, cum îi spune gânditorul[1], se dorea, totuși, o expunere sistematică. Totodată, deși deocamdată nu au apărut dovezi în acest sens, este de presupus că Noica ar fi inclus în noul ansamblu, într-un fel sau altul (reformulate într-o abordare non-epistolară sau păstrându-le ca atare) – măcar ca pe un posibil preambul – scrisorile în centrul cărora stăteau preocupările lui logice. Din păcate însă, până în ziua de astăzi, nu au apărut, din câte știu, la „suprafață” schițe, pagini inedite, notițe legate de acest proiect.

Sigur este doar că la începutul lui septembrie 1986 el îl preocupa deja pe filosof. Acesta menționa intenția epistolar astfel: „… să scap de el [de „opusculul” De dignitate Europae – n. O. P.] spre a relua Logica științelor omului[2]. Nerăbdarea lui Noica față de textul la care tocmai lucra – cartea cu subiect european – se datora nerăbdării de a trece la elaborarea logicii lui. Cum aici se vorbește despre o reluare, este clar că proiectul fusese deja abordat și data de mai demult. Totodată, se prea poate ca el să se fi schițat deja pe când Noica lucra pe șantierul Scrisorilor despre logica lui Hermes. Oricum, acestea sunt dovada sigură a preocupărilor de dată relativ recentă ale lui Noica legate de logică, poate chiar primul „calup” din viitoarea carte mai amplă visată ca tratat.

O lună și ceva mai târziu, în 28 octombrie 1986, scriindu-i lui Mircea Handoca din Păltiniș, Noica îi mărturisea sub ce presiune lucrează, căci se afla: „…într-un ceas când nu-mi văd capul de treabă: [am de dus la bun sfârșit – n. O. P.] revizuirea a 4 dialoguri pentru Platon [volumul al] VI[-lea] și Modelul european, care implică tot felul de lecturi, având în perspectivă Tratatul de logică pentru științele omului[3]. Se observă că între timp titlul lucrării de logică proiectate se modificase, precizându-se într-o formă mai doctă și anume într-una care „rima” cu cea a Tratatului de ontologie. În loc să își modereze, datorită rigorilor vârstei, planurile creatoare, Noica le amplifica, gândindu-le mai clar, acum, în perspectiva unei abordări sistematice.

Încă în prefața la Scrisori despre logica lui Hermes Noica avertiza, pe cine voia și putea să o observe, asupra caracterului introductiv și provizoriu al volumului în raport cu un proiect mai amplu și mai adânc. „Spre a exprima ceva din toate acestea am ales, deocamdată (subl. O.P.), forma de Scrisori. Cititorul care nu vrea să întârzie asupra pregătirii altei logici poate parcurge numai partea a II-a, care de altfel rămîne şi ea o pregătire[4]. Desigur, „altă logică” putea foarte bine însemna, în principiu, un alt mod de a concepe logica și… atât. Se pare însă că expresia se referea la scrierea unui alt volum, cu o deschidere mai largă și expus mai sistematic, în forma unui tratat. „Am ales deocamdată” este însă o formulare care arată provizoratul formal al volumului în convenție epistolară, urmând ca într-o etapă ulterioară să se abandoneze această punere în pagină, probabil în favoarea unui discurs de o formă mai aulică și mai lipsită de directețea colocvială, în principiu, a acesteia. În fine, trimițând cititorul grăbit direct la partea secundă a cărții, Noica nu uită să precizeze că, deși într-o altă (și poate mai mică) măsură, și această secțiune este tot numai o una provizorie, nedefinitivă.

Chiar dacă s-a întâmplat ca, din pricina petrecerii din viață a autorului provizoratul să rămână definitiv, intențiile declarate atât de insistent se cuvin luate în serios și, în caz că există pagini inedite în arhiva lui Noica relative la acest proiect, oricât ar fi ele de incomplete, de frugale sau de reduse la simple notații, s-ar cuveni recuperate, întru cunoașterea mai adecvată a gândirii „ultimului” Noica.

Să stăruim pentru o clipă asupra a ceea ce se cunoaște deja despre viziunea lui Noica legată de logică. Deja în Scrisori despre logica lui Hermes el pornea de la constatarea că susținerile despre logică sunt contradictorii și că, de fapt, nimeni nu știe ce este logica, ea cuvenindu-se instituită abia de aici înainte. În loc să urmeze, astfel, modelul tradițional al istoriei filosofiei, care retrasa logica pornind de la anticii greci, gânditorul de la Păltiniș făcea tabula rasa din toată tradiția logică europeană, decizând să inaugureze un alt mod de a vedea problema.

