Sep 20, 2016

Posted by in ESEU

Dan TOMULEȚ – Maimuţa lui Zarathustra

S-ar putea ca lucrul acesta să fie consecinţa încălzirii planetei sau poate ţine de alte fierbinţeli mai puţin planetare dar nu mai puţin terestre, însă în arena publică românească şi-a făcut apariţia şi a proliferat o specie (m-aş feri să o numesc nouă) de maimuţe, o specie a cărei descriere morfologică se găseşte în partea a treia a bine-cunoscutei lucrării a lui Friedrich Nietzsche, Aşa grăit-a Zarathustra, în secţiunea intitulată, în traducerea domnului Ştefan Aug. Doinaş, A trece mai departe.[1] Este vorba despre maimuţa lui Zarathustra.

După ce a străbătut mulţimi nenumărate şi sumedenie de-oraşe fără grabă, celebrul personaj nietzschean se îndrepta acum, din nou, către muntele şi grota lui, către înălţimea şi adîncimea sa. După o îndelungată şi amănunţită vizită făcută mulţimilor, înţeleptul nu se instalase nici la primărie şi nici la prefectură, ci se întorcea acum, pe căi ocolite, spre locul lui. (Felul în care povestea începe nu ar fi poate atît de tragic, dacă melodia nu s-ar încheia cu aceleaşi acorduri.) S-a întîmplat însă (dacă mai vrem să auzim continuarea, după această înspăimîntătoare privire în abis) ca drumul lui să treacă pe la poarta Marelui Oraş, locaţie în care îşi avea reşedinţa, după cum ne spune textul, un nebun cu spume la gură, un mînios pe care oamenii îl numeau maimuţa lui Zarathustra. Motivul titulaturii ţinea de faptul că sus-numita arătare împrumutase de la Zarathustra ceva din modul şi figurile discursului său şi scormonea prea bucuros tezaurul înţelepciunii marelui mag. După toate aparenţele, maimuţa cu pricina era un adevărat discipol al înţelepciunii, un filosof autentic; vom amîna însă decizia legată de lucrul acesta pînă la sfîrşitul povestirii. Ne îngăduie oare legea noastră să judecăm pe cineva, fără ca mai întîi să-l fi ascultat şi fără să fi gustat din preparatele sale sapienţiale? Să-i dăm, aşadar, cuvîntul.

Deschizîndu-şi braţele, înţeleptul de la poarta oraşului se adresează astfel înţeleptului aflat în trecere: aici în Marele Oraş… tu n-ai nimic de căutat, ci totul de pierdut. Aş zice, dacă mi se permite o opinie personală, că această generalizare este bine gîndită şi se confirmă istoric. Nu trebuie să ne gîndim decît la cazul lui Socrate sau la cel al lui Isus, pentru a ne lămuri că nici credinţa religioasă şi nici cugetarea juridică sau politică nu se află prin definiţie în relaţii pozitive cu înţelepciunea. Nu de puţine ori în istorie, vechile sisteme religioase au reacţionat negativ, atunci cînd s-au întîlnit cu prospeţimea revelaţiei. În ciuda faptului că aproape orice sistem religios se revendică de la o anumită revelaţie, de puţine ori ele înţeleg faptul că regulile administrării revelaţiei nu pot condiţiona revelaţia însăşi; i se pot doar supune. Tot astfel, fără percepţia lăuntrică a frumuseţii dreptăţii, un judecător nu-şi poate îndeplini misiunea cu competenţă. Nimeni nu devine judecător doar pentru că a absolvit facultatea de drept sau pentru că a trecut de examenele corespunzătoare. Judecător nu poate fi decît acela care, pe lîngă studiile sale juridice, posedă şi înţelepciunea necesară pătrunderii în sufletul celui judecat. A fi judecat ţine de forul interior al celui în cauză. Ştim cu toţii că sentinţa nu înseamnă răzbunare; însă cîţi dintre noi ţinem seama de faptul că justiţia este o formă de tratament moral şi că ea trebuie să conducă la vindecare? Pedeapsa este medicament sufletesc pentru cel vinovat şi izbăvire pentru cel păgubit. Iluzia că actul de justiţie constă dintr-o simplă aplicare a regulilor este o greşeală gravă, una care nu este întrecută decît de efectele unei alte iluzii, cum că omul poate respecta fără rest vreun set de reguli. Excesul de justiţie este o crimă; lucrurile trebuie judecate cu înţelepciune, în vederea binelui. Aşadar, ce şanse poate avea un înţelept într-o cetate în care astfel de lucruri sînt trecute cu vederea? Nu este oare înţelept din partea lui să treacă mai departe?

