Sep 20, 2016

Posted by in Actualitatea literara

Gellu DORIAN – Marina Popescu – Ultimul nu va stinge lumina

Concursurile naţionale de poezie, cele care au deja o tradiţie şi sunt justificate prin numele pe care le-au promovat, au rolul de primă sită de selecţie a tinerilor poeţi, cei cărora discernămîntul unui juriu consacrat le deschide calea spre poezia autentică. Evident că prin aceste concursuri nu intră şi ies numai talente de top, care vor reprezenta în viitor ceea ce-şi propun acestea – valoarea şi continuitatea actului de creaţie. Sunt lăsate şi nume care încă nu şi-au găsit cea mai bună modalitate de exprimare poetică, sunt încă în căutare. Aşa am descoperit recent în „România literară”, la Ochiul magic, citate nişte versuri ale unei tinere autoare care a abţinut la Concursul Naţional de Poezie „Porni Luceafărul…” premiul unei reviste (nu dau aici nici numele autoarei, nici al revistei, pentru că deja amenda a fost destul de severă, deşi în astfel de menţiuni, cum sunt premiile unor reviste care sunt partenere în astfel de concursuri, sunt toleranţe evidente şi promovări discutabile). Sunt şi astfel de scăpări, chiar dacă, aşa cum am mai spus, sunt din ce în ce mai puţini tinerii creatori de poezie care aleg această cale, preferînd-o pe cea virtuală, unde Facebook-ul şi site-urile sunt mai mult decît generoase cu spaţiul şi tolerante pînă peste poate. Dar sunt, cum veţi vedea, şi poeţi autentici care sunt promovaţi prin aceste concursuri care au în spate trei-patru decenii de activitate. Un astfel de nume este cel al poetei Marina Popescu, care, la ediţia din 2015 a concursului pe care-l organizez de treizeci şi cinci de ani, a obţinut premiul Editurii Paralela 45, care i-a şi publicat cartea, cu o recomandare, pe coperta patru, la obiect, semnată de reputatul critic literar Al. Cistelecan, care spune: „O sensibilitate rară şi o fragilitate de petală constituie fondul – mereu ultragiat – pe care Marina Popescu îl ascunde (însă doar ca să se vadă) sub un lirism agresiv în compasionalitatea lui. Vulnerabilitatea, susţinută de o imaginaţie cu laser, de o extremă promptitudine plastică a concretelor, îşi ia curajul înfruntării şi denunţului, avântându-se în versuri tăioase, abrupte chiar în directeţea lor. Dar adevărul manifest al acestui debut cu Ultimul nu va stinge lumina îl constituie empatia cu excluşii şi victimele; o empatie care ştie să evite toate clişeele şi capcanele sensibilităţii expuse şi care găseşte calea proaspătă a unei compasiuni ofensive”. Nici că trebuie mai mult spus despre acest debut care, deşi se înscrie în limitele normalului ultimului val, se va dovedi în timp de excepţie.

