Sep 20, 2016

Posted by in Actualitatea literara

Şerban AXINTE – Moartea în pîntec de fată

Prin viaţa cealaltă şi moartea cealaltă (ediţia a doua, Ed. Vinea, 2012) Nicolae Tzone a încheiat o etapă poetică începută cu nicolae magnificul (Ed. Vinea, 2000), continuată cu un volum cu titlu impertinent şi voit tautologic capodopera maxima (Ed. Vinea, 2007).

Una dintre calităţile poeziei lui Nicolae Tzone derivă, aparent paradoxal, tocmai din amintita tautologie ce devine practic un principiu de funcţionare şi de generare a poeticităţii. Scriitorul e totuna cu textul care se extinde, se dezvoltă, se ramifică, căutîndu-se parcă pe sine în vortexuri fără sfîrşit. Frumuseţea e o faţetă ascunsă a voluptăţii de a rosti. Uneori sacral, monumental, alteori într-o limbă directă, fără prea multe artificii stilistice. Pe drumul clarificării interioare, scriitorul recurge la metoda sa de a se explora pe sine, luîndu-şi drept repere tot felul de „entităţi poetice” de o mai mică sau o mai mare reprezentare. Cea mai importantă pare a fi acea ea, care adoptă diferite chipuri şi măşti, un echivalent, poate, al donei huana din nicolae magnificul. Dacă în prima carte a trilogiei, femeia avea o identitate oarecum certă, aici ea apare blurată, mai greu de redus la o unică imagine. Dar nici n-ar fi fost bine să fie altfel. Atunci cînd căutarea e din ce în ce mai adîncă, adevărul devine creator. E ca şi atunci cînd dai zoom unei imagini şi descoperi o altă persoană, plină de imperfecţiuni şi de stridenţe. Dar aici nu putem vorbi nici de imperfecţiuni, nici de stridenţe. La mijloc e altceva. E dorinţa poetului de a se regăsi în aceste avataruri feminine, de a se contopi cu ele pentru a da naştere unui trup spiritualizat, capabil să trăiască concomitent viaţa cealaltă şi moartea cealaltă. Pentru că despre viaţa aceasta şi moartea aceasta (capodopera maxima) nu ar mai fi multe lucruri de spus. Acestea sunt prea adîncite în contingent pentru a mai fi cu adevărat vii, voluptoase, reale.

La Nicolae Tzone imaginarul morţii e cumva atipic. El adună în sine aluviunile unei existenţe (de multe ori trăite în buclă) în care nu există timp în primă instanţă, ci doar spaţiu. Dar spaţiul descoperit prin această căutare continuă creează adevăratul timp. Timpul celălalt. Are dreptate Gheorghe Grigurcu cînd afirmă că: „Viaţa ca atare pulsează cu mare putere în arterele tuturor textelor ce le emite. Spre a-i intensifica manifestarea, aderă la libertatea deplină pe care i-o oferă avangarda. La nici un alt poet contemporan al nostru nu găsim o mai fermă confirmare a observaţiei că aceasta abordează viaţa ca un spectacol şi spectacolul ca viaţă, într-o frenezie ce negreşit împrospătează esteticul, instaurînd un estetic deschis, programat doar, ca să zicem aşa, printr-o lipsă de programare, gata a absorbi cum un burete variile experienţe ale omenescului”. Mă întreb: doar viaţa pulsează în arterele textelor? Nu cumva şi moartea are rolul ei în a învesti viaţa cu forţă şi vitalitate? Marile poeme ale lui Nicolae Tzone aduc moartea în pîntecul vieţii. Naşterea urmează să fie una grea şi riscantă. E nevoie de o incizie prin care să iasă duhul neliniştitor al sfîrşitului.

