Sep 20, 2016

Posted by in Comentarii Critice

Vasile SPIRIDON – A nu avea sau a nu fi

Fie că este vorba de Povestiri în contrapunct, de Sfîrșitul epocii cartofilor, de Concetățenii lui Urmuz, de Meseria de a muri sau de Moartea noastră cea de toate zilele – toate antologate, în colecția de proză scurtă a Editurii Tipo Moldova (2015), sub titlul Sîmbătă, duminică și alte singurătăți – putem rămîne dubitativi la citirea fiecăreia dintre ele, însușindu-ne o frază a autorului lor, Dumitru Augustin Doman, aflată într-una din însemnările sale: „Aceasta este întrebarea: a nu fi sau a nu avea?” De fapt, întrebarea poate fi separată în două părți categoriale legate de reflecția asupra morții și de existența însăși a omului. Pentru a realiza o anumită gradualitate în această trecere de la existent la extincție, voi inversa termenii frazei interogative și voi începe cu o comentare a unor aspecte legate de verbul „a nu avea”.

Ce nu avea cetățeanul român sub ceaușism (dar nu numai atunci) era puterea de a se abține în a fura statul și în a-și dori ascensiunea într-o ecuaţie socială din numita „epoca cartofilor” (cacofonia se impune). Deviza generală a personajelor din nuvela Sfîrșitul epocii cartofilor pare a fi „Toată lumea să trăiască şi nici eu să nu mor”, pusă sub rigoarea gîndului neascuns „Cum să fur eu mai mult decît şeful meu? Îmi ştiu locul în ierarhie, nu sunt eu atît de obraznic!…” (p. 88) Într-un depozit de cartofi de pe centura Capitalei, o zi de lucru se desfășura mereu după același canon: facturi false, avize de expediţii nu mai puțin ilicite, jocuri de table sau de poker, băuturi autohtone (dar și vodcă poloneză), vizite de lucru ale primilor secretari, hîrjoneală protocolară cu fetele ziliere în „sala de protocol”, culcaturi pe furate în „separeu”. Sub același regim comunist, ce nu avea boema tînără (la veselă şi inconştientă strîmtoare, ca întotdeauna) era conștiința că nu se poate deţine pentru mult timp esenţa cine ştie cărei filosofii optimiste, luminoase (ca în proza scurtă Un ocol), că la întrebarea interesată dacă ești căsătorit nu se poate răspunde prea mult timp prin evazivul „– Nu prea” (în proza Stratul de protecție).

A nu avea reprezintă o adevărată catastrofă în postdecembrism. Este pricina pentru care se fac felurite „încurcăturile contabile” – o sintagmă eufemistică generalizantă pentru ceea ce legiuitorul numește bancrută frauduloasă, fals, uz de fals în acte publice, delapidare, evaziune fiscală. În proza Redarea libertății, protagonistul, ajuns la închisoare în urma respectivelor „încurcături”, are timp de gîndire, se autoanalizează și încearcă să înțeleagă ce-l obsedează de fapt: ideea de libertate sau maniera de a medita la ideea de libertate? Din această dilemă nu poate ieși – a zis! –, dar ceea ce îl contrariază este anunțarea divorțului din partea soției, care îi redă… libertatea. La asemenea fel de libertate în pușcărie nici că se gîndise!

Tot la capitolul divorțurilor din interes, o pereche de ticăloșiți și-au zis că, dacă tot n-au făcut ei o nuntă cu dar în adevăratul înţeles al cuvîntului, măcar divorţul să le fie cu strigături. La fel cum și mergerea a unui preşedintelui de Tribunal la puşcăria de la Colibași (denumire devenită improprie, pentru că numai colibe nu sunt pe acolo pentru deținuți) trebuie sărbătorită: „«Altfel cum? E o faptă publică, de notorietate. Nu poţi merge la puşcărie ca-n anii ʼ50, noaptea, cu Volga neagră cu geamuri fumurii. De aia ai bani, rude, prieteni şi eşti faimos, să poţi organiza un chef de încarcerare, să fii în rîndul lumii»” (Alaiul de joi dimineață, p. 671).

Alții, care încă nu au intrat în pușcărie, au probleme existențiale, în aceste vremuri cînd un primar poate să răcnească „Bă, satul sunt eu!” sau cînd se poate anunța la știri ca pe un succes în premieră realizarea creşterii zero în macroeconomie. În proza Nenorocit de un milion de dolari, cineva care credea că fericirea nu poate fi găsită decît în contemplaţie cîștigă la loto peste un milion de dolari și nu știe cum să aibă grijă de ei, de viitoarea vilă, de noua mașină luxoasă și, mai ales. de sine însuși. I s-a dus tihna contemplației, a reveriei și crede că se va alege praful de ideea pe care și-o făcuse despre fericire.

