Sep 20, 2016

Posted by in Istorie literara

Victor DURNEA – Nicolae Stelian Beldie, alias N.S. Govora. Mai multe întrebări şi cîteva răspunsuri (II)

După capitularea Germaniei, căpitanul Beldie pare să se fi stabilit imediat la Paris, fără să fi avut de trecut prin calvarul lagărelor americane, engleze sau franceze, căci se numără printre cei ce fondează în decembrie 1945 prima revistă a exilului românesc, „Dacia”. De acum înainte foloseşte pseudonimele N.S. Govora şi N. Ştefănescu-Govora, fireşte observând regulile conspirativităţii, pentru ca autorităţile de la Bucureşti, în ochii cărora era vinovat de dezertare la inamic, să nu poată lua măsuri represive faţă de el (în contumacie) şi faţă de rudele sale[1].

În 1947, colaborează la „Action roumaine” (Detroit), cu o poezie iscălită Nicolae Prodais (sau Pradois)[2]. Doi ani mai târziu, în 1949, în chip destul de surprinzător, dă la lumină romanul Quelque part sur le Dniester[3] şi tot atunci scoate revista „Chemarea” (multiplicată iniţial la gestetner). La aceasta obţine colaborarea asiduă a lui Pamfil Şeicaru, pe care îl recunoaşte ca maestru şi îl iubeşte filial (îi spunea „tata Pamfil”), ceea ce ar trebui să însemne că nu înţelegea să se înroleze nemijlocit în mişcarea legionară, că se voia oarecum independent. (Se adeveresc astfel cele mărturisite lui Vasile Posteucă, pe care le-am citat mai sus[4].) Colaboratori mai sunt Alexandru Cristescu (căpitan invalid, care nu era legionar, admirator şi el al lui Şeicaru), Pompiliu Păltânea, Constantin Arsene ş.a. În revistă, N. Ştefănescu-Govora (aşa este trecut numele directorului pe frontispiciu) susţine, cu pana sa, vehementele campanii şeicariene îndreptate contra autorilor actului de la 23 august 1944, fostul Rege Mihai I şi şefii partidelor istorice, contra celor instalaţi în fruntea „Comitetului Naţional Român” şi care dispuneau de „fondul naţional”, pe care îl vor face curând dispărut[5]. În acest spirit sunt şi amplele fragmente diaristice intitulate Prăbuşirea, iscălite de Beldie cu pseudonimul căpitan Nicolae Vrabie. Directorul „Chemării” are şi o iniţiativă personală, publicând, la 20 februarie 1950, articolul Ce se poate face?, în care susţine că „unii dintre noi [din exil] trebuie să ajungă la ei [rezistenţa din munţi], o chezăşie a solidarităţii emigraţiei cu lupta lor”. El însuşi, se zice, se pregătea să pună în practică ideea. Denunţat (de compatrioţi, fireşte) ca „agent al regimului de la Bucureşti”, Beldie a fost arestat de autorităţile franceze pentru scurtă vreme. (O amplă „exegeză a cazului Govora” semnează Pamfil Şeicaru la 30 martie 1950[6].)

Atacurile contra „Chemării” vor reuşi totuşi, revista lui Beldie – Govora fiind interzisă în martie 1952[7]. Fondatorul ei se stabileşte în Spania, la Palma de Mallorca, apoi la Madrid. După ce în 1953-1954 traduce pentru Editura „Carpaţii” din limba franceză Istoria românilor din Dacia Traiană, a lui A.D. Xenopol (4 vol., 1953-1954), din 1955 este redactor la revista cu acelaşi nume, scoasă anul precedent de Aron Cotruş, director, şi Traian Popescu, redactor. Până în 1962, când se încheie prima serie a revistei madrilene, coloanele ei îi găzduiesc lui N. S. Govora numeroase articole politice (Sobieski şi plăieşii, nr. 13-14/1956; Lichele sublunare, nr. 18/1957; Mlaştina deznădejdii, nr. 24-25/ 1958; Cain, unde este fratele tău?, nr. 25-26/1958, Corneliu Zelea Codreanu, nr. 28/1958; O sută de ani de la Unirea Principatelor, nr. 29/1959; Cuza, domnitorul ţăranilor, nr. 30-31/1959; Ţărănismul lui Eminescu, nr. 32-33/1959; Cazul N. Iorga – Virgil Madgearu, interviu luat lui Horia Sima, 1961), şi pe teme culturale (Critică şi critici, nr. 6-7-8/1955; Hoinar prin Iaşul literar, nr. 34-35/1959-1960; recenzii şi prezentări de periodice româneşti etc.). Mai cuprindeau poezii (Al doilea răvaş fratelui Chineaţă, Sirenele roşii), o nuvelă (Corrida la Bucureşti), iscălită cu pseudonimul Ştefăniţă Nicora [Nicoară?], şi o alta (Soldatul Mihai Cimbrica[8]) ce „reface” mai vechea Soldatul Toader Cimbirică (al cărui text nu-l are la dispoziţie).

La culegerea colectivă Poeme fără ţară (1954, colecţia revistei „Carpaţii”) participă cu ciclul Acolo şezum şi plânsem[9], iar la Poveşti fără ţară (1957) – cu grupajul Scrisorile unui exilat[10]. Mai multe poezii îi sunt antologate de C. Arsene în Almanachul pribegilor români. În acei ani, anunţa de asemenea publicarea unui jurnal de front, Prăbuşirea, şi a unui nou roman, Tamara Cornaiev, dar niciunul din proiecte nu va fi transpus în realitate.

