Sep 20, 2016

Posted by in Cronica literara

Dan MĂNUCĂ – Paradigmele poeziei optzeciste

Probabil că literatura română este unica din Europa în care critica şi istoria literară vehiculează cu obstinaţie criteriul generaţionist, prevalându-se de existenţa unei oarecum îndelungate tradiţii, inaugurată acum aproape nouă decenii. Este cunoscută disputa legată de existenţa şi de caracteristicele unei aşa numite “generaţii literare”, termen care s-a înrădăcinat atât de mult, încât a devenit intangibil. A devenit chiar un criteriu de evaluare, mai precis – o umbrelă bună de adăpostit veleitarismul. Pe de altă parte, nici nu poate fi trecută cu vederea existenţa, în cazul unor indivizi apropiaţi ca vârstă biologică, unui substrat mentalitar oarecum omogen, provocat şi întreţinut de diverse circumstanţe şi care, la rândul lui, marchează creaţia artistică. Acesta a fost binecunoscutul caz al aşa numiţilor “şaizecişti”, constituiţi ca generaţie literară prin efortul comun de a relua tradiţia interbelică, întreruptă brutal de comandamentele bolşevice. Scriitorii şaizecişti, acceptaţi sub această denumire în mod obişnuit, au dominat scena timp de mai bine de două decenii. După cum sună calendarul generaţionist, ar fi trebuit ca o altă generaţie să apară cam în jurul lui 2000. Însă coagularea noii generaţii – care să fie îndreptăţită la această denumire – s-a produs mai devreme, la începutul anilor ’80. Fenomenul s-a consolidat în următoarele două decenii, încât foarte puţini contestă astăzi existenţa unei generaţii scriitoriceşti numite “optzecism” şi având un numitor comun relativ unitar. Fenomenului i s-au dedicat numeroase condeie care, mai ales în ultimii ani, l-au pus în valoare. Provocările au venit şi din partea unor contestatari vehemenţi. Încălcând regula fatidică a celor treizeci de ani, aceştia s-au grăbit să declare funcţional criteriul decadal şi să se autointituleze “nouăzecişti” şi “douămiişti”, urmaţi, îndată, de adepţii criteriului anual şi, probabil la fel de curând, de adepţii criteriului geografic al scării de bloc.

Lucrarea lui Daniel Corbu încearcă o punere la punct a lucrurilor. El are avantajul de a fi poet (a debutat în 1979, la “România literară”), autor a opt volume, dintre care unul a apărut în 1984, iar al doilea în 1988 (adică în plin optzecism). Are, prin urmare, nu numai exerciţiul scrisului, ci şi posibilitatea de a-l judeca din interior şi din perspectiva generaţiei căreia îi aparţine. O primă tentativă s-a produs în 2000, când d-sa a tipărit volumul Generaţia poetică ’80 (Iaşi, Editura Junimea), care cuprinde o seamă de aşa numite “portrete critice”. Perseverând, Daniel Corbu a suprapus peste criteriul generaţionist un alt criteriu în vogă la noi, “postmodernismul”. A făcut-o, mai întâi, studiindu-l pe acesta din urmă într-un al doilea volum, Postmodernismul pe înţelesul tuturor (Iaşi, Princeps Edit, 2004, 171 p.). Lucrarea este rezultatul oarecum îndelungatei pregătiri teoretice şi aplicative, de unde şi rezultatele convingătoare la care autorul a ajuns.

Aşadar, beneficiind de experienţa celor două volume amintite, exegeza lui Daniel Corbu se doreşte, programatic, o istorie a generaţiei optzeciste şi este concepută aproape monografic, acoperind totodată un interval de trei decenii.

