Sep 20, 2016

Posted by in Comentarii Critice

Adrian Dinu RACHIERU – Ieşirea din tăcere

Cu studii juridice la bază, intrînd, în 1975, în cîmpul publicistic (la Pentru Patrie) şi debutînd, cu poezie, la Flacăra păunesciană (1981) şi, în volum (colectiv, e drept), şase ani mai tîrziu, premiat de editura Cartea Românească (Prier, 1987), Victor Munteanu, orgolios şi retractil, deopotrivă, ar merita o altă vizibilitate literară. Chiar dacă, în plan zonal, e hiperactiv, implicat fiind pe varii fronturi: a pus pe picioare Viaţa băcăuană, un săptămînal judeţean de atitudine, cultură şi informaţie, coordonează Festivaluri-concurs de creaţie literară (Avangarda XXII sau cel de Jurnalism pentru elevi şi studenţi), păstoreşte cenacluri, a înfiinţat (preşedinte-fondator) Fundaţia Culturală „Georgeta şi Mircea Cancicov” şi asigură directoratul editurii, colaborează la numeroase publicaţii şi e consilier la Direcţia Judeţeană pentru Cultură Bacău. Fără a epuiza lista, e izbitoare această bogată activitate managerială, de o evidentă cronofagie. Aşa încît, poezia, livrată parcimonios – am putea crede – s-ar simţi „trădată”, exilată la periferia preocupărilor.

Cînd publica Rănirea vederii (2010), Victor Munteanu reunea, într-o ediţie „revăzută şi definitivă”, ne asigura, versurile adunate în Veşti la marginea acoperişului (1993) şi Locuinţă pentru un strigăt (2004). Anevoie de spus dacă era vorba de o tăcere penitentă, de o „criză” prelungită ori, mai degrabă, de povara acelor pomenite obligaţii cronofage,. Încît, fără putinţa de a-i urmări traseul liric sincopat, ne întoarcem la acele poeme care anunţau, la intrarea în scenă, o voce sigură, încrezătoare în explozia luminii, dezvăluind tainele lumii: „Zorii au rupt cu dinţii somnul oraşului -/ ciorile desenează răcoarea în aer:/ Cum să nu fie lumina privirea dureroasă a minţii?” (v. Clipă). Deşi poetul însuşi ne avertiza: „Căci mulţi au orbit din pricina celor prea clare/ şi-au pierit în strălucirea ei ucigaşă!” (v. Uite ce este:). Totuşi, să nu uităm că Victor Munteanu vine din oraşul lui Bacovia unde „plouă atît de amarnic, încît apa îmi ia viaţa la vale” (v. Aniversare); nopţile sînt „grele ca plumbul” (v. Rănirea vederii), o „beznă ploioasă” îl împresoară, iar poetul, asistat de „scorpia de înger”, se simte „părăsit de cuvinte”: „Şi-am luat stiloul -/ era o vinere calmă -/ şi am desenat un copil care, plîngînd,/ îşi ţine şi-acum sufletu-n palmă/ şi tot întreabă drumeţii/ fără să mă afle nicicînd”. „Hăcuit de tăcere”, retuşînd „fotografia sinelui”, oferindu-ne „buruiana asta de inimă”, el absoarbe, într-o autoscopie nemiloasă, miresmele singurătăţii. Şi denunţă, tînguitor, o „lipsă friguroasă”: „În amintirea din care lipseşti s-a făcut frig”. Sau, mai pe larg: „Singurătatea mă tace ca pe-o armă dusă la tîmplă,/ toamna strînge copiii şi-i rîde/ şi-i plînge/ şi-i zbenguie trist./ Sînt vraişte şi nu mai încap în niciun fel de eu -/ la capătul luminii, ascunsă/ bufniţa se hrăneşte c-un zeu”. (v. Sîmbătă cronică). În fond, cu „sufletul ţăndări”, ne face părtaşi la spectacolul trecerii, aflînd cuvintele toamnei. „Păsărarul” Victor Munteanu descoperă magia luminii şi începutul fiinţei, refugiindu-se, printre „dîre de fum”, în spaţiul copilăriei, reinventînd-o, grădinărind „minciuna” pentru a se izbăvi de real, cu al său „lădoi de păcate”; şi protejîndu-şi, astfel, „muşcătura de suflet”, privirea rănită, „rana surîsului” etc., sub fulgerul vieţii (o „maşinărie rece a timpului”).