Ai milă de picioarele cu care umbli, continuă sfătuitorul de la poarta Marelui Oraş. Iată un lucru fenomenal. Această maimuţă înţelege că lumea, oricît de mizeră, nu poate afecta decît picioarele adevăratului înţelept, pentru că partea superioară a fiinţei lui nu se tîrăşte prin ţărînă. Înţeleptul este o fiinţă verticală, nu o sinusoidă orizontală, o făptură aplatizată de interese materiale. Privirile sale caută comorile spiritului, ştiute numai de el, iar ochii lui nu aruncă ocheade pofticioase în direcţia tomberoanele de pe străduţele dosnice ale Marelui Oraş. Înţeleptul nu poate fi muşcat decît de călcîi; şi nu de călcîiul lui Ahile, ci de călcîiul care sfarmă ţeasta legendarei reptile.

În cetate, nu-i loc pentru gîndirea singuraticilor, aflăm în continuare, căci marile cugetări sînt aici puse la fiert şi prefăcute-n terci. Să fie aceasta imaginea vieţii universitare? O aluzie la starea filosofiei şi a disciplinelor umaniste? Felul în care cugetările pure ale nobililor spiritului slujesc azi de ingrediente pentru ciorba cu titlu latin – curiculum vitae – în care scormonesc şi azi, cu linguroiul lor, după jumara cea mare fiii lui Eli, preotul din Şilo, lasă puţin loc de îndoială. Dacă Platon ar fi ştiut că, după două milenii şi jumătate de cultură elino-creştină, acesta avea să fie destinul marilor cugetări, şi-ar mai fi scris el oare divinele dialoguri? Oare n-ar fi trecut şi el mai departe, în drum spre muntele şi peştera lui, fără să spună un cuvînt? Vai de cetatea ale cărei porţi sînt astfel ocolite! Nu ne putem preface că progresăm, decît pînă pe buza prăpastiei. Conduşi de politicieni fără cultură, am copiat din Occident tot ce se putea copia, fără să ne pese de faptul că masca nu e tot una cu esenţa (dacă mai există vreo esenţă de imitat, în acea parte de lume). Oare cînd vom depăşi această slugărnicie colonială şi cînd vom renunţa la mentalitatea papuaşă de adoratori ai cultelor cargo? Să fie oare sufletele noastre atît de seci, încît să nu găsim în ele divinul marilor valori? Fără îndoială că nu! Sîntem doar timoraţi, sistematic timoraţi.

Aici marile sentimente putrezesc şi zornăie doar micile simţiri zornăitoare. Entuziasmul nostru este astăzi pentru farduri, în timp ce patriotismul e un cuvînt aproape interzis. Ne interesăm de calitatea rujului de buze, în timp ce vorba celor care şi-au văzut părinţii şi fraţii ucişi pentru credinţa lor nu mai prezintă interes. Sufletele ne sînt trimise la abatorul spiritului, tot cu vagoane de marfă; fără îndoială, marfă de import, occidentală. Ni se cere să uităm de părinţii şi de eroii noştri, în numele unei prosperităţi abdominale din ce în ce mai rarefiate. Democraţia este înlocuită de manipulare şi de birocraţii numite, care îndrăznesc să comande unui continent întreg. Faţă de ceea ce a fost în trecut, Europa pare să existe azi doar pentru a fi vizitată; un muzeu uriaş, pe culoarele căruia întîlneşti curatori bolnavi de frigurile materialismului, nişte irascibili atinşi de halucinaţiile unei civilizaţii de mucava. Viaţa ne este şi urmează să ne fie regularizată pînă în cele mai mici detalii. La urma urmei, trăim în epoca roboticii, nu-i aşa? Poate ar fi bine să mă opresc aici (din lipsă de spaţiu).

