Sep 20, 2016

Posted by in Istorie literara

Constantin COROIU – Marina Ţvetaeva, portretul unei mari poete

La ieşirea din scena vieţii, în această vară, a marelui erudit şi umanist Ion Ianoşi am revăzut volumul ce cuprinde scrierile în proză ale Marinei Ţvetaieva, din seria „100 capodopere” a Editurii Ideea Europeană, în traducerea Ianinei Ianoşi. „Fiecare cuvînt al Marinei Ţvetaieva aparţine Rusiei, poporului rus, generaţiilor viitoare” – afirma Konstantin Paustovski, citat de Ion Ianoşi în eseul monografic ce deschide volumul. Un text menit să-l pună pe cititor – inclusiv pe cel avizat, dar poate mai puţin familiarizat cu literatura rusă a primei jumătăţi a secolului XX şi, în speţă, cu opera atît de complexă şi originală a Marinei Ţvetaieva – în stare de receptare. „Lirica feminină rusă – scrie Ion Ianoşi – n-a cunoscut niciodată personalităţi comparabile cu Ahmatova şi Ţvetaieva. Dar chiar de la antica Sapho rare au fost şi în poezia lumii apariţiile de acest nivel”. Cum era această mare poetă şi atipică prozatoare nu doar ca scriitor, ci şi ca om? Iată o un memorabil portret al ei marca Ion Ianoşi: „Ţvetaievei îi repugna orice soluţie comodă. Avea o structură prin excelenţă incomodă. Nesocotea mereu obişnuinţele. Se arăta neconformă confortului – spiritual şi sufletesc. Ieşea din tipare. Putea fi excentrică. Pînă şi erorile le comitea cu bunăcredinţă. Era cinstită şi în naivităţi. Într-o privinţă însă sinceritatea ei cu siguranţă n-a dat greş: în nedezminţita ei dragoste pentru poezie. Ţvetaieva se ştia, desigur, o poetă importantă. Dar îi lăsa pe alţi poeţi importanţi să planeze modelator asupra ei. Sub vraja acestor modele şi-a consumat întreaga existenţă. Direct – sau indirect: ca în incredibila mărturisire de a nu fi citit piesele lui Cehov; perfect incredibilă prin intuiţia că le întruchipa chiar ea pe cele trei surori şi dorul lor nestins după toate «Moscovele» înstrăinate: o motivaţie care conferă afinităţi cehoviene pînă şi refuzului!”

