Sep 20, 2016

Posted by in Actualitatea literara

Diana BLAGA – La şcoala marii poezii

În 1972, apărea un prim tiraj al unei antologii de poezie universală contemporană, care avea să însemne mai mult decît a face cunoştinţă cititorilor cu cei 100 de poeţi incluşi de A.E. Baconsky în ea. Panorama poeziei universale contemporane (publicată la Editura Albatros) a devenit, într-un context în care accesul la literatura străină era limitat, un veritabil manual pentru cei care aspirau la statutul de poet. Posibilităţile, orientările oferite de această culegere poetică sunt dintre cele mai variate, lucru pe care îl putem observa chiar doar privind cuprinsul şi văzînd, astfel, adunaţi între aceleaşi coperte poeţi precum Gottfried Benn, Federico Garcia Lorca, Fernando Pessoa sau Williams Carlos Williams. Căci în descoperirea propriei voci poetice, un pas important îl constituie „studierea” celor consacrate. La urma urmei, actul de ucenicie are loc pentru fiecare în parte, indiferent de calea aleasă. Raportarea la un model de la care „împrumutăm” atitudini sau abordări este naturală. În literatură cu atît mai mult, fiindcă, nu puţini au constatat deja, fără frustrare, că este imposibil a ignora rafturile întregi de bibliotecă care s-au scris în timp. Panorama poeziei universale contemporane a reprezentat pentru mulţi tineri poeţi, după cum spuneam, o cale privilegiată de acces la marea poezie a lumii.

Unul dintre „elevii” care au profitat de pe urma antologiei-manual (numind-o „manual”, avem în vedere direcţiile implicite pe care le trasează prin puterea exemplului) este poetul optzecist Gellu Dorian. El mărturiseşte această influenţă şi contribuţia importantă pe care cei 100 de poeţi au avut-o în formarea sa în sfera poeziei. Însă lucrurile capătă proporţii impresionante cînd mărturisirea se transformă în literatură, într-un omagiu literar original şi lipsit de reverenţe ostentative. Pentru acest poet, influenţa Panoramei lui Baconsky s-a transformat în material poetic la modul concret. Anul acesta, Gellu Dorian a publicat volumul O sută de maeştri şi un discipol (apărut la Editura Junimea din Iaşi, cu o prefaţă de Ioan Holban), cuprinzînd 101 de crochiuri lirice scrise în urmă cu 40 de ani pentru cei 100 de poeţi antologaţi de A.E. Baconsky (al 101-lea poem este al Discipolului). Gellu Dorian valorifică cele învăţate de la maeştrii săi în aceste versuri, fără a cădea în capcana imitaţiei absolute. Variaţiunile de tonalitate pe care le „împrumută” de la poeţii antologaţi rămîn în fundal, în prim-plan făcîndu-şi simţită prezenţa vocea discipolului aflat în căutarea Poeziei, lucru posibil doar lucrînd cu Poezia. Căci a avea talent nu este un lucru suficient pentru a deveni un adevărat poet. Talentul singur e de ajuns pe termen scurt şi nu formează decît poeţi efemeri. Pentru o adevărată conturare a unei cariere poetice, a unei voci poetice, e nevoie ca talentul să fie îndeaproape însoţit de muncă. Cu toate acestea, volumul O sută de maeştri şi un discipol ni se înfăţişează ca unul de pastişe, de scrieri după model, în maniera unor veritabile exerciţii de admiraţie, care anunţau, în urmă cu 40 de ani, căile pe care poezia lui Gellu Dorian urma să o ia.

