Sep 20, 2016

Posted by in ESEU

Ion PAPUC – Pierduta boierime

Cînd pe la mijlocul deceniului șapte din secolul trecut, în anii șaizeci, am descins la București pentru a rămîne aproape o viață întreagă, printre primele lucruri pe care le-am întreprins, în acea vreme de prohibiție ideologică, a fost să identific anticariatele marelui oraș și să le scotocesc în căutare de cărți necenzurate. Găseam astfel ediții vechi, iar printre ele îndată după cele în limba română erau cele franțuzești. Dintre cele în franceză, în afară de clasici, predominau în mod semnificativ cărțile unui autor: Charles Maurras, ceea ce spune ceva despre orientarea politică a precursorilor noștri intelectuali. M-am repezit asupra lor devorîndu-le. Așa am devenit nu doar un ins de dreapta, cu oroare de revoluția franceză și de tot ceea ce este înrudit cu aceasta, ci și un monarhist ce delira prin cafenele despre superioritatea respectivei forme de guvernămînt. Comiteam aceasta chiar atunci, în vremea celui mai deșănțat comunism. Am și scris mult mai tîrziu o pledoarie maurrasiană cu titlul semnificativ Promonarhia. Însă, nu doar văzînd cum au evoluat grotesc tentativele de restaurație monarhică în țara noastră ci și mai informîndu-mă la zi cu dezbaterile de politologie, astăzi sunt un republican tot mai convins. În același timp, mă bucur nespus de mult că, din punct de vedere istoric, ideea monarhică, în conștiința celor mulți, își recapătă prestigiul meritat și icoana ei se înalță tot mai sus.

Așadar, regii României, cum era normal îndeosebi pentru primii doi, au fost deplin reabilitați și meritele lor recunoscute fără ezitare, ba chiar cu mîndrie patriotică, cu sentimentul că sunt ai noștri, că aparțin trecutului nostru. În același timp, dincolo de ei și într-un fel mai presus de ei, există în istoria noastră o realitate profund nedreptățită de noi toți, de comuniști în mod direct prin samavolnicii criminale și indirect printr-o propagandă radical mincinoasă ce a avut drept scop să o infameze definitiv. Este cea reprezentată de boierii țării, mult mai importanți și decît cei mai de seamă dintre cîți regi am avut, boierii ca o realitate mult, cu mult mai amplă decît monarhia română, boierimea adevărata coloană vertebrală a demnității acestui popor de-a lungul întregii lui istorii. Epoca modernă, cu prejudecata în exces a democrației, a bătut monedă calpă despre rolul celor mulți în istorie, ignorînd faptul că întotdeauna acestora cineva trebuie să le dea o formă politică, să îi modeleze și să le indice o direcție. Este de neimaginat o istorie a noastră fără ca ea să cuprindă amplu și existența boierimii. Au știut aceasta zbirii ocupației bolșevice care s-au îndreptat distrugători tocmai împotriva elitei țării și îndeosebi a elitei sociale a țării, boierimea ei, ce mai rămăsese din ea. Noi românii îi suntem datori părții acesteia a societății noastre o uriașă reparație morală pe potriva devotamentului ei față de neamul nostru, a rolului ei în istorie, rol al boierilor de părinți și apărători generoși ai celor mulți. Tocmai pentru că nu sunt boier și nici urmaș de boieri, perfect neutru ca genealogie, descendent exclusiv din țărani, cred că este de datoria mea să afirm că dacă cineva din această țară merită să i se înalțe un monument acela este boierul român.

Astfel că poporul cel mult al țării, chiar el este conținutul și temeiul neamului, dar doar boierii au dat formă respectivei substanțe, iar fără formă, fără structură, fără ceea ce nemții numesc Gestalt, nici nu există nimic în istorie. Fiindcă românii au fost prezenți cu adevărat în istorie numai în măsura în care au avut o boierime. Boierii au condus neamul în lupte, din rîndul lor au ieșit voievozii, ei au administrat economia țării, am fost moderni pe măsură ce ei s-au modernizat, și mai presus de toate în primul rînd prin ei a fost înfăptuită spiritualitatea noastră, cultura română, căci întîii scriitori, cronicarii, și mai apoi destui dintre cei mai mari scriitori au fost tot ei.