Ion Ianoşi reface traiectoria destinului Marinei Ţvetaieva, unul eminamente tragic. Fiu al unui preot de ţară, tatăl Marinei, profesor universitar, era un autentic savant. Domeniul său îl constituia antichitatea. Moscova îi datorează lui Ivan Vladimirovici Ţvetaiev unul dintre celebrele sale muzee, am putea spune opera sa de o viaţă. Mama, descendentă dintr-o spiţă nobiliară germano-poloneză, Maria Aleksandrova, născută Meyn, colegă cu Rubinstein, a cărei excepţională vocaţie muzicală a rămas în veci nevalorificată, moare de tuberculoză, cînd poeta avea doar 17 ani. („Poezia – moştenită de la ea” – avea să mărturisească Marina, răspunzînd la un chestionar, în 1926, cînd încă se afla la Paris). Nu numai faimosul muzeu, ci şi valoroasele biblioteci ale familiei Ţvetaiev au fost dăruite Moscovei. În acelaşi chestionar, Marina nota: „…Moscova a moştenit de la noi, Ţvetaievii, trei biblioteci (a tatălui, a mamei şi a bunicului, toate donate Muzeului Rumianţev – nota mea). Aş fi dăruit-o şi eu pe a mea, dacă nu aş fi fost nevoită, în anii revoluţiei, s-o vînd”. Poeta, născută la Moscova, la 26 septembrie 1892, se va căsători cu Serghei Iakovlevici Efron, evocat de Ilia Ehrenburg ca un om deosebit, cu însuşiri alese. Din căsătoria lor au rezultat două fiice. Prima născută a fost Ariadna, cea care, supravieţuind gulagului, după 1955 avea să salveze manuscrisele mamei sale şi să le redea patrimoniului universal. A doua – Irina. Tatăl Marinei moare înainte cu un an de declanşarea primului Război Mondial, iar soţul, Serghei Efron, pleacă pe front. Ca albgardist, emigrează în Cehia, acolo ajungînd însă să susţină în rîndul intelectualilor ruşi cauza sovietică! Marina rămîne la Moscova pînă în 1922. Este o perioadă fecundă privind scrisul, dar totodată una terifiantă din biografia sa. Vremurile sunt extrem de grele, iar atitudinile, orientările, opiniile, opţiunile prietenilor ei, intelectuali de prim plan, ca de obicei după mari răsturnări sunt contradictorii şi confuze. Pentru a supravieţui, poeta se împrumută sau practică diverse munci de ocazie. Fiica mai mică, Irina, nu rezistă mizeriei, foametei şi moare. Ţvetaieva pleacă în Europa, trece prin Berlin şi se opreşte la Praga, unde va sta de trei ani. După care timp de  14 ani va locui în diferite locuri din suburbiile Parisului. În cei 17 ani de autoexil, Ţvetaieva „îşi menţine ataşamentul faţă de patria părăsită, pe cît de apolitic, tot atît de nostalgic”. Din acest punct de vedere ea nu este o excepţie. „Ţvetaieva – notează Ion Ianoşi – ilustrează neputinţa atîtor scriitori ruşi de a se acomoda străinătăţii. Aceştia continuau să trăiască în exil numai cu gîndul «acasă», uneori pentru tot restul vieţii; sau – străinătatea periclitîndu-i cu o totală înstrăinare – se decideau la repatriere. Apartenenţa lor era coercitivă şi nesubstituibilă: încercarea de a o înlocui echivala cu gîtuirea talentului. Ţvetaieva n-a încercat nici o clipă să se desprindă de sursele ei. Peste atîtea negări, această renegare îi era interzisă. O supremă fidelitate răscumpăra în ochii ei celelalte posibile infidelităţi. Această constrîngere era garantul însuşi al libertăţii ei artistice: dependenţă care-i asigura independenţa. Scria bine în franceză şi în germană, cu adevărat acasă nu se simţea şi nu se recunoştea însă decît în limba rusă”. În 1928 publică volumul de versuri „După Rusia”, acesta fiind şi ultimul apărut antum. În 1937 fiica sa Ariadna şi soţul său, Serghei Efron, revin în Rusia. Se va întoarce şi ea şi va locui într-o cămăruţă, la Moscova. Reveniţi în patrie, soţul său şi Ariadna sunt arestaţi. Serghei este executat, iar Ariadna deportată într-un lagăr şi apoi surghiunită în Extremul Orient rus. La 31 august 1941, Marina Ţvetaieva îşi pune capăt zilelor, spînzurîndu-se. Ariadna va fi reabilitată în 1955 şi va mai trăi 20 de ani, timp în care s-a ocupat de arhiva mamei sale şi a scris o carte despre ea. Pentru întregirea portretului în primul rînd moral al Marinei Ţvetaieva, Ion Ianoşi apelează la mărturiile celor ce au cunoscut-o bine pe marea poetă: sora ei Anastasia, fiica sa Ariadna sau Ilia Ehrenburg („Oameni, ani, viaţă”). Despre cele două fete – Ariadna şi Irina – sora Marinei, Anastasia, va scrie la rîndul ei o carte.