Marian Popescu vine dintr-o generaţie a ultimilor decreţei, născută fiind în plin avînd demografic, conform indicaţiilor ceauşiste, în 1982. Bucureşteancă, a crescut în mediul unui ev în declin, plin totuşi de lumea aceea în fierbere, abia percepută de vîrsta ei fragedă, la care putea înţelege dezastrul societăţii comuniste, care în decembrie 1989, cînd avea şapte ani, deschidea porţile unei libertăţi originale, de tip dîmboviţean. În această libertate a trăit în mediul universitar bucureştean, în preajma unor nume importante, pe care, totuşi, nu le-a agresat cu talentul ei sau cu destinul de poetă, cum au făcut mulţi alţi congeneri. A stat mai curînd deoparte şi a crescut în mijlocul unei lumi care i-a oferit de toate: civilizaţie şi civilizate, boschetari şi maidanezi, şuţi şi perdanţi, copii ai străzii şi ai bulevardelor cu fiţe, oameni excluşi de societate, expiraţi şi profitori şi aşa mai departe. Toate astea au intrat în poezia ei firesc, fără eforturi, acoperite de o spontaneitate ce poate fi depistată de la primele versuri şi pînă la ultimul. De altfel, cartea ei de debut – Ultimul nu va stinge lumina (care preia poanta unei butade de pe vream defunctului dictator, care spunea că atunci cînd toţi vor părăsi România, ultimul care va pleca va trebui să stingă lumina!), Editura Paralela 45, 2015 – este construită pe o anumită sfericitate arhitectonică, o simetrie ce sugerează un început şi un sfîrşit: primul poem, care este aşezat în pagină ca un soi de cuvînt înainte, se intitulează Primul poem/ to do list, iar ultimul, scos în evidenţă din titlu cu acelaşi caracter de literă ca primul, se intitulează Ultimul poem. Între acestea se află patru paliere ale cărţii, distincte ca formă, nu în total şi ca fond, şi anume: I. Despre oameni şi bănci (o aşezare în pagină a unor notaţii despre o lume reală, vie, pătată de o existenţă concretă şi nefastă de cele mai multe ori); II. Te ştiu de pe Facebook (o alunecare în modalitatea facilă şi rapidă a internetului, dar care păstrează aceeaşi calitate remarcabilă a inspiraţiei expusă în texte realizate estetic);  III. Ultimul nu va stinge lumina (miezul cărţii, de fapt, în care notaţia capătă nuanţă narativă şi ironia completează firescul divulgat) şi IV. Salonul cu porumbei la geam (o privire asupra finalităţii vieţii trăită la întîmplare şi redată fragmentar întru a fi păstrată ca o memorie schizoidă). Poemul final sugerează, în fond, inutilitatea actului de creaţie, un soi de artă poetică pe invers, în care rezultatul catarsisului este nul: „Atunci când ţi se pare/ că toate poemele au fost scrise/ ai putea să iei un boschetar nebun şi şchiop,/ să-i crestezi pielea cu briceagul/ rămas de la bunica/ şi să-ţi înmoi un deget,/ să scrii cu sîngele lui pe asfalt/ „Life sucks”./ Un câine va veni apoi,/ va adulmeca totul,/ va face un rahat/ şi va pleca mai departe.” A privi astfel asupra actului de creaţie, degajat şi convins de inutilitatea lui, pare că poeta o fi ajuns la o concluzie asemănătoare cu aceea în care „moartea poeziei” este iminentă sau chiar deja petrecută şi nu mai e nimic de făcut. Inutilitatea efortului, zădărnicia, lucrul fără rost par a fi convingerile cu care poeta îşi încheie cartea, în fond o carte bună, construită cu atenţie, din care notaţia frustă, relevantă, face poezia în sine. Nu este vorba de optimism aici, nici de lipsa acestuia, ci de o privire degajată asupra creaţiei în sine, fie că aceasta este omul în sine căruia poeta i se adresează, fie că tot ceea ce spune, deşi îl vizează pe om, nu poate deveni un vademecum, cum se întîmplă de regulă atunci cînd se scrie poezie sau ceva ce ţine de comunicare şi adresabilitate.

Imperativele Marinei Popescu ţin de cîteva necesităţi absolute, ca un soi de decalog fără şir, care însumează o serie de trebuinţe fără de care lumea ei nu ar putea exista sau cel mult urmîndu-le aceasta ar putea exista aşa cum ea îşi doreşte: „Trebuie să-mi cumpăr întruna chestii colorate,/ asta mă face să zâmbesc,/ trebuie să butonez cât mai mult telefonul, să navighez,/ asta mă face să nu mă mai simt singur,/ trebuie să-mi vopsesc părul, unghiile şi faţa,/ în felul acesta sunt mai puţin transparent,/ trebuie să te privesc chiorâş, să râd de tine şi să te dispreţuiesc,/ asta mă face să mă cred puternic şi cool,/ trebuie să fac dragoste zilnic, să alerg măcar doi kilometri,/ asta îmi dă încredere în ideea de infinit,/ trebuie să privesc ştiri cu oameni care mor – crime, accidente, sinucideri –,/ asta mă face să fiu fericit că sunt aici şi scriu,/ trebuie să întârzii mereu la întâlniri,/ în felul acesta mă mint mai uşor că timpul nu are importanţă,/ trebuie să miros zilnic o floare, să mângâi un câine sau o pisică,/ doar aşa pot să sper că lumea nu e o chestie din plastic.” Şi aşa se poate lungi lista de trebuinţe care definesc un personaj (a se observa că este adus în pagină un masculin, şi asta vom întîlni şi în alte poeme ale cărţii!), care reprezintă un alter ego sau o proiecţie tipologică a unui om-sinteză, ce reprezintă o lume pe care poeta o proiectează în pagină ca pe o realitate filtrată cu detaşare şi, totuşi, implicare.

Marina Popescu debutează remarcabil cu o carte de referinţă pentru ultimul val de poete din spaţiul liricii de la noi, fără noutăţi prea multe, dar cu o siguranţă ce denotă o personalitate accentuată.

Revista indexata EBSCO