De-a lungul deceniului 1950-1960, Beldie – Govora mai colaborează, cu articole, dar îndeosebi cu poezii, proze, cronici şi recenzii, şi la alte periodice ale exilului românesc – „Luceafărul” (poemul Exilaţii), „Înşir’te mărgărite”, „Vers” (aici, dă şi traduceri franceze şi engleze ale unor poezii ale sale: Souviens-toi, Lettre à ma mère, Revolt, Wandersong, precum şi o poezie iscălită cu pseudonimul Şt. Nicoară), „Exil”, „Căminul” (Sao Paolo) ş.a.

În perioada următoare, activitatea sa literară şi publicistică aproape încetează cu totul. Vagi ştiri vin despre Editura „Speranţa N.S. Govora”, care tipăreşte în 1963 o carte a lui Ştefan Georgescu-Olenin – Murfatlar. Romanul unui sat românesc. Mai târziu în anii 1976-1979, „întreprinderea”, devenită Editura „Rigmor N.S. Govora”, dădea la lumină alte cărţi ale aceluiaşi Ştefan Georgescu-Olenin, precum şi una (Carnetul unui veteran) a tatăl acestuia, Şt. Georgescu-Sergent.

O reluare a activităţii publicistice a lui Beldie – Govora se produce după 1972, în noua serie a revistei „Carpaţii”, la care se adaugă, în deceniul următor, „Libertatea”. În revista madrilenă el semnează o poezie (Fata blondă, nr. 1/1976), mai multe epigrame, strânse în broşura 81 epigrame (1979), articolul Vine Radu Gyr, tipărit şi aparte în 1979, apoi altele, prilejuite îndeobşte de moartea unora dintre cei pe care i-a cunoscut (Amintirile mele despre generalul Platon Chirnoagă, nr. 4/1977; Ştefan Georgescu-Olenin, nr. 15/1979; Nicolae Novac, nr. 15/1979; Pamfil Şeicaru şi „Chemarea”, nr. 26/1980, „Socialistul” Aron Cotruş, nr. 30/1981). Istoriei i se subsumează două seriale – Transilvania românească şi Relaţiile româno-ruse, ambele tipărite şi separat, cea dintâi lucrare în 1979, cea de-a doua, în trei volume, în 1979, 1981 şi 1986. În paginile revistei a mai inserat cronici, recenzii şi însemnări „pe marginea cărţilor” (Brève histoire de la Transylvanie, de C. Daicoviciu şi Miron Constantinescu, nr. 2/1976-1977; Les Cavaliers d’Apocalypse, de Ion C. Emilian, nr. 2/1977; Memorii de Demostene Botez, nr. 45/1984; Fără paşaport prin URSS de Johann Urwich, nr. 1 şi 2/1976, nr. 8/1977; Memoriile lui I.G. Duca, nr. 26 şi 27/1976; Căpitanul Andrei, de N. Totu, nr. 27/1981; Mon calvaire roumain, de Michel Solomon, nr. 10/1978; Sărata, de Nicolae Roşca, nr. 27/1981; Vacanţele destinului de Tiberiu Vuia, nr. 26/1981; Cel mai iubit dintre pământeni, de Marin Preda, nr. 45/1984; Am trecut prin iad, de Ion Pantazi, nr. 62/1988-1989), precum şi numeroase articole polemice (Răbdarea căpitanului de rezervă Emilian, nr. 46/1984; Un om zgâlţâit de ambiţii: Domnul doctor Iancu Raţiu, nr. 41-42, 46/1984, nr. 49-50/1985, nr. 52/1986; Un răspuns d-lui Ion Pantazi, nr. 38-39/1984). De notat aici: Cazul Paul Goma, nr. 17-18 şi 19/1979; Anatomia dizidentului, nr. 48/1985; Câteva cuvinte despre un istoric dispărut [Vlad Georgescu], nr. 62-63/1989.) Tot polemice sunt şi majoritatea textelor de la rubrica „Note cu lexic potolit”[11], în care sunt vizate publicaţii („Vatra”, „Stindardul”, nr. 15/1979; „Ethos”, „Revista Scriitorilor Români”, nr. 2/1976-1977; „Cuvântul românesc”, nr. 36/1982-1983), postul de radio „Europa liberă” (Radio „Târgu Cucului”, nr. 20/1979) ori personalităţi din exil sau din ţară („doctorissimul Drăgan” [Iosif Constantin Drăgan] şi „Tănase Uscatiu” [George Uscătescu], nr. 5-6/1977, René Théo, nr. 15/1979, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Paul Goma, Mircea Eliade, nr. 19/1979, Dinu Zamfirescu şi Iosif Flavius, nr. 28-29/1981, Ion Caraion, nr. 32/1982; Virgil Ierunca, nr. 43-44/1984) ş.a.

