Sep 20, 2016

Posted by in Cronica literara

Constantin DRAM – Personaje desprinse parcă din Commedia dell’Arte, tramă de roman poliţist şi ironia din avertismentul cărţii

E bine de spus despre Gabriel Avram, chiar de la început, că e un profesionist al scrisului, în sensul cel mai cuprinzător al termenului. O atestă volume de versuri, proză, teatru, teatrologie, monografii, sute de articole, precum şi cîteva zeci de traduceri de cărţi din limba franceză.

Cartea la care mă refer însă acum este un policier. Un text scris într-o manieră care eludează discuţii despre literatură „de graniţă”, neexistînd, aşa cum se vede şi se ştie, decît literatură şi non-literatură. Iar volumul semnat de Gabriel Avram (Prea multă cianură în casa asta!, Editura Vasiliana `98, Iaşi, 2016, sub redacţia lui Florentin Busuioc) e un foarte bun argument pentru cei care cred doar în literaturitate şi atît, neinvocînd criterii inoperante pentru despărţirea apelor şi a literaturilor.

Desigur că atunci cînd a ales formula policier-ului, autorul a ţinut cont, inerent, de ceea ce genul în sine pretinde. Adică, în primul rînd, alegerea unui titlu care să fie comercial/ provocator, cunoscută fiind apetenţa cititorilor de romane „poliţiste” pentru sugestia iniţială puternică în ceea ce priveşte inflaţia de acţiuni „specifice” (şi pentru felul în care este condusă rezolvarea acestora undeva cît mai spre finalul naraţiunii). Există, desigur, un anchetator cu personalitate convingătoare, amintind vag de comisarul Maigret (pe acesta din roman îl cheamă Martin); completarea personajului şi a naraţiunii în general este făcută însă într-un cod ce ţine de reţeta lui Gabriel Avram, cod care presupune ingrediente precum ironie dezlănţuită, inserarea peste tot a unor „pilule” culturale, comentariiile cu „bătaie” intertextuală, crearea unor scene ce solicită vocaţia vizualizării cinematografice, utilizarea unui limbaj suculent amintind uneori de un San Antonio adaptat unei lumi mai „cuminţi” şi multe altele, despre care vom vorbi mai încolo. Totul trebuie să respecte acel ritm alert cu care un policier clasic se recomandă mereu: aparent, parcă ar fi vorba de o replică la cunoscute romane ale Agatha Christie, aşa ceva însă ar fi fost prea nemotivant pentru un autor care se respectă şi care îşi respectă cititorii tot atît de inteligenţi; soluţia ingenioasă şi de mare efect este aceea a „asasinului care moare primul, e mort mort, băgat în sicriu şi, după moarte, comite cinci crime.” Pînă a se ajunge la această formularea ce ţine de concluziile finale ale anchetatorului, naraţiunea oferă de toate, într-un ritm efectiv sufocant al evenimentelor: o vilă uriaşă de pe strada Eternitatea (din Iaşi) adăposteşte un număr de chiriaşi care de care mai ciudat (şi se va vedea că personajele şi defilarea lor prin lume constituie un alt tur de forţă al autorului); o proprietăreasă cu nume simbolic (Atena Nemesianu) a cărei moarte (prin otrăvire cu cianură) deschide cutia Pandorei, adică un întreg şir de crime (toate prin acelaşi procedeu ce justifică titlul romanului). Un pretext prea vizibil ca să nu fie şi îndoielnic: uriaşa avere a proprietăresei (vila, o moştenire din Franţa, o colecţie eteroclită de opere de artă, unele dintre ele rarissime, implicit foarte scumpe) şi un testament care îi plasează pe supravieţuitori într-o competiţie pe măsură, deoarece dispariţiile alarmant succesive ale moştenitorilor/ chiriaşi cresc, implicit, şi anvergura părţii din avere ce le revine. Sunt suficiente elemente, pentru ca un regizor inteligent să construiască o poveste extrem de convingătoare, care reuşeşte să îi păcălească atît pe cititori (oricît de exersaţi vor fi fiind în tramele gen policier) cît şi pe personajele tentate să se suspicioneze, tot mai terifiant, pe măsură ce, rînd pe rînd, cîte unul dintre ei este scos din joc; ca totul să fie şi mai captivant, unul dintre „clienţi” este preot (cu numele Şopîrlă şi se va vedea în final că e un fals preot) iar ultima dispariţie este regizată chiar în cavoul defunctei proprietărese, într-o scenă ce arată capacitatea unei naraţiuni de a depăşi atributele curente ale genului: „De pe uşa cavoului ţîşni o lumină orbitoare, violetă, stridentă. Care albi şi mai tare crucile din jur. Le metaliză. Un hohot de rîs, uriaş, universal, paralizant, se auzi. Dură cinci, zece secunde, dar păru că ţine o veşnicie. Cînd totul abia se stinse, o siluetă apăru din cavou şi o luă la fugă printre morminte”.

De aici începe re-orientarea dinspre fals către adevăr, meritul fiind, desigur, al celor care, grupaţi în jurul lui Martin, reprezintă binele justiţiar. E o poveste iscusit re-compusă din anchete succesive, paralele, la distanţă (Iaşi, Bucureşti, Paris) pe parcursul unei jumătăţi de veac. Miza nu e atît averea (cum lasă să se întrevadă evenimentele ce se scurg ameţitor), ci o calculată poveste de răzbunare a personajului care moare primul şi care, cunoscînd tabieturile celorlalte personaje, vinovate într-o relaţionare de decenii, hotărăşte să le pedepsească pe măsură.

