Sep 20, 2016

Posted by in Cronica literara

Cristian LIVESCU – Contemplație și retorică afectivă: Paul Sân-Petru, Gheorghe Bostaca

„Strîmtori de irişi mai răzbesc spre gînduri/ În rest, ţi-e trupul numai ascunziş”

Printre post-simboliştii întîrziaţi care mai cred încă în utopia împreunării în poezie a cuvîntului cu muzica şi culoarea trebuie trecut şi numele lui Paul Sân-Petru, ale cărui două antologii recente îi readuc în atenţie devenirea creaţiei: Alchimie lirică (Tipo Moldova, Iaşi, 2012) şi Empatii (Phoebus, Galaţi, 2014). S-a afirmat la mijlocul anilor ’60, pe cînd era pe băncile Facultăţii de Medicină din Bucureşti, în cenaclul Casei studenţilor condus atunci de Victor Ernest Maşek şi Gabriela Melinescu. Originar din Galaţi (n. 18 martie 1936), cu o familie săracă, din tîrguşorul Bereşti, „lipit” de urbea danubiană, vroia să devină aviator şi pe la 17 ani tăia de zor văzduhurile, ca să intre în posesia unui brevet de paraşutist (a şi scris un Poem aviatic, publicat în gazeta locală). Familia l-a adus greu cu picioarele pe pămînt şi abia pe la 25 de ani se hotărăşte să-şi continue studiile, perioadă în care, fără să ştie prea multe despre partituri şi compoziţie, este inclus în orchestra semi-simfonică a mediciniştilor, ca violonist autodidact. Numele de poet i-a fost sugerat tot de familie („Numele meu din buletin este Paul Cioriciu. Bunica mea se numea Aglaia Sân-Petru. De la ea am preluat numele, la recomandarea editorului meu de carte Mircea Ciobanu. Mi-a plăcut foarte mult acest nume şi îl port cu sfinţenie.”).

Debutează la 33 de ani, la puţin timp după ce fusese repartizat medic generalist în comuna nemţeană Poiana Teiului, undeva, la coada lacului de acumulare Bicaz, unde în cîţiva ani a înfiinţat şi un cor sătesc, revenind aici o perioadă şi după revoluţie; volumul Urme (E.P.L., 1969) e unul cuminte, descriptiv, împletind rigoarea clasică cu vagi reverii evocative din universul patriarhal: „Nu ştiu ce meşter a intrat în sat/ Şi l-a umplut cu clopote mărunte,/ Dau buzna-n rouă turmele pletoase/ Înclinchetînd tăcerile de munte.// Cai în căpestre, asurziţi frumos,/ Ivesc în iarnă drumuri cîntătoare,/ Alai de tînăr bronz topit la geam/ Amestecat cu glasuri de urare.// Şi-un clopot greu de-un alt meşteşugar/ Urcat în turla-mpunsă alb în cer/ Mai rabdă-n numele a patru vînturi/ Pierduta zăbovire a lui Peer” (neam de clopote). Plăcerea versificării se avîntă spre glorii abisale, aflate sub dominarea altor ritmuri şi durate decît cele terestre: „Şi ne-a luat un orologiu-n veghe,/ Nepămîntesc, imens, transplanetar,/ Cu dinţi răriţi rotund din leghe-n leghe,/ Lucrînd plictisitor la minutar” (orologiu). În epos vesperal, o luptă obscură se poartă între seninătatea arcadiană şi ofensiva germinativă a acvaticului: „Ne naştem sub cea mai ploioasă boltă –/ plouă continuu, nealbăstrit,/ plouă cu verde pînă-n recoltă,/ cu greeri plouă în stele de jos,/ cu piatră domoală, din sînul femeii,/ nopţile plouă cel mai frumos,// ne duce ploaia pînă-n bunici,/ ne părăseşte adesea-n copii/ şi după vînturi neînţelese/ intră seninul în ploile vii –// ne mai luptăm cu Marele-Albastru,/ dar ploaia noastră dă înapoi,/ o, de-am întoarce-o încă odată/ s-o bălăcim precum copiii goi!” (Marele Albastru) Cîteva poeme pescăreşti denotă înclinaţia spre pastel, dînd relief cărţii de debut: „Departe, peste oglinda cu albe spărturi de nufăr,/ stau lotcile la ieslea ţărmului legate,/ obosite de-atîta albastră legănare;/ pescarul se luptă cu largul/ înnoptat pînă-n el a-ntrebare/ la capăt de val ajungînd/ cu cine-mi împart eu argintul, cu cine?…/ pescare, neliniştea apei e numai/ respiraţia lumii la mal” (pescar zăbovind). Melodioase, scrise cu simplitate afectivă şi tematic limitate, poeziile de acest fel îşi caută misterul, în caligrafie fină, subţire, echilibrată.