 

Literatura rusă şi somaţia morală

La o legitimă, dar dificilă întrebare: „care să fie semnul distinctiv al literaturii ruse, pînă unde o cunoaştem?”, sau altfel spus: „Care – numitorul comun în măsură să-i acorde o comunitate interioară distinctă de a altor literaturi?”, Ion Ianoşi răspunde printr-o sintagmă definitorie şi totodată memorabilă: somaţia morală. De la origini pînă în prezentul imediat, scriitorul rus şi prezumtivul său cititor intră împreună în raza de bătaie a unor interogaţii care provoacă şi definesc o mare literatură, impunîndu-i nu doar temele, ci şi stilurile: „cum trăim?, cum să trăim?, cum să trăim pentru a ne face mai buni?, şi ce înseamnă a fi buni?, şi cum putem onora fărîma de umanitate din noi?”. Încît: „Constrîngerea la opţiunea morală e marea lecţie artistică a marilor scriitori ruşi… Detaliile sunt covîrşite de un radicalism al năzuinţei”. Şi, în fine, ca de fiecare dată inspirat şi mai ales pătrunzător, Ion Ianoşi, cu larga şi profunda sa cunoaştere a literaturii ruse, scrie: „Prin cărţile lor scriitorii (ruşi) clamează salvarea. De aici şi fuziunea neobişnuită dintre biografie şi creaţie. Vinovaţi fără vină, Crimă şi pedeapsă, Ce-i de făcut? sunt titluri de cărţi tipic ruseşti. Neîncrederea în estetism alimentează numeroase valori estetice. Literatura rusă e obsedată de morală şi filosofie, istorie şi politică – de Condiţia umană, deşi titlul nu-i al unui roman rus. Ea îi urmăreşte pe artiştii ruşi. Adepţii nefisurării fiinţei şi conştiinţei omeneşti  se pot încredinţa literaturii ruse”.

Rar ne este dat să citim comentarii atît de subtile şi formulări atît de percutante. Marele cărturar este un narator de idei care te ţine încordat, care te ia complice, care te cucereşte cu fineţea şi dezinvoltura proprii intelectualului de rasă. Tentaţia de a-l cita la tot pasul este irezistibilă, fiindcă ai sentimentul că nimeni ca exegetul lui Tolstoi, al lui Dostoievski, al lui Thomas Mann, al altor mari scriitori ruşi, germani sau români, care este Ion Ianoşi, nu mai poate adăuga ceva esenţial, necum să o şi exprime la fel de pregnant. Detectînd un „nucleu patetic” din care „iradiază literatura rusă”, Ion Ianoşi  în  aceeaşi cheie majoră: „Dostoievski a reformulat parabola biblică: fii ca focul sau ca gheaţa – niciodată călduţ! Orice extremă e preferabilă mediocrei soluţii prudente. Aurea mediocritas e pentru scriitorul rus – o efectivă mediocritate. El preferă să fie fierbinte sau rece, înfierbîntat şi faţă de făpturile sale îngheţate. Vrea totul sau nimic. Îşi imaginează paradisul şi infernul în confruntare directă, fără vreun mijlocitor purgatoriu catolic. Nu recunoaşte decît înălţări şi prăbuşiri. Uneori se înalţă tocmai cel care se prăbuşeşte. Uneori diavolul e cel mai bun prieten. Uneori suferinţa – chezăşia iubirii”.

 