Viaţa, „cît o pocnitură de bici” sau „un strigăt după ajutor”, capătă accente de smerenie. Şi tinereţea amanetată, definitiv pierdută şi obsesia tăcerii nu pot împiedica, însă, scrisul, ca „locuinţă pentru un strigăt”. Evident, Victor Munteanu nu scrie „poezii judeţene”. Poet remarcabil, nemediatizat (deşi ar merita!), el cercetează, fără vervă pamfletară, ruina prezentului şi profeţeşte inevitabilul, stăruind, sperăm, în osîrdia lirică, pînă cînd „noaptea îţi va pune mîna la gură” (v. Raportul final). Sau, într-o încheiere mai potrivită, sub apăsarea întomnării: „doar paşii mă numără pînă la zid,/ pe-o ceaţă sfîşiată de-un strigăt…”

Iată că Victor Munteanu, ivind – recent – Prizonierul tăcerii, s-a hotărît, infirmînd titlul, să „spargă” tăcerea (autoimpusă!). Un Cîntec, ascunzînd un tîlc metafizic (ca mesaj al volumului), avertizează asupra răului iscat de „vorbele-n haită”, scăpînd „din hotarele firii”: „Fereşte-mă de răul pe care nu vreau să-l fac,/ de vorba scăpată din hotarele firii,/ de bătăliile pierdute între pereţii numelui meu!// Pune frînă cuvîntului ce mă scoate pe drum/ şi mă izbeşte de oameni, de păsări, de umbre -/ cuvîntul ce se furişează din străfundul sinelui/ ca un cîine flămînd.// Pune pază gurii din care ies vorbele-n haită/ să mă vîndă la jumătate de preţ.// Trage, Doamne, clopotul prin casa lăuntrului meu/ să se scuture sufletul de toată rugina!”.

De fapt, captivitatea poetului priveşte „lupta cu trecerea”. Toamna, aflăm, „i-a intrat în buletin” şi, închis între hotarele ei, „conjugat” la timpul trecut, poetul-„purtător de umbră” aşteaptă viitorul „la preţ redus”: trecînd, desigur, prin zile mincinoase, sub rafalele realităţii, ascultînd „tăcerile toamnei”. Încropind un posibil bilanţ, el vorbeşte despre bătăliile pierdute şi avalanşa durerilor (nenumite), despre drumuri înfundate şi „resturi de zile”, conchizînd: „fiecare rămîne cu ce a făcut”. Refugiat „în miezul tăcerii”, neclintit şi neîmpărţit, poetul îşi trăieşte interioritatea („unimea”), bun de plată, cum zice, „la capătul zilei” (v. Scadenţa). Sau „la capătul lumii”,   într-o „gară tîrzie”, înarmat doar cu tăcerea care, fireşte, îl apără, constatînd că „vremea nu mai stă la cheremul speranţelor”. Cu „viaţa în cui”, deghizat, navetist, trăind vieţile altora, porneşte într-o căutare fără istov, încercînd a se afla: „Tot mai fără de capăt e drumul spre sinele meu/ şi spre lăuntrul  de-o mare tăcere./ Iată, în toamna scoasă din calendar/ locuieşte un victor munteanu/ pe care n-am să-l cunosc niciodată!” (v. Întreruperea zilei). Intrînd în cuvinte, refuzînd cămaşa trădării, ispitit de drumul spre Cer („mereu ocolit”), va rătăci „hămesit/ pe distanţa dintre veşnicie şi om!” (v. La umbra crucii). Însingurat, „sprijinit de marginea zilei”, înconjurat de „o tăcere păgînă”, încearcă să se opună desacralizării lumii („nicăieri n-a mai rămas ceva sfînt”; v. Degeneraţie), căindu-se: „În tăcerile toamnei nu mai locuieşte niciun prieten.// Toţi au plecat din albumul cu amintiri/ şi din viaţa în care n-au trăit niciodată.// Numai eu am rămas aşa, un fel de rugăminte/ şi de cădere-n genunchi,/ încît niciun ecou nu-mi mai răspunde la strigăt.” (v. Frunze căzute pe umăr).