O introducere lămureşte câteva aspecte referitoare la condiţiile socio-literare ale apariţiei optzecismului, apreciat drept o reacţie faţă de doi factori constrictivi: pe de o parte, prezenţa, considerată, în mod discutabil, drept stânjenitoare, a generaţiei şaizeciste şi, pe de altă parte, prezenţa cenzurii politico-ideologice. Nu ştiu însă cât de specifici sunt cei doi factori pentru optzecism, atâta vreme cât şi şaizeciştii s-au lovit de impotrivirea generaţiei anterioare, cea proletcultistă, şi a cenzurii. Mai specific mi se pare însă argumentul schimbării de model literar, optzecismul fiind considerat de autor “prima mişcare din literatura română de influenţă americană, fără rădăcini europene”. Opinia este susţinută şi argumentată pe tot parcursul cercetării prin invocarea unor afinităţi între unii poeţi optzecişti români şi unii poeţi nord-americani. Dau un singur exemplu: capitolul dedicat lui Liviu Ioan Stoiciu, unde se fac trimiteri la Wystan Hugh Auden. Numai că, în literatura nord-americană, “postmodernismul” nu cunoaşte nici pe departe extinderea de sens primită în România, ci, după cum se cunoaşte, defineşte o mişcare literară datată cu stricteţe. Este punctul de vedere în care mă deosebesc nu numai de Daniel Corbu, ci şi de alţi autori care vehiculează termenul de “postmodernism românesc”, din plăcerea de a savura ceea ce H.-R. Jauss numea invazia “postismelor”. Admit că există o generaţie literară optzecistă, bine conturată, cu particularităţi proprii indiscutabile, dar nu sunt de acord cu definirea ei drept “postmodernă,” pentru că ar însemna să-i diminuăm importanţa. Mai ales că, din motive asupra cărora nu insist aici, calitatea de “postmodern” şi-o revendică din ce în ce mai mulţi “douămiişti”, mult mai flămânzi după glorie terminologică. Pentru a-i apăra pe optzecişti de asemenea intruşi,. Daniel Corbu declară optzecismul drept “cel mai spectaculos fenomen din literatura noastră de după al doilea război mondial”. Fireşte, şaizeciştii sînt ţintuiţi la zid fără milă şi acuzaţi de păcate grele.

Incontestabil, autorul acestei exegeze este un redutabil cunoscător al poeţilor optzecişti, pe care, aşa cum aminteam mai sus, i-a studiat pe îndelete de mai mulţi ani, într-o continuitate a preocupărilor care nu putea rămâne fără rezultate demne de atenţie. A “contabilizat” peste patru sute de nume de autori de versuri şi a operat o selecţie extrem de severă, reţinând, pentru demonstraţia din teză, doar patruzeci şi nouă de autori. Selecţia nu putea fi operată decât după o sistematizare riguroasă, în conformitate cu criterii adecvate, atâta timp cât optzecismul este o mişcare extrem de variată, însă unitară. Două sunt premisele fundamentale ale acestei sistematizări. Prima are în vedere o largă reprezentare geografică, optzeciştii fiind prezenţi, după părerea autorului, în toate marile centre cultural-literare ale ţării “prin nuclee de tineri literaţi care, chiar dacă n-au produs manifeste ale unei estetici reformatoare în poezie şi proză, pledau pentru un alt tip de scriitură”. Se sprijină astfel ideea, corectă, că, în calitatea lui de mişcare reactivă, optzecismul a avut o bază extrem de largă. Cu totul binevenită şi corespunzând realităţilor geografico-literare ale epocii este includerea în teză a unor scriitori din afara graniţelor politice, anume de peste Prut şi din Voivodina. Se consolidează astfel un punct de vedere corespunzător evoluţiei liricii noastre postbelice, potrivit căruia optzeciştii reprezintă prima generaţie care a contribuit la unificarea şi apoi la consolidarea a ceea ce subsemnatul numeşte literatura general românească. Spre exemplificare, între altele, invoc şi apariţia unei foarte bune lucrări dedicate optzecismului scrisă de Nicolae Leahu, profesor la Universitatea din Bălţi (Poezia generaţiei ’80, Chişinău, Editura Cartier, 2000, 315 p.). Autorul tezei prezintă cenacluri, grupuri, grupări sau centre de optzecism din mai toate regiunile. Nu cred însă că putem vorbi de vreo “şcoală” de optzecism (Şcoala de poezie de la Târgu Neamţ), deoarece optzecismul a fost refractar oricărei docilităţi scolastice.