Mantaua lui Puşkin

Ion Ianoşi precizează că „principalul răstimp în care Ţvetaieva s-a dedicat prozei” a fost cel petrecut la Paris: „Devreme dimineaţa, în  cîte o locuinţă înghesuită din cîte o suburbie pariziană, în mijlocul unei apăsătoare sărăcii, o femeie de timpuriu încărunţită se pleca peste fidela ei masă de scris, elogiată tot pe atunci în ciclul de versuri intitulat chiar Masa: „Masa mea credincioasă de scris,/ Îţi mulţumesc că m-ai urmat decis, – pe toate drumurile lumii-n goană,/ Că m-ai ocrotit ca pe o rană»; «Îţi mulţumesc tîmplar fără de nume,/ Pentru-acest spaţiu nesfîrşit de vis,/ În care nu mai pot să mă sugrume/ Hienele bătrînului Paris»” (trad. Ion Covaci). Proza Marinei Ţvetaieva nu este uşor de definit şi de situat. Şi totuşi: „Chiar în cadrul fervorii romantice, proza Ţvetaievei recucereşte ceva din maniera simplă, elegantă, severă a clasicităţii. Şi în această dedublare descoperim o urmă a tradiţiei puşkiene”. Este o caracterizare ce se înscrie în şirul atîtor observaţii subtile privind „tradiţia puşkiană” în literatura rusă.  Reamintind că se întîmplă ca un poet să domine o întreagă literatură, Ion Ianoşi, care, ca student, a avut şansa de a trăi  mai mulţi ani de zile în ţara şi metropola autorului emblematicului poem „Călăreţul de Aramă”, depune mărturie că Puşkin este în acel fabulos spaţiu literar şi artistic: „Supremul”, „Alfa şi Omega”, „Everestul” spre care năzuieşti şi pe care „nu-l atingi decît cel mult în cîte o fericită clipă a vieţii”. După Puşkin – „nimănui nu i-a mai trecut prin minte să se compare cu el”.

La noi, Eminescu trebuie neapărat demitizat. Mai mult, „cică nişte critici…” îmbătrîniţi în rele, dar, din păcate, şi unii critici tineri învăţaţi şi talentaţi nu mai pot dormi de grija literaturii române şi vor să o „vindece” de „iluzii”, de „complexe”, de fantasme şi, desigur, de mituri zice-se false.  Unii dintre „sanitarii” literaturii române, viteji nevoie mare, par să se ia la trîntă cu însuşi Călinescu, călcînd în ridicol la fiecare pas şi amintind de anecdota cu elefantul şi puricele care… tropăiesc pe un pod (O fi podul tranziţiei noastre eterne?!) ori, şi mai grav, ne duc cu gîndul la articolele din „Era socialistă” ale unor vajnici esteţi-ideologi, ca Ileana Vrancea, şi ea autoarea unei cărţi demitizatoare, ca să nu zic denunţătoare despre Călinescu – „Între Aristarc şi bietul Ioanide”. Numai că Istoria, în general opera genialului critic sunt mai vii ca oricînd. Nicolae Manolescu făcea o confesiune care însă trebuie să ne pună pe gînduri. El mărturisea că nu de viitorul literaturii este îngrijorat, ci de trecutul ei.

Dar aceasta a fost o paranteză. Revenind, trebuie spus că marii literaturi ruse nu îi este ruşine să aibă un Everest greu de atins. Nici un scriitor rus – în primul rînd titanii: Gogol, Dostoievski, Tolstoi, Cehov şi mulţi alţii – nu s-a simţit micşorat de cultul şi influenţa modelatoare a lui Puşkin. Ion Ianoşi subliniază că din impactul cu opera Poetului naţional, cu tradiţia creată de el, literatura rusă a ieşit şi iese mereu întărită şi mai ales unitară: „De la el (Puşkin) citire a fost menţinută unitatea prozei cu poezia, a epicului cu liricul, clasicului cu romanticul”. O literatură  a cărei identitate este  puşkiniană şi care consistă în ceea ce Ion Ianoşi numeşte  „suflul patetic”, în fond unul „romantic de profunzime”, inconfundabil, ce transcende şcolile, curentele, manierele, modele etc. „E şi bine găsită şi adevărată vorba potrivit căreia din Mantaua lui Gogol au purces atîţia. Dar şi lui Gogol nu altul decît Puşkin i-a oferit subiectul atît pentru Revizorul, cît şi pentru Suflete moarte” – ne reaminteşte Ion Ianoşi.