În legătura cu Transilvania românească, încă în 2001, Victor Frunză dezvăluia în cartea sa Destinul unui condamnat la moarte, Pamfil Şeicaru, că Securitatea ar fi ajuns să-l şantajeze pe N. S. Govora, cu sprijinul „maestrului”, dar şi cu acela al directorului revistei „Carpaţii”, Traian Popescu. În fapt, fostul ofiţer reluase în anii 1975-1976, după 32 de ani, legătura cu soţia sa, Eugenia, rămasă în ţară. De comun acord, cei doi soţi stabiliseră să se reîntâlnească la Madrid, fapt pentru care ea solicitase paşaport. Acesta însă nu îi este eliberat, Securitatea recomandând să vină soţul în ţară. În „afacere” intervine Pamfil Şeicaru, dacă dăm crezare unei scrisori trimise de el istoricului bucureştean Radu Valentin la 4 februarie 1977[12]. Aici, expeditorul mărturisea că, pe de o parte, el a fost cel ce „l-[a] îndemnat [pe Beldie] să dea răspuns revizionismului budapestan, dovedind astfel că nu este rupt de ţara lui”, aluzia fiind la lucrarea Transilvania românească, şi, pe de altă parte, că l-a rugat chiar pe destinatar „să se intereseze [la Bucureşti]”. Cum însă intervenţia nu avusese urmări şi nici surorii lui Şeicaru nu i se prelungise viza de şedere în Germania, fostul director al „Curentului” comunica la Bucureşti că a tras concluzia ce se impunea: „Oricât de aprigă ar fi dorinţa de a revedea patria mea, nu mai simt niciun îndemn. Totul răstoarnă ceea ce logic am dedus, sunt la vârsta la care prudenţa este un imperativ categoric. Aştept. Ce? Procesul de clarificare a situaţiei internaţionale…” Nu încape îndoială că Şeicaru dădea aici un avertisment, destul de puternic, chiar dacă trecea sub tăcere nemulţumirile sale cele mai mari, legate de eşecul călătoriei lui din august 1976 în România. Avertismentul nu fusese necesar, căci Bucureştiul satisfăcuse cererea. În următoarea epistolă, din 14 februarie 1977, Şeicaru relata: „Odată cu scrisoarea ta am primit o ilustrată de la doamna Beldie, care îmi anunţă, fericită, că a primit paşaportul. M-am bucurat, dat fiind că mi se dă o mare satisfacţie. Şi anume, toţi gogomanii de ideologie [ideologi?] râdeau de el [de Beldie] spunându-i ca va primi paşaport soţia lui când… se va elibera ţara.”[13]

Victor Frunză reproduce în facsimil şi scrisoarea pe care Traian Popescu, directorul revistei „Carpaţii”, i-o trimite lui Pamfil Şeicaru la 27 februarie 1977 şi în care „îi expune stadiul colaborării grupului său cu regimul de la Bucureşti”. Între altele, gazetarul de la Madrid scria: „Le-am sugerat [lui Tudorache, „consul” român în capitala Spaniei, & co.] să utilizeze articolul lui Govora Transilvania românească, transformându-l în broşură de propagandă. Domnul amintit ar fi dispus, dar vrea eliminarea încheierii, în care Govora, reproducând cele scrise de ziaristul american Markham, confirmă teza lui că minoritarii au fost răsfăţaţi ai regimului de la Bucureşti şi că e o ingratitudine acţiunea duşmănoasă împotriva României, pe care a adoptat-o exilul unguresc, de acord cu Kadar”[14].

Reţinând faptul că amplul articol Transilvania românească începe să apară în primul număr al revistei „Carpaţii” pe 1976 (din octombrie-noiembrie), fie şi la „îndemnul” lui Pamfil Şeicaru, trebuie subliniat că el e în nota obişnuită a publicisticii lui N.S. Govora. În orice caz, nu e „de comandă” indignarea autorului său în faţa „propagandei budapestane”, în speţă în faţa cărţii Histoire de Transylvanie[15] şi a articolului din „New York Times”, în care se susţinea că în România are loc un „genocid” al minorităţii maghiare. Şi nu e nici singulară. Lăsând la o parte pe Şeicaru însuşi, şi „prietenul nedespărţit” al lui Govora, Nicolae Novac, dăduse deja o replică virulentă la revizionismul exilului unguresc.

În opinia lui Victor Frunză, Securitatea „reuşise să-l manipuleze” pe Beldie – Govora, dar manipularea se vădeşte nu atât în cartea citată, cât în articolaşele sale din „Carpaţii”, îndeosebi de la rubrica Note cu lexic potolit, „unde erau atacaţi toţi adversarii regimului Ceauşescu […] disidenţii, redactorii care vorbeau la microfonul Europei libere şi alţi opozanţi. În funcţie de moment, au fost înjuraţi Paul Goma, Ion Caraion, radio Europa liberă şi, de la acest post, Virgil Ierunca, Vlad Georgescu. Chipurile, înjurătura nu se referea la altceva decât la activitatea lor «comunistă», din timpul cât s-au aflat în interiorul ţării, cât despre opiniile lor privind dictatura, nu se sufla o vorbă.”[16]