De altfel, scoaterea din intimitatea creatoare a actului de ucenicie şi publicarea volumului menţionat vine ca urmare a convingerii autorului că „am învăţat adevărata poezie de la ei”, de la cei 100. Starea poeziei îl preocupă, însă, încă de la începuturi pe Gellu Dorian, fapt ce nu ni se relevă abia acum, odată cu publicarea celor 101 de crochiuri lirice, ci reiese din întreaga sa operă poetică publicată începînd cu 1979 (primul volum individual, Liniştea neliniştii, debutul editorial al poetului avînd loc în Caietul debutanţilor apărut în 1974, la Editura Eminescu, la doi ani după debutul în „România literară”). Pentru Gellu Dorian, poezia reprezintă mai mult decît pentru cei neiniţiaţi în universul ei, e Poesia, e, conform unei Ode care deschide volumul Poeme introductive din 1986 (Editura Junimea, Iaşi), un „corp viu”, care „ne învaţă lucruri/ folositoare”. Putem observa reiterarea ideii care stă la baza relaţiei dintre discipol şi cei o sută de maeştri descoperiţi în antologia lui A.E. Baconsky, aceea a poeziei ca mijloc de cunoaştere şi ca principală cale de aflare a esenţei universului său. La fel, într-un poem intitulat chiar Poesia, aceasta „trece ca o doamnă distinsă, privind/trufaşa învăţătură ce-o lasă în urmă;”, însă în ciuda acestei treceri, „poesia rămîne”. Iar toate aceste învăţături ale poeziei sunt accesibile în profunzimea lor doar iniţiaţilor, doar poeţilor în adevăratul sens al cuvîntului. Astfel, ne oprim la un catren din volumul Poesia mirabilis (Junimea, Iaşi, 1999), intitulat, din nou, Poesia: „Toţi au văzut-o frumoasă,/ alergînd în straie de femeie la lucru, –/ au privit-o pînă cînd silueta ei lua forma lunii;/pînă acolo doar unii ajung…”. Aşadar, toate acestea reprezintă crezuri bine întipărite în conştiinţa poetului Gellu Dorian, alăturîndu-se celor care consideră talentul un element necesar, dar nu îndestulător pentru formarea unui poet adevărat.

Pentru o mai aprofundată înţelegere a intenţiilor volumului O sută de maeştri şi un discipol, dar şi a metodelor poetului optzecist de abordare a relaţiei dintre el şi modelele sale, să ne oprim şi asupra subtitlului volumului: crochiuri lirice. Acesta spune multe despre cum Gellu Dorian alege să surprindă particularităţile creatoare ale fiecărui maestru în parte. Neurmărind nici de departe imitaţia, poemele schiţează universuri lirice de sine stătătoare, pentru care reuşesc să surprindă particularităţile esenţiale. Desigur, procesul prezintă doza de neevitat (dar şi necesară) de subiectivitate din partea receptorului, dornic să înveţe ce este poezia, prin pătrundere în viziunea maeştrilor. 100 de crochiuri lirice (fără cel al Discipolului) pentru 100 de poeţi, de la Ady Endre la William Butler Yeats (în ordine alfabetică, precum în Panoramă), acoperind Europa şi cele două Americi, de Nord şi de Sud.

La o primă vedere, se remarcă elemente de decor, motive, simboluri specifice lumilor poetice în cauză. Astfel, ni se relevă podul Mirabeau din poemul cu acelaşi nume al lui Apollinaire, iminenţa morţii din poezia lui T.S. Eliot, verdele lui Federico García Lorca, moartea, văzută în ipostaza femeii iubite de la József Attila („Sunt tînăr, părul îmi cade pe spate,/ am iubit o mie de femei,/ ultima e moartea ce mă bate/ cu nuiaua ei din flori de tei.// Dar şi ea se lasă ostenită/ în cearşaful meu boţit, de zece coţi,/ cum se tăvăleşte orişice iubită/ cînd te vrea al veşnicelor nopţi.”), aici-ul lui Alfred Mombert, alterităţile creatoare ale lui Fernando Pessoa sau obsesia lui Georg Trakl pentru aspectele întunecate ale lumii („Noaptea imensă-i un altar de seu,/ […]/ sora mea e-o umbră pe alee.”). Mergînd dincolo de acest strat de prim-plan, descoperim atmosfera universurilor poetice ale maeştrilor, sugerată nu doar prin simboluri, ci şi prin muzicalitatea intrinsecă, prin aerul emanat de întregul versurilor. În această sferă, ne oprim asupra singurătăţii şi speranţei în eternizarea prin poezie de la Emily Dickinson, continuînd cu ritmul de cîntec ţigănesc, cu accente de blestem, pe care îl întrezărim, din nou, la Federico Garcia Lorca („Cine nu mai crede-n verde,/ n-are lacrimă, nu vede,/ şi nu are trup de om,/ uscă-se frunză în pom.”), admiraţia pe care Miguel Hernández o are pentru acest poet spaniol, intimismul contemplativ sugerat de poezia Ceciliei Meireles etc.