Constantin Noica recunoaște că numește logică „simpla aspiraţie către o logică”, dar crede că în acest fel nu comite nicio abatere ci, dimpotrivă, o mutație de accent înnoitoare. Și asta pentru că „se numeşte ştiinţă, cunoaştere, filosofie, logică, tocmai încercarea de a intra în lumină, iar nu [încercarea] de a vedea ce decurge din ea”[5]. „Intrarea în lumină” a lui Noica, adică aducerea la cunoaștere a lucrurilor, raporturilor etc. are de a face, pesemne, cu „scoaterea din ascundere” heideggeriană, dar nu neapărat și cu „dezvrăjirea lumii” sau cu „uciderea tainelor” despre care Lucian Blaga vorbea într-un poem faimos (Eu nu strivesc corola de minuni a lumii). Înțelegerea rolului, a rostului și a statutului științei ca mediere, ca facilitare a cunoașterii fără a o condiționa de rezultatele la care ajunge este o reabilitare a unei înțelegeri mai vechi și mai generoase, alterate în modernitate de exigențele pe care le-au formulat mai cu seamă pozitivismul și pragmatismul sau utilitarismul. De aici și întemeierea deciziei lui Noica de a socoti logica o știință, o formă de cunoaștere, nu un simplu instrument, un ansamblu de tehnici ale gândirii corecte.

După acest mod de a vedea lucrurile, pre-logica, condițiile prealabile logicii aparțin, și ele, câmpului științific al logicii și reprezintă acest câmp cu deplină legitimitate, trebuind incluse pe lista obiectivelor vizate. Înainte de orice altceva, Noica preferă să se ocupe de pre-logică, de prealabilul acestei științe, de condiția ontologică și gnoseologică a logicii. El constată astfel că „… întocmai stării de electricitate în natură, starea de logicitate poate fi prevăzută peste tot. Sub fascinaţia ei, s-ar închipui o ştiinţă care să se numească «logică»”[6]. Central premiselor de la care pleacă Noica pare să fie, deci, conceptul de stare de logicitate pentru care ilustrările sunt posibile pretutindeni, ubicuu. Atracția față de aceasta, fascinația care emană de la ea îngăduie instituirea unei științe a logicii. Lui Noica îi apare limpede că nevoia de logică este atât de „naturală” și de universală, încât „…nu numai ştiinţele spiritului toate, oricît de neîmplinite s-ar dovedi, tind să obţină legi, structuri formale şi chiar o logică a lor, dar pînă şi vieţile oamenilor se vor intrate în formă”[7]. Prin urmare, tendința ce poate fi descoperită pe seama existentului este configurarea în formă: „Lumea năzuieşte mai degrabă să se prindă singură în forme proprii[8]. Dar„… lumea pare să refuze formele perfecte, cele care coboară şi tind să prindă în plasa lor realitatea”[9]. Constantin Noica constată aici că, de fapt, există o reacție a lumii ca lume la tendința platoniciană a ideilor de a se întruchipa în forme ideale. De acestea din urmă se ocupă speciliștii în formele goale. Cei în stăpânirea cărora sunt acestea se recomandă ca adevărați magicieni. Astfel, filosoful vorbește despre „matematicieni, logicieni şi alţi magicieni ai formelor goale”. „Există, în toate cele ce sînt, un drept la formă, pe care matematicile, formalismele şi logicile îl nesocotesc în chip firesc, instituind ele forme. Şi este ceva necruţător în demersul lor: ele omogenizează lumea, spre a o pune în formă”[10]. Numai că „Formele acestea din urmă, libere cum sunt, în loc să modeleze, «deformează» prea des lumea omului, nu numai pe plan teoretic, ci şi în cuprinsul istoriei; îl fac pe om să-şi piardă sensurile, limbile, glasurile, vorbind cu un alt glas, cel al «străinului»”[11]. În consecință, formelor goale se cuvine să li se opună „…un alt tip de ordin”[12]. Căci „Lucrurile tind, poate, în ultimă instanţă, să fie Unu, dar nu una.// De aici războiul formelor… […] Conflictul acesta se iveşte în întreaga cultură…, conferindu-i o admirabilă tensiune lăuntrică; dar apare, de astă dată dramatic, în istorie şi în viaţa omului. Sub felurite chipuri şi transfigurări, formalismele vin, fără voia lor, să trezească în oameni – subtil şi organizat – unul din cele mai brutale instincte, mai brutal poate decît cel de a însclava (sic!) alţi oameni: pornirea de a-i uniformiza.”[13]

Se vede de aici că Noica este un dialectician. Căci pentru el, „Aşa… cum formele vii rezistă formelor gata făcute, la fel încearcă să reziste şi năzuințele formative ale oamenilor sau ale istoriei. Forma se ridică împotriva formei”[14].