Pomeneam la începutul acestui text de anticariatele din capitală, numeroase dintre ele adesea ample, pline de surprize. Într-o vreme cînd bibliotecile și editurile din țară erau cenzurate drastic, prin anticariate puteai avea surpriza găsirii unor autori altminteri expurgați din biblioteci. Pe lîngă aceste locuri binecuvîntate ale cărților, unele la vedere altele ascunse, în Bucureștii din acea epocă a funcționat un timp și un anticariat particular, cel al misteriosului Sterescu, tolerat de oficialități pentru că din el se aprovizionau cu cărți, îndeosebi din domeniul istoriei naționale, unii granguri din conducerea partidului unic, inși care aveau veleități culturale. În una dintre vizitele făcute acestuia, Sterescu mi-a arătat un exemplar din cartea Nu a lui Eugen Ionescu, cu autograful autorului, în care, din cîte îmi amintesc, se spunea: Boierului, boierului și poetului Ion Pillat aceasta carte pentru care și-a pus obrazul. Vedeți, mi-a atras atenția anticarul, vedeți impertinența tînărului de atunci care subliniază prin repetiție că cel care îl ajutase fusese mai mult boier decît poet, adică de două ori boier și doar o singură dată și poet. Presupunea într-adevăr o impertinență felul în care s-a exprimat viitorul dramaturg francez, dar dincolo de această atitudine ireverențioasă la adresa poetului Ion Pillat, pe care în alte forme o putem vedea și la alții dintre contemporanii lui, constatăm în acest caz suprapunerea perfectă a celor două condiții ale sale: cea de poet și aceea de boier. Pentru că este poet în boieria sa și boier al țării atunci cînd își scrie poezia. Posesor de pămînturi, avînd proprietăți teriene în patria sa, el este boier în înțelesul profund al termenului și în sensul că un altul care nu aparține clasei sale sociale nu are cum fi tot pe atît de mult al acestei țări. Poate doar sfinții și eroii să-l depășească în adeziunea organică la țară, doar cu ei se află el în sacră competiție.

Mi-au trecut toate acestea prin minte cînd acum nu demult am dat în librării peste o bijuterie bibliofilă, cărticica Ion Pillat, Povestea Maicii Domnului cu ilustrații de Maria Pillat-Brateș, Cuvînt înainte de Monica Pillat, Humanitas, 2014. Cum ni se spune în prefață, poeziile acestea sunt extrase din miezul creației lui Ion Pillat, din acea parte a operei sale în care el ilustrează cel mai bine tradiționalismul românesc, numit adesea ortodoxism sau gîndirism, după numele revistei Gîndirea în paginile căreia a fost promovat respectivul curent estetic. Se pare că înainte ca poeții să scrie poeme cu îngeri, costumînd făpturile cerești în hainele țăranilor români și închipuindu-i la munci agrare, în lumea satului, ei și-au făcut apariția tocmai în paginile acelei reviste, împodobindu-le ca vignete propuse de plinul de har artistic Anastase Demian. Ceea ce caracterizează tradiționalismul lui Ion Pillat, la acesta ca și la congenerii săi gîndiriști, Nichifor Crainic, Lucian Blaga și V. Voiculescu, este modul poetic complex, profund, cu articulații prin care opera lor se racordează la corpul central al istoriei de care aparțin. Prin comparație, diversele avangarde artistice, indiferent care, reprezintă mai degrabă o vacuitate a spiritului, lipsa inteligenței, dinamitînd tradiția ele sunt golul, exclusiv negația, saltul în nimic și derizoriu, un joc doar, care amuză, mișcă lumea dar nu lasă mai nimic în urmă. Față de mințile simplificate ale avangardiștilor, intelectul boierului Ion Pillat este de o tulburătoare dotare spirituală.