Poeţii români nu lipsesc din această Panoramă a poeziei universale contemporane. Reprezentanţii de vîrf ai interbelicului poetic românesc îşi găsesc locul în paginile antologiei lui Baconsky. Prin urmare, printre maeştrii lui Gellu Dorian, îi regăsim şi pe Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion Barbu şi Lucian Blaga. Materializarea cuvîntului, dar şi estetica Florilor de mucigai sunt emanate din poemul maestrului Arghezi: „Iar mă au cuvintele în rost,/ rostul lor e-n ele să mă ţină,/ dus ca o săgeată din ce-am fost/ în ce sunt acum – buboi şi tină”. De asemenea, în al doilea catren, este surprinsă tonalitatea testamentară a creaţiei argheziene: „Voi veghea să fie cum am vrut,/ fiecare pus la cinste mare,/ fiecare-n viaţă m-a durut,/ fiecare-n moarte mă mai doare.” Toamna, iubita, umbra, clavirul, sugerarea atmosferei ostile citadine, senzaţia de înstrăinare sunt elementele pe care discipolul le reţine din atmosfera singulară a poeziei bacoviene: „Nu mai este toamna doamnă blondă/ şi iubirea veştedă pe ram,/ trist, concitadinii mă confundă/ cu ce nu-s, ci nu cu ce eram.// Vina e că-n noapte la clavir iubita/ cîntă umbrei mele, aşternută-n ea,/ şi în loc de-o floare punem dinamita,/ să ciobim, din ură, colţul la o stea”. Isarlîkul lui Ion Barbu nu lipseşte nici el, alături de credinţa posibilităţii de a accede la cunoaşterea lumii prin intermediul poeziei, care se întîlneşte, în acest punct, cu matematica: „Vrei să scoţi din vorbe cifrele curate/ şi din cercuri vide trupuri de femei?/ Doar cu poezia le vei şti pe toate/de la ţînc de ţîţă şi pînă la zei.” Crochiul liric scris pentru Lucian Blaga surprinde trei ipostaze ale eului blagian: cel stihial, eul contemplativ şi cel aflat sub semnul interogaţiei: „Să fii trist, şi departe, şi dus,/ dorul la tine mereu să se-ntoarcă,/ de la nord, de la sud, din apus,/ încărcat de griji, ca o arcă.// Să taci şi să taci, fără rost,/ afundînd în tine misterul,/ să te-ntrebi dacă au fost/ apa, pămîntul şi cerul”. Tot acest univers este populat de stihiile în jurul cărora acest eu manifestă fluctuaţiile atitudinale.