Noica avansează către determinarea condițiilor – a situațiilor – care pregătesc logica, cele care o anunță, o „adulmecă” și „presimt”, o fac posibilă. Aceste situații capabile să provoace mirarea premergătoare logicii sunt, după Noica, repetiția, simetria, asemănarea și proporția. Acestora li se adaugă situația de coordonare și, respectiv, de subordonare; dar și negația și contradicția. „Situaţiile menţionate, dintre care unele nici nu au avut parte de un tratament pur logic, sunt departe de a-şi pierde caracterul lor logic atunci când sunt desprinse din domenii felurite ale realului ori culturii”[15]. Precizarea de mai sus permite înțelegerea mai clară a conceptului de stare de logicitate. El pare să fie caracterizat de toate situațiile care, aidoma celor enumerate și discutate de Noica, deschid un câmp al mirării ce premerge logicii și, foarte important, odată abstrase de la realul imediat, ca și din câmpul culturii aplicate, nu își diminuează, nici dizolvă caracterul logic. Pentru unele dintre acestea, autorul pretinde recunoașterea priorității proprii, căci nimeni nu ar fi atras, înaintea lui, atenția asupra potențialului lor posibil de exploatat în câmpul logicii.

Noica indică explicit temeiurile comune pentru care situațiile trecute de el în revistă sunt calificate ca geneză posibilă a logicii. „Două titluri fac din situaţiile acestea un început posibil. Întâi, faptul că toate situaţiile enumerate sunt sau pot deveni formale; al doilea, că, iarăşi toate, pot fi strânse laolaltă sub ideea de câmp logic[16]. Așadar, posibilitatea ca toate situațiile respective să fie formalizate și cea de a le aduna, fără excepție, într-un câmp logic. „Orice situaţie logică înfiinţează un câmp, în faţa căruia o conştiinţă gânditoare poate fi cuprinsă de mirare”[17]. Se ajunge astfel de la starea de logicitate la conturarea unui câmp logic populat de componente situaționale diverse și complexe.

Tratatul de logică pentru științele omului trebuia să însemne, din câte se pot spune în acest stadiu al iscodirii proiectului noician, o așezare sistematică a logicii în rândul științelor împreună cu aplicațiile referitoare la disciplinele cu caracter științific din câmpul cunoașterii umane. Un tratat de filosofia logicii și de metalogică, deci de epistemologie aplicată la câmpul posibilităților logice, deci.

Nu putem fi decât întristați de faptul că, încă o dată, în cultura română un proiect de anvergură universală a rămas neîncheiat. Dar, pe de altă parte, nu putem fi decât recunoscători și mândri că, atâta cât a rămas din acest proiect, conține schița fastuoasă a unei abordări profund inovative, îndrăznețe, de o anvergură neegalată de vreo altă tentativă similară din cultura noastră. Căci nici printre logicile de care dispunem, de la Titu Maiorescu încoace, nici printre filosofiile cu care ne putem mândri, nimeni nu a încercat, precum Noica, să regânească filosofic logica, așezând-o pe noi temelii.

 

 

 

 

[1] Păltiniș, 28 octombrie 1986, scrisoare către Mircea Handoca: „… având în perspectivă Tratatul de logică pentru științele omului”. Vezi Mircea Handoca, „Addenda. Scrisorile primite de la Constantin Noica”, în Eliade și Noica, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 2002, p. 227.

[2] Ibidem. Păltiniș, 9 septembrie 1986.

[3] Ibidem, p. 227.

[4] C. Noica, Scrisori despre logica lui Hermes, București, Ed. Cartea Românească, 1986, p. 8.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem, p. 12.

[7] Ibidem, p. 7.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem, p. 6.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem, p. 7.

[14] Ibidem, p. 8.

[15] Ibidem, p. 17.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem, p. 18.

Revista indexata EBSCO