Sep 20, 2016

Posted by in Actualitatea literara

Adrian G. ROMILA – Din Paradisul de la capătul lumii

Nu-mi dau seama ce loc ocupă în scrisul lui Ioan T. Morar Cartea de la capătul lumii (Polirom, Iaşi, 2015). Subtitlul (La un pas de Paradis: două luni în Noua Caledonie şi o săptămînă în Vanuatu) o singularizează nu numai lîngă mai cunoscutul Lindenfeld (2005), lîngă Negru şi Roşu (2013) sau lîngă recenta Sărbătoarea corturilor, toate romane ale aceluiaşi autor, ci şi printre volumele româneşti contemporane. Situată la graniţa dintre eseu şi jurnal de călătorie, cartea constituie un fel de raport al unei perioade faste, scris în etape, cu un fel de pre-comandă, un raport antepropus, dar cu finalitate imprevizibilă, alcătuit, pînă la urmă, cu cel mai înalt grad de subiectivitate. Altfel spus, autorul ştia că trebuie să predea manuscrisul, la un moment dat, însă fără referinţe speciale, direcţii căutate sau reguli fixe de construcţie. De unde amestecul stilistic: diaristică (cu datele menţionate), descriptivism reportericesc, autobiografie, excursuri de istorie locală şi de etnologie, portrete, comentarii.

Începută în aprilie 2007, călătoria „la capătul lumii”, în fostele colonii franceze din arhipelagul Pacificului, debutează, desigur, cu plecarea autorului şi a soţiei de dimineaţă, din ţară, şi se încheie cu perioada imediat premergătoare întoarcerii. Bucla biografică închide peste două luni petrecute în peisajele exotice ale insulelor oceanice de la estul extrem. Se călătoreşte cu avionul, cum altfel?, cu cîteva inevitabile escale şi schimbări de decor, iar la destinaţie, cu maşini închiriate. Drumul e tehnologizat în întregime, cum îi stă bine unui traveler modern, aşa cum toate notiţele pentru viitoarea carte se fac pe laptop şi se trimit prin internet. Sălbăticia spectaculoasă a locurilor „de acolo” contrastează cu invaziile tehnicii de ultimă oră, e vorba, deci, de o ingenuitate care a pierdut farmecul primitiv, în favoarea facilităţilor modernităţii. Sălbăticia a devenit treptat decor, însoţitor memorial al festivalurilor şi al muzeelor care celebrează un specific milenar, erodat, prin legăturile vechi cu Franţa, de uniformitatea civilizaţiei occidentale. Triburile sînt marcate prin indicatoare şi pot fi apelate telefonic, există străzi cu indicatoare, hoteluri, bungalow-uri, cafenele cu acces la internet, aeroporturi, supermarketuri, instituţii administrative, autobuze, obiectivele sînt trecute în pliante, iar metisajele maritale au rupt de mult tradiţiile endogamice. Clădirile moderne coexistă cu locuinţele şi spaţiile vernaculare, plajele mirifice cu palmieri şi nisip alb sînt populate de surferi şi hidroavioane, borne banale ale modernităţii stau alături de totemuri ale populaţiei indigene kanak, şeferiile au sedii accesibile, oamenii afişează naţionalităţi şi religii din cele mai diverse. Marginea lumii pare, astfel, mult mai aproape, mai diversă şi mai accesibilă decît s-ar fi aşteptat cineva. Mirările nu sînt legate numai de frumuseţea cu adevărat cuceritoare a multora dintre locuri şi de poveştile unor oameni realmente excepţionali. Autorul e căutat la telefon, din ţară, şi descoperă români autoexilaţi şi caledonieni care au avut, la un moment dat, legătură cu România. Pe un localnic, de pildă, îl cheamă „Morariu”, derivat de la un mai vechi „Morar”, cu strămoşi în Transilvania, chiar în Arad, oraşul natal al diaristului. Sînt lucruri pe care nici nu le-ai fi putut visa „la capătul lumii”, iar ineditul experienţelor e completat de cel al unui stil colorat, marcat de filtrul intelectual al scriitorului profesionist: trimiteri şi paralele de tot felul, umor şi ironie.

Avînd obligaţia de-a fi consemnată liber, experienţa paradisului pacific e, deci, la Ioan T. Morar, polimorfă, ca gen. Concretizată în text finit, însă, ea e programată uneori foarte riguros şi e transmisibilă prin conexiunile electronice dintre părţile îndepărtate ale mapamondului („Doamne, iartă-mă, dar nu-mi pot imagina Paradisul fără internet! Paradisul e o trăire on line, cu viteză de încărcare & descărcare instantanee. Paradisul terminalelor high speed. Ei, de aia Noua Caledonie nu e un Paradis complet”). Singurele obstacole în plăcerea aventurii sînt viteza redusă a drumului prin reţea, pierderile inexplicabile (ştergerea pur şi simplu din computer) şi – obsesiv –angoasa unei scriituri satisfăcătoare. Notaţia „din mers”, work in progress, păstrează autenticitatea impresiilor, accentuează conştiinţa prezenţei cititorului (căruia i se adresează, adesea) şi înmulţeşte pasajele autoreferenţiale („E un joc pe sîrmă în cartea asta, în acest tip de cărţi, o pendulare între personalitatea excesivă, filtrarea prea atentă a faptelor, pe de o parte, şi căderea în proces-verbal, în consemnarea seacă, fără relief a traseului nostru, pe de altă parte. Între jurnal intim şi jurnal de bord. M-am surprins speriat că nu e destul artificiu literar, că nu e o pînză stilistică prea evidentă în care să învelesc realitatea. Temerea mea cea mai mare este pentru cei care citesc această carte pentru a călători în Noua Caledonie. Şi, dacă n-ar fi să exagerez stilistic, s-ar putea să-mi strige mereu: «Măi, omule, dă-te mai la o parte că nu vedem de tine!». Iar alţii, cu alte pretenţii, ar putea striga, ca în întunericul sălii de cinema: «Hei, stai jos că nu se vede scrisul!»”). Din grija pentru adevărul relatării, exaltările sentimentale sînt reţinute (deşi, evident, de cele mai multe ori peisajele sînt splendide şi foarte stimulative vizual-reflexiv), în favoarea istoriilor orale culese „la cald”, a comentariilor inteligente despre întîmplări şi întîniri, a contextualizărilor politico-istorice şi culturale adecvate.

Avem în faţă o fascinantă călătorie în cealaltă parte a lumii, o poveste extraordinară a unor oameni şi locuri, un benefic exerciţiu de alteritate. E un captivant parcurs vizual şi intelectual, într-un Paradis care „se iroseşte singur”, în lipsa unor martori curioşi, interesaţi să-l descopere şi să-l împărtăşească. O face Ioan T. Morar, bucuros, fără prea multă concurenţă.

 

Revista indexata EBSCO