Dar degeaba fură fără teamă, fără scrupule şi fără îngrădiri afaceriștii oneroși ai tranziției dacă nu sunt pictați pe zidul unei biserici ca generoși ctitori! (Hoțul generos) Dacă vreun miliardar de carton cu conştiinţa încărcată își dă drept canon să ajute o bătrînică nevolnică să treacă strada la economatul din colţ, trebuie să nu intervină inopinat aranjarea unei licitații la mîna a doua pentru a fi dusă la sfîrșit intenția creștinească. Altfel, bătrînica mai poate aştepta și pînă a doua zi să o treacă el strada (în locul prozatorului, aș fi pus în această bucată narativă – Un miliardar de carton cu conștiința încărcată ajută o bătrînică nevolnică să treacă strada la economatul din colț – pe intrepidul afacerist să o omoare cu Mercedesul în graba iscată).

Toate acestea sunt narațiuni care fac ușor trecerea de la verbul „a nu avea” la verbul „a nu fi” – adică de la un modus vivendi concret la filosofarea în marginea morții. Dumitru Augustin Doman este pasionat de filosofie și, prin urmare, simte acut care este problematica fundamentală a acestei discipline a disciplinelor. Pavoazat cu arm(ăt)ura ideilor de „specialitate”, „nefericitul Augustin” își dă seama că doar moartea este molipsitoare, nu și dragostea de înțelepciune și cu atît mai puțin înțelepciunea însăși. Este notivul pentru care el nu poate nutri superstiția intrării în posesia adevărului absolut. „Am credinţa că Moartea mă tolerează atîta timp cît nu notez aici nici un adevăr periculos despre ea. Şi, cum nu există nici un risc să comit un adevăr esenţial despre ea, ci să aştern doar încercări de-a o surprinde, nu e nicio ameninţare pentru mine. Deocamdată” (Un șerif feminin cu un sîn rășcat în loc de insignă, p. 533). Pînă la a se asuma condiția unui personaj cehovian nu este decît un pas: „Dintr-un eventual dicţionar de personaje secundare n-ar putea lipsi Ippolit Ippolitîci din nuvela Profesorul de literatură de Cehov. Personaj anost, şters, banal, care «ori tăcea, ori spunea lucruri de toţi ştiute». De la Ippolit aflăm că «vara nu este acelaşi lucru ca iarna» (parcă am mai auzit noi o cogitație asemănătoare! – n.m., V.S.), că «iarna trebuie să faci foc în sobă, pe cîtă vreme vara este cald» […]. Iar, în cele din urmă, Ippolit Ippolitîci moare exact cum a trăit, adică spunînd lucruri ştiute de toţi” (Din jurnalul unui trăitor de rînd, pp. 534–535).

Dumitru Augustin Doman scrie pagini de jurnal, aforisme despre moarte, aşteptînd – conştient sau în subconştient – clipe de inspiraţie, de revelaţie, în care să i se dicteze o pagină, o propoziţie sau mîcar un cuvînt care să sintetizeze definitiv totul. Nu este singurul într-o astfel de încercare, dar rămîne conștient de ceea ce înseamnă „Să aşterni pe hîrtie un aforism cu responsabilitatea cu care l-ai încrusta în piatră, ca primii oameni inteligenţi. Dacă nu merită efortul să-l încrustezi literă cu literă, atunci nu merită nici să-l scrii” (Săracul risipitor, p. 253). Și mai este conștient că: „Problema teoretică a morţii constă în faptul că toată lumea aşteaptă o definiţie a fenomenului într-o propoziţie simplă care să spună absolut totul. Iar cine se încumetă să emită o asemenea formulă ori a murit, ori cade în ridicol” (Clepsidra cu nisip negru, p. 554). Cum prima ipostază este cu neputință… deocamdată, căderea în ridicol rămîne ceea ce trebuie evitat. Cum încearcă – și reușește în bună măsură – să o evite Dumitru Augustin Doman? Prin faptul că este adept al principiului „ce-am avut şi ce-am pierdut!” sau al parafrazei „Daţi vieţii ce e al vieţii şi morţii ce e al ei!” A învinge în viaţă înseamnă pentru autorul acestor pagini de jurnal a transforma „preatîrziul” în „niciodată nu-i prea tîrziu”. În contul viitorului investește o lungă așteptare, care, de cele mai multe ori, este frustrantă. De acest lucru își va da seama mult prea tîrziu, dar, cum niciodată nu-i prea tîrziu…