Sufletele-atîrnă-aici ca nişte cîrpe fără vlagă şi murdare, din care ei fac jurnale. Oare n-ar fi mai bine să trecem în linişte pe lîngă această colosală haldă de gunoi? Se numeşte mass-media sau, în traducere, armă de sinucidere culturală în masă. Pe vremuri, aveam doar două canale: unu şi doi. Astăzi, progres nu glumă, dispunem de sute de canale (pe drept numite astfel), care-şi deversează scursorile în mijlocul sufrageriei, în fiecare zi. Industria murdăriei, a minciunii şi a crimei sistematic propagate, a micimii sufleteşti şi a platitudinilor care ne sînt vărsate fără încetare în case şi în familii pare imbatabilă. Scormonim cu pasiune de arheologi după orice jeg posibil, pentru a-l prezenta la orele de vîrf, fără îndoială cu scopul de a informa şi de a educa naţiunea. Mai există oare, în afara gunoaielor, şi alte mijloace cu care am putea forma spiritul generaţiei care ne va succede? Oare chiar nu se poate face un film la care să-ţi fie drag să te uiţi? O emisiune care să te înalţe, care să te înveţe ceva? (Vă rog să mă iertaţi pentru nişte întrebări atît de stupide. Se vede de la o poştă că nu sînt de specialitate şi că am pierdut pasul cu artacontemporană.) Cum ar putea nişte cîrpe murdare să înţeleagă un discurs despre voalul miresei?

Se gonesc unii pe alţii, fără să ştie – unde… se asmut unii-mpotriva altora, fără să ştie – pentru ce… duruie din tinichele… zuruie din bani de aur. Iată şi clasa politică. Oameni care mimează acţiunea, fără să facă nimic – adevăraţi maeştri ai filosofiei zen. Sume colosale pentru autostrăzi care, după un sfert de veac, refuză încă să se materializeze, iar dacă au cumva neobişnuitul curaj să o facă, trebuie să ne gîndim de două ori înainte de a ne asuma îndrăzneala de a le folosi. Ni se propun mormane de soluţii, la probleme pe care nu ştim cine le creează. Dacă toată lumea e pornită să rezolve, cum de rămîn atîtea nerezolvate? Să fie oare vorba despre aristotelica generaţie spontană sau despre creaţionism ştiinţific? Se mimează luptă pentru binele naţiunii, în timp ce, în secret, se încheie pacea, în sunetele zornăitorilor (care nu sînt toţi de tinichea). Stimate concetăţean, a afirma actualitatea lui Caragiale nu este o platitudine, ci un moment de doliu.

Sînt bolnavi cu toţii şi victime ale opinie publice. Bolnavi în sufletele lor? Fără îndoială. Victime ale opiniei publice? Cine ştie? Poate încă pentru o vreme; depinde cît de european sau cît de global devine guvernul. Cu cît se ascunde mai departe şi după ziduri birocratice mai groase, cu atît mai bine (pentru el). Oare anularea efectului opiniei publice nu este o veste bună pentru politicianul modern? Vă gîndiţi la popor? Pedeapsa lui stă tocmai în faptul că are conducători aleşi din rîndurile sale, conducători pe gustul lui. Nu este lumea propria ei victimă, convinsă fiind că poate birui aşa cum este? Să nu uităm de visul îngerilor lui Milton, care, după căderea lor din cer, propun să construiască raiul pe pămînt, uitînd că de acum înainte erau nişte diavoli. Lumea aleargă după iluzia împărăţiei cerurilor, fără să se întrebe dacă dispune de capitalul moral necesar realizării ei. Putem propune reguli şi amendamente cîte vrem; întrebarea este dacă le vom respecta vreodată. Bunăstarea unei naţiuni este mai întîi morală. Democraţia murdăriei nu înseamnă împărăţie cerească, ci cloacă de putregaiuri; şi aceasta nu din cauza democraţiei. După cum remarca Rousseau, democraţia este pentru sfinţi.[2] Cînd poporul alege un politician pe gustul său, acest popor trebuie mai întîi să analizeze cu mare atenţie despre ce fel de gust este vorba, pentru că gusturile mai nou întîlnite nu produc decît hristoşi mincinoşi, porniţi să înşele. Dacă orizontul spiritual al poporului de alegători nu se ridică deasupra stomacului (şi al altor organe din aceeaşi categorie), opţiunea nu poate fi decît între haos şi bici, zona gri dintre cele două ţinînd de tehnica mulsului.