În studiul intitulat Publicaţiile „Curentul”, „Carpaţii” şi „Stindardul” în arhivele Securităţii (1975-1989), Sorin Gabriel Ioniţă face loc unui paragraf Cazul Nicolae Ştefănescu, în care repetă spusele lui Victor Frunză, conchizând şi el că „Rezultate ale şantajului Securităţii sunt articolele din revista «Carpaţii». Stilul acestor texte era foarte asemănător cu cel din publicaţia colaboraţionistă «Stindardul», editată la München de I.V. Emilian.” Însă chiar la începutul „subcapitolului” consacrat revistei madrilene, tânărul cercetător declara: „Referitor la la revista «Carpaţii», în acest stadiu al cercetării nu avem suficiente dovezi arhivistice privind utilizarea ei de către Securitate ca revistă colaboraţionistă. Mai precis, nu putem dovedi fără putinţă de tăgadă că toţi colaboratorii s-au subordonat intereselor Securităţii şi în ce perioadă […] nu putem dovedi arhivistic şi pe baza criticii interne subordonarea revistei «Carpaţii», în întregime, intereselor regimului Ceauşescu…” Iar după expunerea „cazului”, el afirmă încă o dată: „Totuşi, poziţia lui [a lui Beldie – Govora] colaboraţionistă nu ne-a fost confirmată, fără dubiu, prin lecturarea dosarelor de la DIE ale agenţilor Securităţii”.

Nici argumentele avansate de Victor Frunză în favoarea tezei colaboraţionismului lui Beldie – Govora nu sunt, cred, convingătoare pe deplin. O parte dintre cei atacaţi (Paul Goma, Victor Frunză însuşi, Ion Caraion, Emil Georgescu, Vlad Georgescu, Mihnea Berindei ş.a.) utilizaseră împotriva regimului Ceauşescu şi argumentul – „eficient, dar riscant”, apreciază Sorin Gabriel Ioniţă – al „nerespectării drepturilor minorităţilor etnice”, cu alte cuvinte, subscriseseră teza „genocidului” lansată de exilul maghiar. Dar ei veneau, de asemenea, cu păreri extrem de critice şi asupra partidelor româneşti de dreapta şi de extrema dreaptă şi asupra exponenţilor lor din emigraţia românească. Pentru cei de la „Carpaţii”, „noul val” al exilului românesc cuprindea numeroşi adversari şi detractori şi ai mişcării legionare, mulţi dintre ei fiind „transfugi”, cei care o părăsiseră. Atacându-i, Beldie – Govora proceda aşa cum procedase şi înainte faţă de Const. Virgil Gheorghiu, Vintilă Horia, Emil Cioran, Mircea Eliade ş.a.m.d.

În ultimul timp, teza colaborării lui Beldie – Govora cu Securitatea pare să fie confirmată de un document scos din arhivele Securităţii, un fel de raport de activitate, cu data de 4 iulie 1981, în care se afirmă: „…organele noastre au asigurat apariţia în Editura Carpaţii a lucrării Transilvania românească […] scrisă în limba engleză sub semnătura publicistului N.S. Govora, originar din ţara noastră, iar conţinutul ei a fost aprobat de Secţia de propagandă a C.C. al P.C.R.” După detalierea cuprinsului, se precizează că lucrarea a fost tipărită în 600 de exemplare, care „au fost distribuite în rândurile emigraţiei, a unor personalităţi influente din principalele ţări occidentale”; se preconiza să fie înmânată şi „unor delegaţii participante la reuniunea de la Madrid”. „Se raportează”, de asemenea, că „prin mijloacele de care dispunem, acţionăm pentru tipărirea cărţii lui N.S. Govora şi în limbile franceză, spaniolă şi română […] şi se întreprind măsuri pentru asigurarea prezentării cărţii şi preluarea unor pasaje din ea de către presa emigraţiei şi diferite publicaţii occidentale”.

Documentul ar fi fost scos din „dosarul N.S Govora”, care, evident, ar trebui să cuprindă şi altele. Niciunul însă nu s-a mai publicat integral ori parţial. Iar pe dosarul a cărui fotografie circulă (on line) se citeşte Acţiunea „Riposta” (nu este deci al unei persoane).

Şi cum actul publicat face referinţă la versiunile engleză şi franceză[17] ale lucrării Transilvania românească, din 1981, rămâne deocamdată fără răspuns dacă Securitatea a plătit sau nu tipărirea ediţiei princeps, în limba română, în 1977. Şi la fel rămâne, de asemenea, până în acest moment, întrebarea dacă Securitatea a sprijinit şi tipărirea celei de-a doua lucrări istoriografice al lui N. S. Govora – Relaţiile ruso-române, în trei volume. Lucrul ar fi măcar ciudat, căci volumul al III-lea cuprinde o secţiune ce relatează istoria mişcării legionare, cu ample citate din cărţile Căpitanului, ceea ce, desigur, nu putea fi cu nici un chip „sponzorizat” de la Bucureşti. Şi oare îşi putea îngădui Securitatea să „sponsorizeze” o lucrare a celui care semna în „Carpaţii” numeroase epigrame ce vizau pe Elena şi Nicolae Ceauşescu?[18]

În problema „colaborării” lui Nicolae Stelian Beldie cu Securitatea, aşadar, cred că, înaintea de a da verdicte definitive, trebuie să se examineze cu maximă atenţie, obiectiv şi fără pre-judecăţi întreaga sa publicistică din „Carpaţii”, îndeosebi în perioada 1977-1989, în contextul general, precum şi mai multe „documente arhivistice”.