În ceea ce priveşte alegerea unuia sau altuia dintre numele de autori optzecişti pentru a fi incluse în teza de faţă, autorul a avut de înfruntat un veritabil “embarras du choix”. Ar fi cu totul nepotrivit să îi reproşăm cumva preferinţele, dată fiind atitudinea deschis co-participativă a autorului tezei, implicat direct în derularea fenomenului în discuţie. Aşadar, din ceea ce numeşte, fără trufie, “generaţia noastră”, fac parte autori precum Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Petru Romoşan, Florin Iaru, Lucian Vasiliu, Emil Hurezeanu, Cassian Maria Spiridon, Nichita Danilov, Liviu Ioan Stoiciu, Gellu Dorian, Valeriu Stancu, Emilian Galaicu-Păun şi mulţi alţii. Lipsesc din discuţia monografică, spre exemplu, Mircea Petean (debut în 1983), Ioan Moldovan (debut în acelaşi an 1983), Florin Şlapac ş.a. Oricât am extinde această listă, nu putem să nu îi acordăm autorului dreptul de a-şi exprima preferinţele şi afinităţile, care nu au dus însă la omisiuni flagrante. Nu am înţeles totuşi motivul includerii între optzecişti a lui Alexandru-Cristian Miloş, care a publicat numai după 1990. În acest caz, criteriul generaţionist mi se pare a fi fost eludat. Sau este vorba de simpla apartenenţă biologică, Miloş fiind născut în 1952, adică într-un deceniu în care au venit pe lume toţi optzeciştii. Dar, în acest caz, nu mai poate fi vorba de ceea ce drd. numeşte “generaţie de creaţie”, compus lexical care uneşte criteriul calendaristic cu acela mentalitar. Aici ar fi fost locul, mai degrabă, al lui Ioan Flora. În schimb, a fost inclus Alexandru Pintescu (născut în 1947), declarat chiar “prezenţă de prim raft în poezia românească de azi” (p.96). Cred că, în astfel de cazuri, optzecismul riscă să devină prea imperialist.

Studierea a sute de volume de versuri l-a condus pe Daniel Corbu la stabilirea unor linii directoare sintetizatoare, numite “paradigme”, numărul acestora fiind unul biblic, şapte. Titlurile acestor “paradigme” demonstrează, în primul rând, capacitatea de a surprinde esenţialul şi, în al doilea rând, de a-l defini sugestiv. Florin Iaru, Lucian Vasiliu şi Aurel Dumitraşcu ar reprezenta Experimentul agresiv. Poezia ludicului şi a patosului livresc; Liviu Ioan Stoiciu, Cassian Maria Spiridon şi Simona-Graţia Dima ar reprezenta Vizionarismul mitic şi moral; Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei şi Magda Cârneci ar reprezenta Biografismul cinic. Mitologia derizoriului ş.a.m.d. În cuprinsul unei paradigme, fiecare autor este analizat în liniile lui specifice, în aşa fel orientate, încât să ilustreze orientarea fundamentală cuprinsă în respectivul capitol. Rezultă o imagine de ansamblu convingătoare, faţă de care obiecţiile de detaliu nu pot fi nici foarte numeroase şi nici foarte semnificative.

Se constată o evidentă plăcere a lecturii, înţeleasă ca o desfacere profesionistă a textului, de unde rezultă, frecvent, mimetismul comentariului, care se adaptează particularităţilor acestuia. După moda intertextualităţii ludice a optzecismului. Ceea ce nu înseamnă hagiografie, deoarece comentariul include şi rezervele de rigoare, făcute cu amenitate fermă. În cutare caz, se condamnă “prozaismele”, în altul “teribilismele” ş.a.m.d. Uneori însă apar formaţiuni lexicale faţă de care am rezerve: “iisusizare”, “personizare”, “modalităţi de textuare” ş.a. Alteori, se aplică aceleaşi caracterizări (“metafizic şi expresionist”; “mare rafinament”) câtorva autori preezenţi în volum.

O altă întrebare se iveşte. De data aceasta, una care mi se pare de esenţă. Mă refer la faptul că numeroşi optzecişti au publicat, în anii ’80, din raţiuni felurite, doar unul, cel mult două volume. Este cazul lui Cassian Maria Spiridon , al lui Ioan Moldovan, Mircea Petean şi al altora. Au reînceput să publice abia după 1990, într-o cadenţă susţinută. Oare au rămas ei fideli principiilor optzecismului? Cât din poezia lor din ultimul deceniu al secolului trecut şi de acum mai poate fi socotită curat optzecistă? Fireşte că apariţia şi dispariţia unei mentalităţi nu se măsoară cu şublerul, dar rămâne o chestiune în suspensie.

La fel de necesară mi se pare a fi şi discuţia despre raporturile dintre lirica şi proza optzecistă, cu deosebire pentru că acelaşi autor scria atît versuri, cât şi romane. Cazul lui Mircea Cărtărescu este cel mai cunoscut. L-aş adăuga şi pe Florin Şlapac, autor, în anii ’80, a două romane şi, în 1996, al unui text, Zăpodie, ambiguu din punctul de vedere al apartenenţei la un gen anume.

O bibliografie cuprinzătoare şi de foarte bună calitate dă suport volumului. Aş adăuga doar, la discuţia despre “pactul cu Caragiale”, volumul intitulat Efectul Caragiale (Bucureşti, Editura Vestala, 2002), în care autorul, Constantin Trandafir, analizează competent relaţia optzeciştilor cu autorul Scrisorii pierdute.

 

 

Revista indexata EBSCO