În cel puţin două dintre prozele Marinei Ţvetaieva, Puşkin constituie chiar tema şi personajul lor. Una dintre ele – „Puşkinul meu” – este povestea unei iniţieri, a începutului unei aventuri existenţiale şi artistice solitare. Între cele trei tablouri din casa familiei Ţvetaievilor era „Duelul”, lucrare a pictorului A.A. Naumov (1840-1895), o evocare plastică a morţii Poetului, în duelul binecunoscut: „Primul lucru pe care l-am aflat despre Puşkin a fost că l-au omorît. După aceea am mai aflat că Puşkin era poet, iar Dantes – franţuz. Pentru că nu era în stare să scrie versuri, Dantes îl duşmănise pe Puşkin şi-l provocase la duel, îl ademenise adică acolo în zăpadă şi-l ucisese cu revolverul în pîntece (…) Focul acela de revolver ne-a rănit în pîntece pe toţi”. A doua imagine, tot iniţiatică, este cea a statuii lui Puşkin din Moscova – „un personaj al copilăriei noastre”, monument datînd din 1880, la inaugurarea căruia Dostoievski a rostit un faimos discurs cu accente naţionaliste, ce a provocat un puternic ecou în rîndul intelectualităţii ruse şi în opinia publică. „Statuia lui Puşkin era ţelul şi limanul plimbării: de la statuia lui Puşkin – pînă la statuia lui Puşkin… Mă bucur că tocmai statuia lui Puşkin a fost prima izbîndă a alergării mele …Şi îmi plăcea faptul că noi plecăm sau venim, iar el – rămîne. Sub zăpezi, sub frunze căzătoare, în zori, în amurguri, în tulbureala lăptoasă a iernii – rămîne!… Statuia lui Puşkin a fost prima mea viziune a intangibilului, a indubitabilului”.

Pentru ca tabloul puşkian din acel timp paradisiac al copilăriei să fie complet şi să rămînă şi mai copleşitor în memoria poetei, la un moment dat statuia a părut să vină ea însăşi în casa Ţvetaievilor. O apariţie desprinsă parcă din cea a monumentului şi mişcîndu-se aievea, ca toţi oamenii obişnuiţi. Era „fiul statuii”, care, îi atrage atenţia mama, „seamănă grozav cu taică-său. Pe tată îl ştii, nu?”. Fireşte că-l ştia mai bine decît pe oricine. Tata îi spune şi el: „Uite ce e, Musia, să-ţi aminteşti că acum, la vîrsta de patru ani, l-ai văzut pe fiul lui Puşkin. Să ai ce le povesti nepoţilor”. Şi, într-adevăr, era chiar fiul cel mare al lui Puşkin, Aleksandr Aleksandrovici, generalul, care venise în vizită, şi care a trăit între 1833-1914. Pentru viitoarea poetă, fascinantul personaj a devenit şi el o statuie, o statuie vie, care nu s-a mai întors în bronzul de pe vreun soclu de granit, ci a dăinuit pe soclul sufletului celei care o văzuse, în salonul casei părinteşti, la vîrsta de 4 ani.

Dar nici o statuie şi nici un tablou nu pot fi mai misterioase, mai fecunde decît Cartea, măiastra carte a lui Puşkin, cea din „dulapul interzis” unde se afla „un volum, unul imens, albastru – liliachiu, de-a curmezişul cu o inscripţie aurită – «Opere alese» de A.S. Puşkin”. Cu el a început aventura lecturii: „Pe Puşkin îl citeam direct în piept, direct în creier”. Şi cel dintîi univers în care a păşit viitoarea poetă a fost cum nu se poate mai norocos: poemul Ţiganii: „Ţigani în larmă fără frîu/ Prin Basarabia colindă/ Azi fac popas pe-un ţărm de rîu/ Şi corturi vechi pornesc să-ntindă/ Voioşi şi liberi umblă toţi/ Au paşnic somn sub cer şi boară”. Janina Ianoşi apelează de această dată la traducerea lui George Lesnea.

Ce a dobîndit Marina Ţvetaieva de la cel mai mare poet al ruşilor?! Ne spune chiar ea, citată de Ion Ianoşi: „Lecţia curajului. Lecţia mîndriei. Lecţia devotamentului. Lecţia destinului. Lecţia singurătăţii”. O mărturisire care nu mai are nevoie de nici un comentariu.

 

 

 

Revista indexata EBSCO