Discutată şi apreciată unilateral a fost şi activitatea scriitorului. În fapt, până acum au contat pentru critici şi istorici literari poeziile şi proza publicată în presa exilului. Situaţia este explicabilă, desigur, prin târzia descoperire a identităţii dintre N. S. Govora şi Nicolae Stelian Beldie. Se adaugă şi faptul că unul dintre volumele celui din urmă, cel de debut, nu s-a păstrat în bibliotecile publice. Din fericire, însă, mai toate poeziile din perioada maturităţii, strânse în volum sau nu, pot fi cunoscute, ceea ce înseamnă că prima condiţie pentru o apreciere mai exactă este satisfăcută.

Neîndoielnic, tânărul Nicolae Stelian Beldie nu este lipsit de talent liric, pe care însă nu-l exersează îndeajuns şi nici nu-l fortifică printr-o cultură extinsă. Poeziile cuprinse în a doua plachetă a sa, intitulată Cântece din Maramureş, nu sunt multe şi vin mai toate din prea-plinul revoltei provocate de suferinţa locuitorilor nordicei „ţări de piatră” ori din durerile devenite atât de comune ale fiului de ţăran, care, „simţind chemarea oraşului”, sfârşeşte ca etern „dezrădăcinat”. Relief mai personal capătă nişte graţioase Strofe de Crăciun şi o suită de elegii erotice (Abecedarul sentimental, Strofe de toamnă, Coarde frânte, Nopţi de carnaval). Melancolia pare să fie climatul statornic al eului liric. Totuşi survin şi crize teribile, precum cea consemnată într-o poezie ce poartă ca titlu o dată – 10. 3. 36. Este ziua când – eul liric îşi reaminteşte sieşi – „a trecut pe lângă tine suflarea îngheţată a morţii”. Întâmplarea e înfăţişată pe larg: „Ţi-a înfiorat fruntea oţelul rece, dar degetul/ A tremurat. Şi laş, braţul a căzut ca o pasăre moartă./ Firul vieţii se ţese încet înainte şi timpul/ Va pune uitare şi pace pe rana/ Ce sângeră încă.” Numite sunt şi cauzele – conştientizarea unei fără rost „dăruiri tuturor”, „sfărmarea credinţei”, „ca sticla”, trădarea prietenilor vechi şi ura unor femei, „ce ţi-au voit capul pe tavă ca Salomeea/ Împărăteasă”. În condiţiile ratării actului suicidar, soluţia ultimă e o repliere totală şi definitivă: „Retrage-te-n tine ca melcul în casa-i bizară…”.

Sumarul volumului este completat de două poeme Horia şi Domnul Tudor, vădit de inspiraţie cotruşiană, cum remarcase, în cazul celui dintâi, redactorul „Universului literar” citat mai sus. Dar în poeme mijeşte şi o „actualizare”, cei doi eroi devin o „mască”, un analogon pentru alţii. Motivul trădării lor de către proprii tovarăşi căpătă în consecinţă o amplificare pe care nu o avea în „eposul” iniţial: „Hei Tudore, gorjan din Vladimiri/ Oltean iabraş cu flăcări în priviri/ Atunci când ai pornit din vinete păduri/ În fruntea cetelor voinice de panduri,/ Tu Tudore,/ Tu singur ai ştiut/ Că-n umbră pentru tine se ascut/ Încovoiate, lucitoare iatagane,/ C-au să te ia scursorile fanare/ Sub ochii trădătorului popor/ Că te-or lega/ Te vor scuipa,/ Şi nimeni n-o să-ţi sară-n ajutor.”

Dintre poeziile publicate după apariţia volumului din 1939, reţin atenţia o Nocturnă maramureşeană („Turla bisericii şi-a înfipt suliţa în luna/ Ce-şi picură somnul din faţa ei pală,/ Porţile au adormit de mult, în zăvoare,/ Şi-au ieşit la plimbare veacurile, în atmosfera medievală.// …Undeva, pe aproape, Tisa îşi mână apele la vale,/ Un plutaş cerne note triste, de doină, peste fire./ Doina şi pluta ce-or rămâne ale noastre, chiar dacă/ Milenii de-acuma vor rămâne sub vitregă stăpânire.”), precum şi o Scrisoare unui prieten, în care se utilizează versul liber (ceea ce denotă dorinţa varierii mijloacelor) sau Cetatea morţilor (prilejuită de moartea unui copil). Beldie îşi înstrunează lira (ca să folosesc un clişeu) tot mai rar şi numai atunci când sensibilitatea sa e pusă la maximă încercare. Lucrurile nu se vor schimba când ajunge în Occident. O parte din ciclul Acolo şezum şi plânsem, cu care contribuie la volumul colectiv Poeme fără ţară, datează din anii 1939-1944. (Aşa, Scrisoare mamei, Domnul Tudor, Avânturi etc.) Poemele într-adevăr noi au ca motiv fundamental soarta exilatului, în tragismul ei inconturnabil. Abandonând căutarea veşmintelor frumoase, a imaginilor noi, mai originale, cele câteva poezii, de-o mare simplitate, tind parcă să ajungă la tonalitatea şi percutanţa bacoviană. Aşa, de pildă, Cântec pribeag: „Mai vine o toamnă s-apese pe noi/ Cu ceruri de pastă, cu ceţuri şi ploi/ Şi capul se lasă ca plumbul pe masă,/ Întoarcerea iarăşi la anul s-amână.// Şi sapă-ndoială cum cariul în lemn/ Când creşte răbojul cu încă un semn/ Începe să doară, ne-nvinge aleanul/ Să spunem întruna: la anul, la anul!” Sau şi mai profund penetrantă Melancolie: „Melancolie, melancolie,/Viaţă pribeagă, pustie!/ Gândurile nu se mai leagă/ Versurile nu se-ncheagă/ Elanurile s-au frânt, au murit,/ Telegarii visului au obosit/ … Nu mai ştiu, nu mai ştiu,/ Mai trăiesc, mai sunt viu?/ Mai sunt pe lume viori/ Păduri şi privighetori?/ […] cum aş vrea/ O cum aş vrea să adorm!”