Propusă de tradiționalismul gîndirist, autohtonizarea forțată a religiei creștine, costumarea personajelor biblice în haine românești, la propriu și mai ales la figurat, țărănizarea aceasta a fost întîmpinată de critica și istoria literară dacă nu de-a dreptul cu dispreț, atunci mai degrabă cu amuzament, și este de lămurit cîtă îndreptățire are o astfel de mișcare artistică. Cazul ei flagrant se află chiar în poeziile lui Ion Pillat tocmai reeditate, bună ocazie de a lămuri îndreptățirea acestei ideologii creștine. Dar mai întîi, aș vrea să descriu o precedență semnificativă.

Nu la mult timp după ieșirea țării de sub opresiunea ateismului comunism, ca un act de bunăvoință în vederea unor relații mai prietenoase cu țara noastră, Vaticanul a organizat o vastă expoziție cu documentele, aflate în posesia lui, multe din arhiva secretă, cu privire la noi, românii, și istoria noastră. Cu această ocazie a fost publicat și un amplu album-catalog al respectivei expoziții: I. Dumitriu-Snagov, Monumenta Romaniae Vaticana, Manoscritti – Documenti – Carte, Manuscripts – Documents – Maps, Catalogo della mostra, Salone sistino, Biblioteca Apostolica Vaticana, 1996, cum se vede din titlu cu textele explicative în italiană și în engleză. Emblema acestei expoziții, pusă pe coperta albumului și într-o planșă în cuprinderea lui, Tav. 80.A, este Madonna Romena. Ei, da!, există așa ceva la Vatican, o Maică a Domnului româncă, și de aceea merită să stăruim asupra ei! Ea este desprinsă dintr-un Prăznicar maramureșean, aflat la sfîntul scaun de la Roma, un fel de calendar ilustrat cuprinzînd sărbătorile religioase de peste an, praznicele religioase ale românilor. După cum este descris de autorul cărții, el este un manuscris cu miniaturi executate prin folosirea unor culori naturale. Sunt reproduse mai multe imagini, toate localizînd scenele biblice într-un Maramureș fabulos, de altă dată, dintr-un ev mediu tîrziu, dar reține atenția îndeosebi această Madonă costumată cu ie, broboadă și catrință, iar în brațele ei pruncul sfînt îmbrăcat cu bundiță și în mîini ținîndu-și cochet o căciulă din blană de miel.

Dacă în cazul poeților de la Gîndirea putem admite pînă la un punct că avem de-a face cu un capriciu estetizant, cu Madona de la Vatican se îngroașă gluma și este cazul să privim lucrurile sub lumina gravității spiritului. Căci trebuie să ne întrebăm cum credem noi, cei care credem, atunci cînd credem facem aceasta în virtutea unei cunoașteri sau doar a unei trăiri, o trăire independentă de orice cunoaștere, care nu are nevoie să se sprijine în bastonul nici unei științe? Avem o trăire în care ne întîlnim cu veșnicia, adică ieșim din timp? Sau aducem veșnicia la noi, în timp, în viața proprie, singura de care dispunem? Dar cum ar putea nesfîrșirea să-și facă loc, să se înghesuie în puținătatea minimă a ceea ce suntem? Religia, chiar orice religie, are o natură duală și profund paradoxală, fiindcă ea este adevărul în dublu sens, și la propriu și la figurat. Religia, iarăși subliniez: orice religie, își are în sens propriu o istorie a sa dar aceasta este nu doar subsecventă ci chiar secundară, putem spune că dacă nu chiar neimportantă atunci oricum de o importanță minimă. De aceea în credință, oricît ne-am referi, în cazul creștinismului, la Biblia care este o carte cu un amplu temei istoric, nu avem nici aniversări și nici comemorări. Ne referim totuși la evenimente din trecut, cităm din cartea sfîntă dar capitală este liturghia, trăirea plenară a credinței, serviciul public la care participăm în chiar ziua de azi. Suntem credincioși în măsura în care suntem prezenți în clipă, pentru că veșnicia, și în credință este vorba întotdeauna doar despre veșnicie, veșnicia este în afara timpului, nu se intersectează cu el ci doar cu clipa, iar clipa este în felul ei o ieșire din timp, o posibilă, o ipotetică trecere la cele veșnice, prin trăire, prin extaz cît timp mai suntem în viață, pentru ca în finalul fiecăruia prin moarte să trecem definitiv la veșnicie, la zeu. Viața noastră, atîta cîtă este, avansează pe orizontala cronologică, și se poate întîmpla ca la un moment dat, moment infinitezimal minim, ea să se înalțe instantaneu pe verticală, realizînd oricît de profund, ca un fulger, ieșind din timp, contactul nostru cu veșnicia. E cutremurarea întîlnirii cu zeul. Cît mai suntem vii, întîlnirea este o certitudine absolută pentru cei care au privilegiul de a li se întîmpla, iar pentru toate cele de după ce murim avem, cum s-a spus, doar bune speranțe.