Aceasta e povestea în versiunea ei strict dependentă de canonul romanului poliţist. Dincolo de ea, se poate citi, cu mare plăcere, toată pre-dispoziţia unui autor citit şi avizat ca atare pentru tot ce înseamnă construcţie, joc, ironie, umor, grotesc şi vagi elemente de gotic, intertextualitate. Marea forţă e de remarcat acolo unde, canonic, romanul poliţist nu îşi propune să exceleze, adică la nivelul construcţiei de personaje. Personaje ce par a descinde direct din Plaut şi din commedia dell`arte. De altfel, capitolul IV se intitulează: Menajeria: oaia, vulpea, şacalul, ghepardul, corbul, cimpanzeul şi un caniş, adică reprezentări zoomorfe ale unei galerii pe care autorul se amuză livresc să o lucreze în cod realist post-balzacian. Re-constituirea unor comunicări posibile, unele la graniţa rizibilului frecvent invocat e un alt punct forte al naratorului: „Cei cinci moştenitori, încă în viaţă, se priveau fără să se vadă.// <<O să plouă>>, gîndi Flavian Mateescu, <<prea a fost zăpuşeală săptămîna asta.>>// <<Găina bătrînă face zeama bună.>> Guţă Papadopol zîmbi imperceptibil. <<Cu morcov tînăr, desigur. E tare Anton Pann ăsta.>>// <<Cine-mi turna mie şampanie în sîn la Mon Jardin?>> Magda Barnovski răsfoia absentă jarul amintirilor.// <<Un mat eu, un mat el. Păcat că s-a băgat Magda şi mi-a stricat buna dispoziţie.Îi luam partida lui Flavian.>>// <<Şase cranii la drum se înhăitară,/ Unu-şi linse deştu` şi se sparse dară.>>// <<Ham, ham, ham>> scînci Baiazida, cu ochii la uşa de la intrare. Care se pocni de perete. Cu zgomot mare.” (Baiazida e canişul unui personaj, n.n.) Amintirile vin din toate părţile (preluări dintr-un jurnal de personaj, comentarii, note caustice, vise şi coşmaruri, digresiuni) şi nu fac altceva decît să re-compună fişe de personaje, demne cu adevărat de o menajerie sau de un panoptic sui-generis. De altfel, există în discursul narativ şi o tonalitate constantă de rechizitoriu temperat: „În şcoală fusese ca un lup printre oi. Aproape toţi colegii săi erau proşti bîtă. Mediile din care proveneau spuneau totul: din cele mai mizere secţii ale fabricilor, de la căile ferate, din satele cele mai sărace. Medii în care braţele făceau totul, iar a gîndi era un efort supraomenesc. Terminase şef de promoţie. Pentru el, a asimila mecanic nişte dogme de tipul ce-a spus Jdanov despre Lenin sau Stalin despre artă, era un mizilic. Şi în şcoală îşi făcuse o meserie din delaţiune. Dădea raportul oriunde şi oricînd: şi la Decanat, şi la secretariatul de Partid, şi la Securitate.” Şi, în altă direcţie: „ În cameră duhnea a tutun prost, a prăştină şi a nespălat. Sprijinit de un dulap florentin, comisarul Martin admira peisajul. Basil şi Adalbert, ofiţeri criminalişti, se mişcau de colo-colo. Luau amprente, căutau ceva doar de ei ştiut, fotografiau… În şoaptă, Andrei le indica o urmă, un loc. Butuc îl admira pe Costache. Costache era frumos, ptiu, bată-l deochiul! Cu capul buhăit, căzut pe umeri, cu gura cianotică schimonosită, cu nasul vînăt-roşu şi ochii sticloşi…”.

Tot în codul ironiei postmoderne pot fi văzute şi acele distihuri ce preced capitole şi subcapitole, parodiind exerciţiul serios de acest gen regăsit în romane clasice: „După miezul nopţii, c-un lichior şi-un Kent, / Ei gîndeau cu toţii, dar independent…” sau: „Vineri dimineaţă. Lumea tot la datorie, frate,/ La chestură, la mangleală şi la morgă de se poate…” sau: „Sara pe deal buciumul sună cu jale,/ Unii-s nervoşi, chiar dacă-s plini de parale…”. În altă linie, a intertextualizării parodice se înscriu aluzii, comentarii străvezii şi pline de un umor real: „Cîrîi mieroasă, imitînd o scenă dintr-un film celebru: – Costicăă, te caută amanta…// Comisarului i se opri în gît. Al optulea ştrudel, căci le numărase. – Care Costică? Ce amantă?” sau: „ Canişul mic şi speriat se încolăcise în jurul piciorului unui scaun şi sforăia. Visa ciolane învelite în staniol şi cîini mai bărbaţi.”

Observaţiile de acest gen ar putea continua mult, deoarece romanul întreg e elaborat pe această  reuşită asamblare ce ţine de încadrarea unei scheme de policier reuşit într-un tip de discurs ce se înscrie în liniile generoase ale imaginarului postmodern. Un roman bine scris şi întru totul original, lucru destul de dificil în perimetrul literaturii poliţiste.

Constanti DRAM

 

Revista indexata EBSCO