O altă particularitate a scrisului lui Nicolae Tzone derivă din modalităţile insolite de percepţie a sinelui biologic. E vizibilă o adevărată frenezie a descoperirii unui eu din carne şi oase. Nu am mai întîlnit la nici un alt poet român această voluptate a autoscopiei: „oasele mele sunt fericite în mine/ oasele mele strălucesc în mine ca diamantele/ oasele mele pleacă deseori în călătorii în viitorime/ oasele mele admiră iarba cea mai verde care în pămîntul negru creşte nestingherită de nimeni/ […]/ rotula de la genunchiul stîng îmi iese din genunchi şi urlă de bucurie/ rotula de la genunchiul drept îmi iese din genunchi şi urlă de bucurie/ apoi amîndouă deodată sar în poem şi devin rotulele poemului”. Autorul scrie o poezie de amplă respiraţie. Modalitatea sa de a-şi construi textele dă impresia că discursul liric capătă mai multă vigoare dacă se dezvoltă ca o avalanşă. Repetiţiile au un rol foarte important. Fiecare element al lumii îşi are perechea sa, ca răspuns la cele două principii eterne: masculin şi feminin. La Nicolae Tzone aceste principii ale lumii se contopesc pentru a da naştere poemului, iar acesta are atît însuşirile vieţii, cît şi pe cele ale morţii. Poemul are biografia sa distinctă ce poate fi dedusă din mai multe fragmente disparate, care îşi află coerenţa la nivelul întregii cărţi: „poemul vine şi bea cu mine must de mere americane & se culcă lîngă mine/ pe acelaşi pat de pe 38 street din camera 16 b/ se înveleşte cu acelaşi cearşaf alb şi mătăsos cu care şi eu mă învelesc/ îşi pune capul pe aceeaşi pernă pe care şi eu capul mi-l pun & frica se ascunde în bocancii rupţi ai cerşetorilor de pe third avenue & frumuseţea se lasă lovită în creştetul capului de nevăzute pietre interstelare şi coboară curajoasă-ntre oameni”. Frumuseţea are o natură ambiguă. Are diverse chipuri şi măşti ce-i sporesc vitalitatea.

Moartea nu este alternativă la viaţă. Acestea două se află într-un raport mult mai subtil. Ele fiind text se autogenerează în raport cu cititorii/ cititoarele – coautori cu drepturi depline ai cărţii de faţă. Totul ia fiinţă prin polarizare: cititor/ cititoare, viaţă/ moarte, îngerul/ îngera etc.: „şi îngerul cu îngera cînd deodată se privesc în oglindă în oglindă doar un singur chip se iveşte al meu/ şi îngerul şi îngera cînd aripă de aripă se ating eu şi numai eu de mine însumi mă ating/ şi dacă îngerul din gura mea gîndeşte o consoană îngera din gura mea gîndeşte o vocală”. Cred că se observă cu uşurinţă din versurile citate cum anume îşi construieşte Nicolae Tzone discursul poetic. Prin bipolarizarea deja amintită lasă semne despre un anumit imaginar al trupului în plină descoperire. Trupul e gîndit de text sau revelat prin el.

Există în cartea de faţă şi un bestiar ce aminteşte de unele texte sacre indiene. Vorbim aici despre întemeiere, despre forţa/ energia din care se naşte viaţa, care la rîndul ei inundă trupurile, le scoate din neutralitate, din neant: „şi cine este deasupra de cine leul sau leoaica tigrul sau tigroaica uliul sau iepurele din ghearele lui dealul sau muntele sau prăpastia iubită cetitoare a mea/ şi cine cine cine stăpîneşte pe cine leul stăpîneşte leoaica sau leoaica este stăpîna leului acolo departe aproape în junglă dar mai ales aici aproape departe în viaţa şi-n moartea de dincoace de dincolo de junglă iubite al meu cetitorule/ tigrul o tigrul cel foarte sălbatic îndrăgostit cînd este scrie poeme în limba tigrului” (iubită cetitoare a mea iubite al meu cetitorule, V). Toate dimensiunile existenţei sunt aduse în acelaşi punct, în aceeaşi suflare de viaţă. Contopirea dintre fiinţă – cu toate măştile ei zoomorfe – şi text devine din ce în ce mai evidentă pe parcursul lecturii.

Dacă timpul părea iniţial a nu exista, totul fiind concentrat în clipa trăită plenar, acesta pătrunde cu putere în carte, materializîndu-se în amintiri imaginare. Aceste amintiri se manifestă incendiar şi denotă o anumită sacralitate. Un inepuizabil tur de forţă al rostirii şi al trăirii, ambele în sensul redescoperirii unor istorii fondatoare: „tocmai m-am întors de la vînătoare din junglă împreună cu iubita mea/ tocmai am despicat în două ţeasta rinocerului şi trunchiul rinocerului şi le-am pus în groapa cu jar la fript şi la copt/ tocmai am mîncat carne dulce şi oase dulci de rinocer împreună cu iubita mea/ tocmai am făcut dragoste cu iubita mea cu trupurile azvîrlite generos în iarba mătăsoasă şi răcoroasă a amazonului/ tocmai s-a ridicat pe cer luna nouă gravidă cu sămînţa mea şi a iubitei mele” (ea stă în miezul acestei pietre galbene şi mă priveşte în ochi). Se vede foarte clar că scriitorul mizează foarte mult pe aceste conglomerate de imagini ce se derulează cu o rapiditate aidoma unei stări de necesitate narcotică. Dar lirica lui Nicolae Tzone nu se reduce la acest aspect. Dincolo de imagini, există şi o pronunţată dimensiune ontologică ce legitimează cumva „inflaţia” eului. De altfel, Emanuela Ilie afirmă în postfaţa cărţii că poezia lui Tzone „se nutreşte din spectacolul imagistic şi exuberanţa ontologică. Autorul ne obligă mereu să ne amintim că este un poet ce-şi asumă lucid mirajul fanteziei debordante ca sursă primară de re-configurare a unui univers în care accidentul conversiunii intergenerice a devenit normă uzuală de proiecţie şi transfer (vegetal – animal – uman – mineral, animat – inanimat, animusanima”. Aşadar, în numele eului poezia se dilată, cuprinzînd în sine progresiv tot ceea ce există.