Așadar, aproprierea credinței, ieșirea în afara istoriei prin accesul în dimensiunea clipei, unica poartă spre veșnicie, ține de esența, de temeiul religiei. Astfel că această costumare a personajelor, în sens propriu și mai ales în sens figurat, transferarea lor în timpul și în locul în care suntem noi, cei care credem, nici nu este nimic altceva decît trăire mistică adevărată, aducerea credinței în prezent, sigurul ei mod de a exista. Tocmai în acest fel, privind lucrările misticei prin reducerea lor la limita absolută, tot așa cum mărind numărul laturilor unui poligon pînă spre infinit, limita lui se confundă cu circumferința cercului în care el este înscris, putem spune că într-o atare perspectivă, la limita trecerii la infinit, Pantocratorul este bărbatul puternic la apogeul forțelor sale vitale, situat în fruntea tribului său; că orice femeie care tocmai a născut este ea însăși o maică a Domnului, a lui Dumnezeu, o Preacurată, o femeie purificată prin expulzarea din vintre a copilului sfînt care o locuia; că pruncul sfînt, adică orice copil din brațele maicii sale este fiul lui Dumnezeu, că e însuși Mîntuitorul lumii. Suntem fiecare cîte un Hristos, cu toții fii ai lui Dumnezeu, căruia ne adresăm în rugăciunea împărătească cu formula consacrată: Pater Noster! Căci suntem oricare dintre noi răstigniți pe o cruce a vieții. Nu sunt acestea doar ipostazieri ale unor realități umane ci chiar figurări, structuri absolute, mult mai adevărate decît chiar viața noastră. Noi suntem efemeri, provizorii, și doar cele ale credinței sunt veșnice. În acest sens este deplin și profund îndreptățit Ion Pillat să mute personajele biblice la el acasă, în Muscelul argeșean. Căci există un paradoxal, un oximoronic realism mitologic, o putere a poetului, a artistului de a vedea detalii realistice în mit, cum și găsim procedeul estetic respectiv ilustrat în Călătorirea magilor a lui T. S. Eliot, sau la Rainer Maria Rilke în multe locuri dar exemplar în poemul Orfeu, Euridice, Hermes. Aceasta este ciudățenia, că nimeni nu face caz de adaptările la locuri și la epoci ale reprezentărilor religioase cu diferitele ocazii, de exemplu în Renașterea italiană, la olandezi, la spanioli, dar suntem șocați cînd și vreun român procedează în consecință. Trebuie spus și subliniat aceasta, Ion Pillat transferînd figurațiile religioase pe solul patriei sale nu comite nici o erezie, nici ca dogmatică, nici din punctul de vedere al esteticii, ci se situează în acord cu adevărul profund al credinței și se integrează unei arte moderne, contemporan prin aceste creații cu tot ceea ce este valoros în poezia lumii.