Orice desfăt şi orice viciu se află-aici la ele-acasă; dar chiar şi-aici există oameni virtuoşi, există multă iscusită virtute de serviciu… cu degetele îndemînatice la scris şi cu talentul de a răbda şi zăbovi, virtute binecuvîntată cu mărunte decoraţii. Virtutea de serviciu are, în limba română, un nume foarte urît, pe care, din respect faţă de cititor, nu-l voi menţiona aici. Mă voi mulţumi să-i spun slugărnicie. Originea sa psihologică pare să se afle undeva între complexul de inferioritate al unora (justificat) şi convingerea aceloraşi că poziţia în sistem este măsura autentică a valorii proprii (nejustificat). Slugoiul este tiranul văzut de sus. Această stare de spirit se asociază cu nimicnicia, care, după cum se ştie, este marcată de pasiunea exagerată pentru lucruri mărunte, combinată cu neglijarea intereselor legitime ale celorlalţi. Un astfel de suflet este minuscul, pipernicit, lipsit de culoare şi fără contur; şi pentru că nu poate străluci, este măcinat de dorinţă de a parveni, o formă de strălucire pe măsura lui. Lipsit de verticalitate şi onoare, lucruri pe care le sacrifică pe altarul unor frici excesive şi adesea ridicole, se sperie cumplit de propria fragilitatea trupească, viciile lui fiind manifestări directe ale groazei şi îngustimii sale inevitabile. Un astfel de om există pentru a obţine, nu pentru a împărtăşi, trădîndu-şi astfel sărăcia profundă. El păzeşte cu gelozie ceea ce crede că are şi priveşte cu invidie ceea ce crede că nu are. Semnul distinctiv al acestei condiţii nu stă totuşi în disponibilitatea de a comite nedreptăţi, cît mai ales în aplecarea de a le comite de dragul unor cîştiguri mărunte, fapt care trădează natura primitivă a mentalităţii lui. Numai o remarcabilă îngustime a minţii poate da naştere geloziilor sale triviale. Iată cum arată, dincolo de faţadă, virtuosul de serviciu.