Sîmbetei, duminicii și altor singurătăți de weekend li se adaugă și perspectiva intrării în concediu de odihnă. Acesta poate neliniști profund, ca un adevărat prag al pensionării, pe cel obligat prin… lege să se odihnească, deoarece i se refuză mici şi nevinovate tabieturi, trezindu-se nu pentru a merge la serviciu, ci pentru a vedea că este dat la o partte şi descoperind că nu are ce face. „[…] a nu face nimic e o artă mult prea rafinată. Înainte de asta trebuie să înveţi multe, trebuie să munceşti cu multă aplicaţie, îţi trebuie experienţă vastă. Dar merită!” (Văzătorul de măști, p. 238). În primul rînd merită să se închipuie aflat pe tărîmul somnului oblomovian, după ce descoperă nemulţumit că afectează prea mult timp stărilor de spirit inconfortabile: „Parafrazînd, am putea spune că nimic din ce nu mişcă, nimic din ce e încremenit nu-i e străin lui Oblomov, lui Oblomov, cel mai simpatic mort viu din toată literatura universală” (Fanfara cultivatorilor de căpșuni din cartierul Progresul, p. 502).

Drept sinteză a tuturor ipostazelor în care mi-l pot închipui pe Dumitru Augustin Doman, îl imaginez în postura unui Iona sorescian reflectînd degajat în burta chitului sau stînd la malul mării, într-un castel de nisip, disputat între etern şi efemeritate pe cînd tran-scrie exerciții (fizice) de muritudine. Acolo șezu, dar nu plînse. El meditează asupra problemelor importante și grave care marchează definitiv viaţa/moartea şi ajunge la concluzia că gîndul morţiii nu trebuie să-l sperie deloc. Dumitru Augustin Doman găsește remediul scăpării de angoase, de depresii şi de tot felul de mizerii bine dozate care le generează: el sparge cercul vicios care îl determină să fie prost dispus pentru că nu-i merg treburile şi – viceversa – care îl fac să nu-i meargă treburile pentru că este prost dispus.

Din imensitatea gîndurilor banale, cotidiene, ideile, dar mai ales idealurile apar drept minorităţi (cuvînt la modă) care trebuie ocrotite: „Să nu ţi se împlinească nici un ideal e o dramă. Să ţi se împlinească e o tragedie. Totdeauna e bine să mai ai rezerve de idealuri, cum e bine să-ţi rămînă după o noapte de beţie două degete de vodcă pentru a te drege” (Moartea care ne nivelează, p. 200). Partea proastă este că țuica miroase a ţărînă, după cum spune un personaj ilustrativ, de circumstanță, euforizatul bahic Nae: „Da, cum o să ies acu în uliţă, o să şi cad cu nasu-n ţărînă. Pînă acasă cad de zece ori şi tot de zece ori o să pută a ţărînă ţuica ta…” (Țuică mirosind a țărînă, p. 244) În altă parte, găsim următoarea reflecție interesantă: „Mirosul a fost poate primul simţ prin intermediul căruia s-a produs o înşelăciune” (Văzătorul de măști, p. 235).

Concluzia ar fi că, așa cum există principii de viaţă, tot astfel există şi principii de moarte. Deși se teme şi este obsedat nu de moarte, ci de propria-i moarte, zece morți clinice dacă ar suferi, încă e prea puţin pentru om ca să se îndrepte, ca să renunțe la vechile habitudini și beatitudini efemere. Și nu trebuie să-și facă griji dacă este vorba de momentul cînd trebuie să dea ochii cu moartea: se grăbește sau merge mai încet, pentru a ajumge fix la întîlnire. Dacă îl caută moartea pe acasă, cel mai bine este să stea locului. Drept contraexemplu este citată o relatare a Sînzianei Pop, care spune că Zaharia Stancu, înainte cu trei zile de a muri, încerca să scape de propria moarte fugind în jurul casei.

„Cum recunoşti un om bun? Dacă rîde senin, copilăreşte cînd vine vorba despre moarte, aceasta înseamnă că e un om cumsecade” (Armătura de idei a morții, p. 483) – asertează la un moment dat Dumitru Augustin Doman și asigur pe cititorii care nu îl cunosc pe „săracul risipitor” că este un om cumsecade. „Nefericitul” Augustin nu scrie despre moarte scrîșnind, ci „gospodărește”, ca despre creșterea iepurilor în curtea de la… Curtea de Argeș. Prozele scurte sunt pline de anecdotic, de pitoresc, de umor, de ironie și nu în ultimul rînd de o sănătoasă componemtă morală. La rîndul lor, bucățile „filosofice” degajă o filosofie a bunului simț, a echilibrului existențial realizat la modul epicureic, fără încrîncenare sau melancolie jucată.

Dumitru Augustin Doman simte că înţelege mai bine rostul experienţei de viață ce urmează a fi transformată în conştiinţă atunci cînd ştie să conjuge mai bine verbele „a nu avea” și „a nu fi”. Dar conjugă foarte bine și verbul „a scrie” la persoana întîi singular, deoarece scrisul reprezintă o modalitate de a şti că exiști în confruntarea cu spectrul morții.

 

Revista indexata EBSCO