Dacă, la urma urmei, Beldie este un poet, dar unul „de duminică”, în schimb, el trece în rândul profesioniştilor ca prozator, mai ales dacă se ţine cont de circumstanţele deloc propice, în care se desfăşoară activitatea lui. Începutul îl face cu două „amintiri din copilărie” – Întoarcerea prizonierului şi Cocorii de-atunci (iniţial A trecut un şirag de cocoare) – şi una „din adolescenţă” – În vacanţă la Brăhăşeşti. Toate se remarcă prin perspectiva detaşată pe care o ia naratorul-personaj, ceea ce dă povestirii şi o uşoară tentă de (auto)ironie şi umor, precum şi prin multitudinea de fapte, de întâmplări, între ele fiind destule fără o satisfăcătoare relevanţă epică. În ultima nuvelă, se reţin câteva figuri de tinere fete, dintre care una, Ruxanda lui Boboc, relevă o feminitate frustă, primară, în timp ce altele – Doina, Lucky, Olga – au ceva din adolescentele lui Ionel Teodoreanu.

Dar Nicolae Stelian Beldie e capabil să schimbe imediat registrul. Alegeri generale şi Meritul cultural sunt nuvele ce satirizează, în figuri groteşti uneori, politicianismul importat în lumea rurală ori spiritul cazon[19]. Din experienţa trăită de ofiţer la graniţa nordică se nutresc Ion Bobocea din Rona Maramureşului, Manevre de toamnă şi La schi, în Munţii Maramureşului (aceasta necuprinsă în volum). Povestea celui silit de sărăcie, dar şi de lăcomia crâşmarului evreu să se dedea la contrabandă şi să se confrunte cu foştii camarazi şi comandanţi e cam schematică şi puţin tezistă, dar personajul e bine prins în trăsăturile sale tipice, inclusiv în graiul său aparte.

Şi Zile negre se subordonează parţial unei teze, drept „prolog” servind o dezbatere la popota unei unităţi militare de pe malul Prutului între susţinătorii celor două tabere şi ideologii, a democraţiei franco-anglo-americane şi a totalitarismului germano-italian, dezbatere şi între două generaţii, între „bătrâni” şi „tineri”. Simpatia prozatorului merge către cei din urmă, dreptatea lor „dovedind-o” cursul evenimentelor, în speţă, utimatumul dat de URSS României şi acceptarea de către consiliul de coroană a cedării Basarabiei şi nordului Bucovinei. De aici începe propriu-zis şi acţiunea, cu propunerea unei soţii de general, ce are o moşie chiar pe malul stâng al Prutului, ca grănicerii români să evacueze de acolo tot ce le poate fi de folos. Din echipa organizată ad-hoc face parte şi purtătorul de cuvânt al tinerilor ofiţeri, Adrian. Prin ochii lui şi ai tovarăşilor săi sunt surprinse variatele reacţii ale sătenilor, între care nu lipsesc frica şi laşitatea, dar şi curajul, bărbăţia. Tânărul locotenent are însă un sfârşit tragic: reactivitatea omului de acţiune (militar prin vocaţie) este diminuată de un soi de torpoare pe care i-o provoacă împlinirea sumbrelor sale previziuni, o torpoare prin care trece, sub soarele algerian, „străinul” lui Camus. Acestei stări i se datoreşte surprinderea şi uciderea lui de către paraşutiştii inamici.

Alte câteva nuvele au o intrigă construită în jurul unei anecdote. Acesta e cazul Păţaniei inspectorului Mierloiu: cel venit cu intenţia „de a-l bărbieri” pe ajutorul de judecător Pavel Mucenic, reclamat că se dedă jocului de cărţi şi altor vicii, „este bărbierit el”, cum recunoaşte sportiv. Nota nouă adusă este participarea la „operaţie” a localnicilor din târgul basarabean, ce sar în sprijinul celui care, mutat la ei, nu se simte exilat printre barbari, ci se integrează perfect mediului. Dacă acţiunea principală e liniară şi, astfel, previzibilă, în schimb, personajele sunt bine caracterizate. Numărul lor mare şi varietatea lor – între ei: un mare proprietar (Smochină), un avocat (Căpşună), cu nevasta sa (Olea), fiică de general rus, un doctor (Stretcu), un crâşmar evreu (Şulim), un jandarm (Bobârcă), un bătrân servitor (Vanea) – par să ateste intenţia unei construcţii mai ample, poate a unui roman. Alte trei povestiri – Soldatul Cimbrică Toader, Captura şi Întîmplări la Oşcodani – narează peripeţiile prin care trece un comandant de pichet grăniceresc, peripeţii amorsate de unii dintre subordonaţi (ordonanţa sa, ţiganul Toader Cimbrică) ori de ţăranii din împrejurimile pichetului, care poate fi situat pe Prut (la Ungheni sau la Huşi), pe Dunăre ori pe litoralul Mării Negre, în zona Mangaliei. Notă aparte face nuvela Arthur a fost insultat, al cărei personaj principal s-ar încadra categoriei inadaptabililor. Fiu de ţăran, Blănaru, poreclit Arthur, ajunge învăţător, visând să fie un Popa Tanda pentru vreun sat sărac. E trimis de un inspector binevoitor într-o comună bogată, „la şosea”, pentru a fi remarcat de autorităţi. Acolo, însă, iniţiativele îi sunt confiscate de colegi, iar aparenţa (lipsa uniformei „străjereşti”, pe care nu şi-o poate procura din cauza salariului infim) e interpretată ca insubordonare de prefect, care îl răneşte adânc cu insulta pe care i-o aruncă, dezvelind astfel prăpastia existentă între el şi „orăşeni”.