Există aici şi multă evlavie şi sumedenie de cofetari ai linguşirii şi brutari ai măgulirii, ce se prostern în faţa Dumnezeului oştirilor. Iată un domeniu extrem de sensibil şi delicat. Numai un măgar păşeşte cu bocancii peste porţelanuri. Cu toate acestea, religia multora seamănă adesea cu atitudinea acestor cofetari ai linguşirii şi brutari ai măgulirii. Mulţi naivi consideră că Dumnezeu este versiunea creştină a lămpii lui Aladin şi că funcţia lui nu este alta decît aceea de a ne asigura nouă prosperitatea (mă rog, ceea ce credem noi că este ea). Porţile raiului sînt asaltate de jalbele mămicilor cu copii aflaţi în sălile de admitere ale universităţilor, ale tinerilor furaţi de nurii cosînzenelor şi chiar ale unor doritori de funcţii sau maşini de lux. Oare la această şcoală să fi învăţat noi slugărnicia, internă şi externă? Am auzit că poporul din care facem parte s-a format în jurul bisericii. Rămîne aceasta o veste bună,dacă privim lucrurile din perspectiva rezultatelor acestui efort educativ? Biserica este conştiinţa morală a naţiunii! Da, dacă ne gîndim la idealul de biserică. Dar ce putem spune dacă privim la reprezentanţii acestui ideal? Oare ei înşişi ce răspuns ne-ar da la această întrebare? Desigur, nu există pădure fără uscături. Există însă pericolul uscăturilor fără pădure. Cu respectul datorat unor părinţi, nu putem trece totuşi sub tăcere faptul că biserica, adică reprezentanţii ei, se interesează astăzi de multe alte lucruri, înainte de a se interesa de educaţia morală a poporului, care continuă totuşi să le calce pragurile. Chiar cei care nu pot fi astfel caracterizaţi, se pasionează mai degrabă de incantaţiile bizantine sau latine, chiar de rockul american, în loc să se intereseze de formarea duhovnicească şi morală a unui popor aflat în ghearele materialismului şi ale degringoladei spirituale. (Sper să mi se ierte faptul că bat clopotul în dungă, însă este vreme de restrişte. Focuri ar trebui aprinse pe dealuri.)

’De sus’ le picură desigur steaua… în sus tînjeşte orice piept lipsit încă de stele. Interpretarea monarhică şi autoritară a divinului aparţine mai degrabă Vechiului Testament şi mentalităţilor lui. O astfel de interpretare generează un popor de slugi, nu un popor de fii. În Testamentul creştin, Dumnezeu este un Tată care se sacrifică pentru ai săi. Dacă puterea ar fi lucrul pe care el ar vrea să ni-l arate, infinitatea ei n-ar mai lăsa loc şi pentru existenţa noastră finită. Ce poate fi finitul în prezenţa infinitului? Prin chiar actul creaţiei, Dumnezeu a făcut un pas în spate, în favoarea noastră. La urma urmei, forma autentică a revelaţiei este crucea, nu coroana vreunui împărat. De ce tînjim spre tirania legilor scrise pe table de piatră şi nu înţelegem candoarea legilor scrise pe inimi de carne? Nu porunca din afară este vestea cea bună, ci iluminarea dinlăuntru. Adevărata putere se arată în slujire, nu în a fi slujit. Steaua le picură de sus numai celor în pieptul cărora n-a răsărit încă niciuna. Creştinii nu compun un popor de cerşetori, victime ale virtuţii de serviciu. Ei sînt un popor de fii, care poartă în sufletul lor arătarea divinului, iar divinul nu este un împărat de slujit prin uzul unor gesturi mecanice, ci o realitate interioară şi o cale de urmat în viaţă.

Dar chiar şi luna se învîrte în jurul lucrurilor pămînteşti; la fel şi Prinţul… în jurul aurului negustorilor… Prinţul propune, comerciantul dispune! Cu cît mai trupească este împărăţia cerurilor, cu atît mai abitir dansează după muzica finanţistului. În ce măsură rămîne ea a cerurilor, dacă se înfige cu temelii de beton în pămînt? Poate oare tăria clădirilor să înlocuiască puterea sufletelor? Ce vedem astăzi în Occidentul catedralelor? Muzee şi milioane de gură-cască. Mai zidim noi împărăţia lui Dumnezeu sau am trecut la zidirea propriei noastre împărăţii? Chiar şi în cazul acesta, trebuie înţeles că nici o împărăţie nu se zideşte cu pietre. Adevăratele catedrale s-au ridicat în pustiul egiptean, în peşterile munţilor şi în colibele asceţilor. Să nu credem că finanţatorul contribuie numai cu bani. Atunci cînd finanţează, el contribuie şi cu spiritul său. În creştinism, nu există sponsorizare, ci există numai milostenie şi ea îi are întotdeauna în vedere pe oameni. Misiunea bisericii este mai întîi aceea de a face ucenici şi abia apoi aceea de a construi palate (dacă mai e nevoie).