Fiind, după cum am menţionat, preocupat de starea Poesiei, Gellu Dorian reţine din opera maeştrilor şi acele aspecte care vizează particularităţile credinţelor lor creatoare. Diferenţierea poetului de oamenii obişnuiţi, neiniţiaţi în acest univers al poeziei este compensată, la Elisabeta Bagriana (scris şi Elisaveta Bagreana), de „altruismul” creaţiei sale, care permite şi oamenilor simpli să pătrundă în tainele poeziei: „Eu n-am nimic din ce cu toţii au,/ scriu versuri ca şi cum aş răsădi/ grădini de flori, pe care apoi le dau/ celor ce n-au, spre ele-a năvăli”. Prin metafora „grădinii de flori”, Gellu Dorian surprinde şi panteismul poetei bulgare. Borges este cel în care „Homer s-a-nfiinţat”, scrierea a ceva nou, complet original nemaifiind posibilă, poetul avînd cu el „desaga plină cu trecut”. Pe de altă parte, capacităţile de sugestie ale poeziei şi statutul său extra-ordinar reprezintă afinităţi de crez poetic între Gellu Dorian şi Robert Frost: „Poezia nu-i harababură,/ nu-i o arie de treierat ovăz,/ ea nu are ochi, nu are gură/ şi nu umblă dezbrăcată-n văz.// Ea nu are sînge şi nu spune/ că durerea îi atîrnă grea,/ ea se spune ca o rugăciune/ trupului ce asfinţeşte-n ea”. De asemenea, poezia e „turnul de fildeş şi de silabe” în care poetul evadează (Velimir Hlebnikov), la fel cum pentru eul lui Rolf Jacobsen „doar în poezie mi se scurge viaţa”. Conform creaţiei lui Williams Carlos Williams, tributară unui stil direct, auster, crochiul liric scris pentru acesta face apologia simplităţii: „Simplitatea m-a furat, iubite Pound,/ n-am cum pune-n versuri litere chineze,/ mi se pare-a hoinări pe prund/ prins în rămurişuri cu trei pioneze [sic!].” Însă influenţa acestor mari poeţi asupra creaţiei lui Gellu Dorian nu poate fi remarcată doar în volumul O sută de maeştri şi un discipol, ci în întregul parcurs literar al scriitorului. Afirmaţia nu are în vedere doar intertextualitatea, atît de întîlnită la poeţii optzecişti, ci modul în care simboluri şi atitudini din opera celor o sută rezonează cu poetul Gellu Dorian şi îşi găsesc locul în creaţia sa în mod natural. De pildă, precum Emily Dickinson îşi îneacă singurătatea în cuvîntul poeziei, într-un Epilog al ciclului Alungînd tristeţea, ca Paganini din 2009, Gellu Dorian îşi mărturiseşte, de asemenea, credinţa în puterea cuvîntului: „mi-am cîntat tristeţea îngropînd-o/ nu sub lespede ci în cuvînt din cuvînt citind reînviind-o”. De altfel, în poezia sa, singurătatea devine personaj poetic în sine, precum la Rilke, a cărui figură chiar apare în unele poeme „bîntuite” de această stare, de multe ori personificată. Crochiul liric al Discipolului vine, în finalul drumului parcurs pe căile Poesiei, ca o mărturisire: „Stau în mine ca-ntr-un clopot mut/ sunetul de-alamă ce-şi va da ecoul/ pe un preţ ce s-a născut din lut/ sub acoperişul cerului haloul// ce îmbracă luna după norul vag/ într-o noapte ce-şi ascunde stele/ care nu au nume încă şi se trag/ într-un scrînciob ţesut din nuiele.” Poesia se află, aşadar, în stare de latenţă, aşteptînd să primească un nume.

Viaţa şi poezia nu se exclud una pe cealaltă la Gellu Dorian. Poezia e parte esenţială a vieţii, îşi trage materia din viaţă, e chiar o formă de a exista, căci poetul scrie „cu bucuria cu care fiecare om trăieşte cînd trăieşte fericit” (Scriu, în Poeme introductive). Poezia e, pînă la urmă, pretutindeni, depinde de receptor dacă o vede, precum într-un catren al aceloraşi Poeme introductive: „În preajma ta poesia musteşte în lucruri: –/ unii o văd, alţii nu –/ vai de cei ce n-o văd,/ vai de cei ce n-o simt!” (Exordiu). Pentru Gellu Dorian, poezia este axa în jurul căreia gravitează întreaga sa existenţă, iar volumul O sută de maeştri şi un discipol demonstrează la fiecare pagină acest lucru.

Revista indexata EBSCO