Şi între personajele principale din nuvela Irena, inginerul şi poetul, publicată către sfârşitul anului 1943 (după apariţia volumului şi neinclusă, deci, în el) există o falie, datorată cât firii lor funciare, cât drumului urmat în viaţă. Foşti colegi de şcoală, Mihai Corbu şi Tudor Vârlan ajung unul avocat şi poet, cu o căsătorie eşuată, celălalt, inginer, stabilit la Bucureşti, cu multe „cuceriri” la activ, graţie stilului său necomplicat în relaţiile cu femeile. Intriga aceasta, mult prea simplistă, e mai mult un cadru pentru conturarea prieteniei dintre avocat şi pitorescul căpitan Bârliba, şi el dezamăgit de sexul frumos, încât a ajuns misogin radical. Istoria ia un aspect exotic, împletindu-se cu peripeţiile unei escapade întreprinse în zona în care căpitanul îşi face serviciul de grănicer, pe Dunăre, de la Silistra la Cernavodă.

Am lăsat la urmă nuvela Tamara Cornaiev, deşi ea s-ar putea aşeza firesc lângă acelea ce au ca personaj narator un ofiţer, precum Zile negre, Soldatul Cimbrică Toader ori Manevre de toamnă. Însă ponderea majoră o are personajul feminin eponim, în care se încearcă să se prindă „enigmaticul” suflet al „femeii slave”, ca în „rusoaica” lui Gib Mihăescu, la care se şi face trimitere directă în text. Deşi foarte tânără (de-abia dacă şi-a terminat liceul), Tamara e de o maturitate extremă, ea făcând parte dintr-o familie ce a trecut prin „grozăviile războiului”. (Tatăl, pe care abia îl cunoscuse, fusese maior şi luptase sub ordinele lui Denikin, izbutise să se refugieze în Basarabia, unde moare însă curând. Câţiva fraţi mai mari sunt mai puţin norocoşi, fiind omorâţi de bolşevici.) Maturitate precoce arată fata şi în chestiunile inimii, ea ştiind că „latinii” nu iubesc cu adevărat, fiindcă nu-şi părăsesc nici în dragoste chibzuiala, judecata, şi ca atare nu pot să se dăruiască total. Ştiind aceasta, totuşi, ca o veritabilă rusoaică, ea îl iubeşte fără rezerve pe „Fedea” şi când acesta îi transmite un mesaj în Tighina ocupată de sovietici, ea nu pregetă să-l însoţească pe „spionul român U 503” într-o înfruntare a primejdiilor trecerii graniţei de la Prut. Primejdii ce se vor dovedi mortale, căci deşi Tamara nu ezită să folosească revolverul împotriva grănicerilor sovietici şi se luptă vitejeşte cu câinii dresaţi ai acestora, cade în apă când malul se năruie şi se îneacă nimerind într-un vârtej. Naraţiunea a luat turnura unor specii prozastice „populare”, însă neîndoielnic Beldie are putinţa de a reda un ritm mai intens al acţiunii şi a de prinde tensiunea unei situaţii.

Prin 1954-1955, cum am precizat mai sus, proaspătul redactor al revistei „Carpaţii” îşi declara intenţia de a da tiparului romanul Tamara Cornaiev, perseverând astfel pe calea apucată în 1949, când dădea la lumină Quelque part sur le Dniester. Cartea este foarte rară astăzi; nu am reuşit să mi-o procur şi puţini sunt cei ce într-adevăr au citit-o. Se pare că avea ca subtitlu Léaléa Mazilou, era prefaţată de Jean Vitiano şi, pe copertă, era recomandată cu formula publicitară „Toute l’âme de la femme slave”.

Nu toate nuvelele din grupajul Scrisorile unui exilat, cu care Beldie – Govora contribuie la volumul colectiv Poveşti fără ţară, sunt posterioare anului 1945. Aşa cum am arătat, Soldatul Mihai Cimbrică şi Meritul sanitar sunt versiuni noi ale celor publicate anterior în ţară, Soldatul Toader Cimbirică şi Meritul cultural, rescrise, cu amplificări, cu adăugiri de episoade chiar la prima. Şi nu este exclus ca aceeaşi situaţie să o aibă povestirea cu tentă umoristică Ionescu Fofoloi, despre care nu am ştire încă unde şi când a fost publicată prima dată.