Cu sufletul „gol de cuvinte” (v. Frig), rătăceşte printr-un oraş obosit, pustiu, asaltat de tristeţi, într-o toamnă „dezbrăcată de veşminte”. Încît, lîngă un vers splendid, tonic („ziua de mîine se zbate în prunci”), se aşează, inevitabil, o Bacoviană, apăsănd unda deceptivă: „Pe străzile ude, grele de lună,/ s-a revărsat pustiul, umbra mă paşte./ Paşii a gol îmi răsună,/ tăcerea pe case stă vraişte.” Dar poetul are o soluţie la îndemînă şi ne-o împărtăşeşte: „Azi voi împărţi tăcerea la vrăbii,/ gîndurile vor naviga prin vinerea bătută în cuie/ şi mă voi odihni la umbra unei idei” (v. Singur). E un bun prilej de a scotoci prin „cămările memoriei” (vezi secţiunea Ieşirea din cuvinte), promiţîndu-şi: „Voi face curat prin tot ce am fost/ şi prin ceea ce a rămas să mai fiu” (v. Introspecţie). După un „drum poticnit”, sinele cuminţit e gata de a vorbi, fie la Athos, fără a tulbura jertfa de sine a sihastrului (cînd potopul pare a fi coborît pe pămînt), fie ascultînd „paşii copilăriei”, presimţind – pe „cărarea din strigăt” – ameninţarea insidioasă (v. Nu mai e timp; Euharistică). Întremătoare, oblojindu-i sfîşierile anxioase (surdinizate), poate fi o reîntoarcere în timp, în două poeme ample, reverberînd nostalgic, epicizînd amintirea lui Ion Tîrnăcop-Fîntînaru’, turnat la DNA (v. Săpătorul de fîntîni) sau soarta celor „fugiţi din istoria satului”, invocînd, sub pecete melancolică, salcîmul din Băluşeşti (v. Ratarea întoarcerii).

Căutînd pacea lăuntrică, îmbrăcat în linişte, aflînd „lumina din noi” (v. Gînd), poetul a ajuns, se pare, la limanul împăcării cu sine, izbăvit de „colbul tristeţii”: „S-a făcut tîrziu pînă la tîmple/ şi pe fereastră încet s-a făcut,/ căuşul palmelor astea se umple/ cu-n strigăt de cruce durut.” (v. Înaintată e vremea). Şi: „Tu, Cel Ce ţi-ai prefăcut sîngele-n vin,/ de colbul tristeţii fiinţa mi-o scuturi.” (v. La umbra crucii). Dar calea de urmat e sortită încercărilor şi suferinţei: „Doamne,/ în ce colţ al sinelui meu Te-ai ascuns/ de nu Te văd decît prin durere?” (v. Fără drept de apel). În plus, poetul ştie prea bine că „poemul desăvîrşit” nu poate fi atins: „Poemul care să te vindece de moarte/ nu poate fi terminat niciodată.// Peezia e una cu Dumnezeu:/ la ea nu se poate ajunge/ fiindcă de acolo nu mai ai unde pleca!” (v. Poemul desăvîrşit). Dacă „tot mai mulţi îşi scriu poemele la lumina tăcerii”, cum nota undeva (v. Fişă de observaţie), poeţii fiind „doctoranzi în tăcere”, tăcerea – ajunsă o „a patra dimensiune” – rămîne „din ce în ce mai netălmăcită”. Neştiinţa, umirea, perpetua minunare exprimă, observa Simona Grazia-Dima (v. Tăcerea stihială, în Ramuri, nr. 9/2011), „un mod socratic-întrebător de a trăi”; adică o trăire dubitativă şi o metafizică neostentativă, testînd filonul religios ori aflînd în satul de obîrşie (Băluşeşti) un loc iniţiatic, reverberînd cosmic.

Ieşind din prizonieratul tăcerii, înfrîngîndu-şi reticenţele, Victor Munteanu ne oferă o carte-eveniment, confirmînd, peste ani, acel debut strălucit, premiat de Cartea Românească. Ocolit, inexplicabil, la bursa literară, străin de şablonul generaţionist (cu atîţia autori interşanjabili), evitînd solidarizările flotante sau flexările conjuncturale, Victor Munteanu înstrunează, în urzeala textuală, coarda gravităţii. Neridată, poezia sa sumarizează, dincolo de orice acolade amicale, cu impuls caritabil, un cumul de angoase, vestind întomnarea; firesc, umbra melancoliei se întinde peste acest lirism care îşi reprimă, însă, confesia erotică, adeverindu-i, din plin, harul. Adică „merindea” cu care a pornit, cîndva, la drum…

 

Revista indexata EBSCO