Dar dacă este să ne referim la apariția de la Humanitas ca la o bijuterie bibliofilă, cum o numeam mai sus, aceasta este cu putință nu atît prin contribuția poetului, a lui Ion Pillat, cît prin aceea a graficii cărții, a ilustrațiilor datorate pictoriței Maria Brateș-Pillat. Autohtonizarea parabolelor biblice, coborîrea lor în decorul românesc este amplificată și desăvîrșită, prin aceste imagini propriu-zise, mult peste ceea ce a întreprins autorul poeziilor. Cărticica de acum este ea însăși un act religios, un exercițiu spiritual, fiind concepută la puțin timp după moartea poetului drept o rugăciune de doliu în memoria celui trecut la cele veșnice. Maria Brateș-Pillat i-a supraviețuit poetului și a avut de înfruntat, într-un fel și pentru acesta, și în contul lui, vremurile cumplite ale ocupației ideologice a țării sale. A fost arestată ca fiind boieroaică, deținută într-un penitenciar din Botoșani. Un desen al ei rememorează pentru veșnicie icoana vieții din detenție, din celulă. Iar dacă Constantin Noica, și el boier, a avut într-un fel privilegiul unui domiciliu forțat la Cîmpulung Muscel, într-un spațiu românesc relativ mai blînd, autoritățile comuniste au obligat-o, după detenție, pe văduva marelui poet la un domiciliu presupus ca fiind mult mai ostil, într-un sat undeva pe lîngă Miercurea-Ciuc, în plină, compactă maghiarime.

Am văzut expoziția postumă a Mariei Brateș-Pillat de la galeria Dialog, din luna martie 2006. Erau în marea lor majoritate acuarele pe hîrtie, doar cîteva pe carton, ba chiar și două, trei desene simple pe hîrtie. Într-un fel era o artă minimă, precară, dacă nu chiar efemeră. Acuarela este dificil de conservat, se schimbă în timp, își modifică proprietățile, culorile pălesc, suportul este amenințat de o lentă și iremediabilă degradare. Unele lucrări, flori în glastre, naturi moarte, peisaje, păreau a fi doar niște exerciții școlare, însă foarte multe altele vădeau măiestrie artistică matură, forță expresivă, știință a plasticității figurilor invocate, simple obiecte dar îndeosebi portrete. Iar dintre acestea, dacă le lăsăm deoparte pe cele care consemnează cu har chipurile unor persoane din familie: Pia, Nelly, Monica, trebuie să reținem patru extraordinare portrete, două cu imaginea lui Ion Pillat, una la Predeal și alta la Miorcani; apoi portretul poetului V. Voiculescu și cel al lui Lucian Blaga. Văd în această selecție a subiecților din portrete rodul unei afinități elective. Pictorița și poeții evocați portretistic alcătuiesc în mod pregnant o familie spirituală, aceea a tradiționaliștilor ortodoxiști. Altceva este însă și mai important, între acuarelele din expoziție și ilustrațiile în funerarul tuș negru din cărticica de la Humanitas există o subtilă notă comună. Și într-o parte și în cealaltă predomină o eleganță a spiritului, o boierie. E rafinamentul unei aristocrații a pămîntului românesc, modul subtil de a fi, la antipodul oricărei grosolănii. E curăția creștină, o aură de lumină, și în poezii și în imaginile plastice, o aură care se răsfrînge pentru o clipă și asupra cititorului.

Nu doar la noi ci pretutindeni aristocrația, din care a făcut parte și boierimea română, a fost expulzată din istorie. E legea progresului ca tot ceea ce este rafinament și spiritualitate înaltă să fie culcat la pămînt de valurile care se ridică din adîncuri, din drojdia umanității, pentru a învinge. Așa au pierit imperii, mari civilizații, lăsînd loc celor recenți, lipsiți de complicațiile culturii dar viguroși.

Revista indexata EBSCO