Negreşit, însă, nouă este Lastovicica, a cărei acţiune se desfăşoară în munţii Slovaciei în faza ultimă a războiului, în iarna şi primăvara anului 1945. Sunt două tragice poveşti de dragoste întreţesute, pe care le trăiesc la poalele Munţilor Tatra doi ofiţeri români ce luptă alături de germani împotriva ruşilor – naratorul însuşi şi locotenentul Iuliu Florea-Cvetina. Timpul, împrejurările fac fără orizont, fără viitor aceste iubiri, dar prin ele soarta este învinsă totuşi. Iubirea adolescentei „Lastovicica” supravieţuieşte morţii iubitului: în fiecare primăvară, mormântul tânărului ofiţer român e împodobit de flori.

O intrigă de roman foileton se relevă în nuvela Telefonul, care interesează prin încercarea de a prinde câteva figuri din lumea exilului românesc. Între acestea se disting sobrul George Negrea, „le prince”, afundat bine în mlaştina interlopă, şi inocenta Viorica, îndrăgostită sincer de el.

 

[1] Generalul Chirnoagă, de pildă, este condamnat la moarte în contumacie în 1946; aceeaşi soartă o au şi alţi ofiţeri de sub comanda sa.

[2] Vezi scrisoarea lui Victor Buescu din 4 martie 1955, în Memoria exilului…, p. 52-53.

[3] Florin Manolescu afirmă că romanul a apărut în două ediţii: cea dintâi, în 1944, la Ed. Horizon International; a doua, Ed. Jean Vitiano, 1949. Însă o ediţie în 1944 este cu totul improbabilă.

[4] Vezi nota 14.

[5] Articolele lui Pamfil Şeicaru din „Chemarea” au fost strânse de Victor Frunză în vol. al IV-lea al ediţiei pe care a îngrijit-o, sub titlul Scrieri, volum apărut în 2005-2006. Din păcate, nu există un indice de materii al revistei.

[6] Op. cit., p. 104-115.

[7] Într-un articol intitulat Pamfil Şeicaru şi „Chemarea” („Carpaţii”, nr. 26/dec. 1980-ian. 1981), Beldie afirmă că motivul interzicerii gazetei a fost că „a insultat poliţia franceză”!

[8] Vezi prof. Ioana Frunte-Lată, Indice de materii al revistei „Carpaţii” pe anii 1954-1962, Biblioteca Jud. „Panait Cerna” Tulcea, [2013]. Doamnei profesoare îi datorez posibilitatea de a lectura câteva articole importante (Hoinar în Iaşul literar, Corneliu Zelea Codreanu), fapt pentru care îi aduc aici calde mulţumiri.

[9] Coautori sunt Nicolae Novac (Aurel Bugariu) şi Vasile Posteucă.

[10] Coautori sunt acelaşi Nicolae Novac şi Faust Brădescu.

[11] Titlul rubricii trimite la răspunsul pe care îl dăduse Mircea Eliade unei anchete a revistei „Orizonturi”, referitoare la „rolul şi limitele organice ale polemicei”. Mircea Eliade susţinea acolo: „Dialogul şi controversa, chiar între poziţii spirituale incompatibile, se pot purta cu o sintaxă onorabilă şi într-un lexic potolit.” Acest răspuns a prilejuit lui Pamfil Şeicaru articolul Domnul Mircea Eliade şi polemica (în „Chemarea”, anul III, nr. 9, din 15 noiembrie 1951), în care îi reproşa tânărului istoric al religiilor „prudenţa exagerată”, neangajarea, dar şi punerea între paranteze a responsabilităţilor teribile, pe care le aveau mulţi dintre exilaţi, îndeosebi organizatorii actului de la 23 august 1944. (Articolul este cuprins în Pamfil Şeicaru, Scrieri, ed. îngr. Victor Frunză, vol. I, 2001, p. 122-128.) Aceeaşi opinie o are şi N.S. Govora faţă de Mircea Eliade şi Emil Cioran. (A se vedea şi scrisoarea trimisă lui Vasile Posteucă, din care am mai citat.)

[12] Pamfil Şeicaru, Scrisori din emigraţie, ed. îngr. de Rodica Şerbănescu şi N. Copoiu, Bucureşti, Editura Europres, p. 85-86.

[13] Ibidem.

[14] Destinul unui condamnat la moarte. Pamfil Şeicaru, Bucureşti, 2001, p. 311.

[15] Apărută în 1976 la Paris sub semnatura Henry Bogdan. Se pare că aceasta relua în mare parte Istoria Ardealului, a lui Laszlo Makkai, din 1946, ce va fi reeditată şi în 1986, sub egida Academiei Maghiare.

[16] Op. cit., p. 308. Între cei „înjuraţi” s-a numărat şi însuşi Victor Frunză!

[17] Actul, propriu-zis, vorbeşte de intenţia de a se tipări ediţii în franceză, spaniolă şi română. Fiindcă ediţia „în română” fusese demult tipărită (în 1977), e posibil să fie aici un lapsus calami al celui ce a redactat actul scriind română în loc de germană.

[18] În broşura din 1979, numărul lor se ridica la 16, adică 20% din total!

[19] Pe baza lor îl judecă G. Ursu drept „nuvelist de nuanţă umoristică”, în cartea sa Tecuciul literar, 1943, p. 148.

Revista indexata EBSCO