Amintirile imaginare par aluviunile mai multor vieţi trăite haotic de-a lungul istoriei timpului, ca să forţez puţin această asociere de termeni pentru brevilocvenţă. Versurile citate corespund cumva acelor poeme faraonice din al doilea volum al trilogiei. Imaginea despre sine se tot dilată, bărbatul trăieşte voluptatea creşterii sale, a trăirii intense a unei halucinaţii flamboaiante. Obiectele lumii se ordonează după cum îi dictează mintea Bărbatului-Faraon. Din toate, o viziune monumentală, maximală. Poezia pare să-şi fie uneori sieşi suficientă singură. Autorul a abandonat statutul său de fiinţă biologică şi trăieşte doar ca instanţă poetică. Poezia este explozie/ implozie, e liantul dintre realităţi. Nu se ştie foarte clar care e lumea-reper, care dintre ele e cealaltă. Cea de aici sau cea de dincolo? Poezia oferă un răspuns: realitatea de dincolo şi realitatea de aici formează împreună o singură lume. Pentru exemplificare revin la poemul ea stă în miezul acestei pietre galbene şi mă priveşte în ochi, unul dintre cele mai bune din carte: „din miezul pietrei galbene iubita mea cîntă unul după altul şi cîntecul meu de botez şi cîntecul meu de moarte/ din miezul pietrei galbene iubita mea îmi trimite scrisori în care aşază poemele pe care le-am scris ieri imediat după ce am murit/ din miezul pietrei galbene iubita mea nu se mai satură să mă privească în ochi/ din miezul pietrei galbene iubita mea cu părul galben şi negru şi verde şi roşu de la un minut la altul îmi spune înduioşător de tandru iubitul meu ai fost mort şi ai scris tot timpul cît ai fost mort acum înviază ca şi cînd nu ai fi fost mort nici o singură clipă”.

Una dintre obsesiile cele mai fecunde ale poeziei lui Nicolae Tzone este naşterea. Acest lucru nu e deloc întîmplător. Cel aflat în procesul naşterii trăieşte simultan în mai multe lumi, are acces la mai multe tipuri de realitate. Această obsesie-concept creează un adevărat vortex temporal în care „istoriile” – unele recente, altele străvechi – se amestecă între ele: „de ce să spun că tai cu talpa piciorului muntele în două cînd încă nu-mi dau seama dacă sunt născut sau sunt încă nenăscut/ uite mama mea rîde cu poftă pe prispa aceasta de casă are şaisprezece ani nu ştie încă să sărute un băiat nu ştie cum se plămădesc pruncii în pîntec de fată nu ştie că eu sunt în drum spre ea că mă voi înfăşura curînd în pîntecul ei ca o cîrtiţă în pămînt/ numai că eu voi fi o cîrtiţă albă şi pîntecul ei va fi pămînt alb/ moartea nu există încă nu există pentru că eu nu sunt încă născut/ moartea nu-i aşa mamă e cancerul numai şi numai al celor care se nasc”. Zămislind pruncii, pîntecul de fată înlesneşte de fapt naşterea morţii pe pămînt.

În toată această avalanşă ce se dezvoltă – hipnotic şi vocal – atît pe verticală, cît şi pe orizontală, poetul „declamă” că vorbeşte încet pentru că are limba rănită chiar de literele poemului pe care îl scrie. Dinţii, buzele, braţele, genunchii şi, în general, toate semnele corporalităţii se fluidizează pentru a putea să impregneze cealaltă materie, materia la care nu se poate ajunge decît prin extincţie. „Viaţa cealaltă” seamănă cu „moartea cealaltă”. Între ele, o energie uriaşă, o rostire accelerată, un vortex în care toate obiectele lumii şi toate entităţile cerului se amestecă.

 

Revista indexata EBSCO