Nu trebuie să scăpăm din vedere că pretenţiile de unicitate ale bisericii creştine sînt astăzi considerate o manifestare de intoleranţă, chiar dacă biserica nu recurge la mijloace violente pentru a-şi impune punctul de vedere. Ceea ce ni se cere azi este să nu mai avem nici un punct de vedere, nimic care să facă notă discordantă cu amalgamul şi lipsa de sens cultural şi spiritual de care sîntem asaltaţi. Singura intoleranţă admisibilă este cea orientată împotriva ideii de adevăr, a dorinţei de identitate şi de a avea coloana vertebrală. Trăim iarăşi într-o epocă în care dizidenţa a devenit o crimă, chiar dacă, deocamdată, ea nu este o crimă politică, ci doar o crimă culturală. Sîntem împinşi prin mijloace educative subtile către leşia cenuşie a nihilismului. Omul este redus la simţuri şi la ceea ce izbeşte simţurile, organizarea sistemului interzicîndu-i să mai vadă valoarea gîndirii şi a spiritualităţii autentice. Aceasta este realitatea care ar trebui în primul rînd să organizeze efortul bisericii….

 

Ajuns aici, înţeleptul aparent adresează înţeleptului autentic ultimul său sfat: scuipă asupra acestui mare-oraş de comercianţi şi – treci mai departe!… Scuipă asupra acestui mare-oraş al sufletelor strivite şi-al piepturilor strîmte… Înţeleptul Zarathustra îl întrerupe însă şi îi spune: tu, broscoi rîtos, ai trăit prea multă vreme în mlaştini şi sîngele tău a devenit puturos.

Oare de ce atîta brutalitate, din partea înţeleptului? Undea greşit maimuţa lui Zarathustra? (Vă mărturisesc, în secret, că, în viaţa mea de cadru didactic, mi-aş fi dorit să am studenţi la fel de perspicace şi cu abilităţi scriitoriceşti la fel de bune. De data aceasta însă, maimuţa nu ia zece la examen.)

Dispreţuiesc dispreţul tău… Dispreţul meu şi pasărea mea augur doar din iubire sînt în stare să-şi ia zborul; dar nicidecum din mlaştină. Iată atitudinea înţeleptului care a criticat cultura europeană pînă în străfundurile ei. Pentru el, este un gest al iubirii, nu o formă de ură. Maimuţa lui Zarathustra, care pentru marele înţelept nu era decît un porc grohăitor, nu şi-a greşit judecăţile, dar a greşit spiritul în care le făcea. Prietene critic, atunci cînd arăţi cu mîna, ai grijă ca mîna ta să fie străpunsă. Nu eşti mai bun prin faptul că critici, ci doar prin faptul că te sacrifici. Vă mărturisesc (sper să-mi fie îngăduit) că am locuit mulţi ani în străinătate şi am cunoscut români care nu mai voiau să aibă de-a face cu români; am cunoscut români care nu aveau nimic bun de spus despre poporul român. Concetăţene, nu critica poporul acesta, pentru că faci parte din el, iar dovada stă în faptul că te crezi din oficiu mai bun, în loc să priveşti în oglindă şi să te căieşti. Fă binele în dreptul tău, chiar dacă nimeni nu te imită; fă binele singur, chiar dacă eşti dispreţuit. Cel care critică din ură sau dispreţ nu este decît un nebun înfumurat, unul care şi-a făcut culcuşul pe gunoaie ca să aibă motiv de-a grohăi fără-ncetare. Nu vorbi de rău; vorbeşte de bine. Nu pune răul în ramă, ci lucrează în secret pentru îndepărtarea lui.

Şi zicînd acestea, Zarathustra a trecut mai departe, spre grota şi muntele lui.

 

 

 

 

[1] Friedrich Nietzsche, Aşa Grăit-a Zarathustra, trad. Ştefan Aug. Doinaş (Bucureşti: Humanitas, 1994). p. 245 – 249.

[2] Rousseau, Contractul social, III, 4.

Revista indexata EBSCO