 

„Simt că le-ngheaţă sufletelor urma”

După aceste privelişti, poetul se îndreaptă, în volumele următoare Poeme (1975), Pămînt de bun venit (titlu aviatic!) (Cartea Românească, 1976), Cumpăna soarelui (Eminescu, 1981), Anotimp (Junimea, 1985), spre reflexia pe seama genezei emisiei poetice, convins că vorbele se „moaie”, îşi ezită rostirea, cuprinse de raiul din privire, greu de transfigurat fidel în imagine: „Aşa deprinşi, prea repede vorbim/ Şi vorbele le scriem prea aproape/ De mult uitaţii noştri nu rosteau/ Decît cîte-un cuvînt la ani şi ape…// Eu am crescut trezind cuvinte moi,/ din ele-mi trec acum numai pe buze,/ retina scrisă-nchipuie pe-un rînd/ Mişcare transparentă de meduze;// Cuvintele se isprăvesc în pripă,/ Mă pierd în lucruri, mut în lipsa lor,/ Le caut într-un miez de noapte-asemeni/ Fecioarelor, un undelemn de dor” (Cuvintele). Din ce în ce privirea lăuntrică se face simţită în stihurile lui Sân-Petru, devenit mai atent la originea şi viaţa poeziei. El vorbeşte patetic de un „ochi retras”, şi de raza „sfîntă” care „trezeşte culorile din moarte”; închipuie încercări vizionare prin „strîmtori de irişi” sau „vîntură marea ochilor deschişi”, încercînd să pătrundă cît mai adînc în ascunzişurile fiinţei, să afle ce e aievea, din cotidian, din imediat, şi ce e miracol, venit din alt tărîm, în actul percepţiei: „Spontan e-ales ce trece prin privire/ Şi ce-i ales va fi-ndelung păstrat –/ Au ochii două capete-n uimire,/ Iar celui dinlăuntru-i este dat// Să te repete-n el ca nişte ape/ În imn de gesturi, pînă cînd te laşi/ Pierdută-ntr-o privire de aproape,/ Străluminînd prin anii mei rămaşi.” (Irişi) În preajma prisăcilor şi a ştiubeielor cu miere, a luncilor „foşnind de verbe” şi a livezilor cufundate în „somn alb”, urechea se pleacă la susurul sevelor, iar privirea dă în „boala stelelor”, aşteptînd „trecerea prin toamnă” a căprioarelor. Jubilaţia naturii e surprinsă în freamătul ei fecund: „Lîngă ştiubeie: forma verde,/ în iarbă, a trupului meu./ Coboară din aer pîraie de zumzet/ şi polen smeuriu,/ prins de coapse, sub aripi./ Colindele florilor picură-n stup,/ ca pe-o iarbă deasă de limbi,/ roua cu impresii trandafirii./ Forfota lucrează în puzderia nimburilor/ albinele lucrează ca gîndurile sub tîmple/ în veghea marilor poeme” (Vremea albinelor).

Cu asemenea meditaţii pillatiene, poetul iese din sfera versificatorilor diletanţi, şi se arată preocupat de efectul de inefabil, realizat prin felul de a scruta şi ispiti lumea. O spune într-un scurt text programatic despre puterea privirii: „Încerc să dorm acoperindu-mi ochii –/ dar ei sunt prea puternici pentru pleoape./ Văd raza înroşită de arteră/ şi-un întuneric intim de aproape.// Cînd somnu-l vreau să-mi prindă-n cleşti auzul,/ îmi ţiuie mărunt şi depărtat/ sistemele galactice din lucruri/ prin liniştea cu nume eronat.// Pe undeva şi-n somn e înstelată/ această boltă-nchisă triumphal!/ cum urcă împrejurul dinafară/ spre-mpărăţia marelui cristal;// Dar e, sărat (în preajmă sau departe),/ hotar de ape. Eu – hotar de sare;/ nedumerit sunt cît de lung e drumul,/ de la cristalul meu pînă la Mare” (Cristal). Din păcate nu lipsesc textele la comanda epocii, cu stereotipuri de duzină, de felul: „cultul strămoşilor”, „ideea comunistă, neînvinsă”, „eroi sub lespezi”, „pămîntul-neam”, „pămînt străbun”, „trepte de voievozi”, „leagăn de dor”, „spaţii din vecie româneşti”, „patria mea-i spic de izbîndă” etc. Poetul versifică uşor, e conformist şi solemn, dispune de un repertoriu fix de semne bucolice şi cade lesne în capcana producţiei lucios-artizanale, pe placul ritualismului de circumstanţă. În pofida tentaţiilor industrioase, pasiunea pentru pastelurile muzicale, „de suflet”, şlefuite cu sîrg de bijutier, rămîne constantă şi reuşitele pun în umbră ieşirile sterile: „Văzduh vocal în jur arborizat,/ salvînd cu har cuvîntul din consoane/ rarefiat şi dus cu umbra ta/ cum aura se ţine de icoane;// serbează tu – că-i vorba de uitări –/ acest mănunchi distins de anotimpuri!/ cu două flăcări dragostea trecu/ proliferînd şi prăbuşind olimpuri” (Serbarea uitării); sau: „Nevinovată-i naşterea în verde –/ va trebui necunoscut să crească;/ în mare grijă mi s-a dat sămînţa/ şi-o nerăbdare mult prea pămîntească;// prea multă frunză mută se repetă/ sărac solstiţiul poate o să moară/ de-o fi cu trupul să-ncălzesc tulpina/ eu tot aştept această floare rară” (Floare rară).

 

„Poetul prin cuvinte e-o albină/ care salvează floarea de zăpezi”

O pauză lungă, letargică, de aproape cincisprezece ani, între 1985-1999, se aşterne pînă la revenirea editorială a poetului, una renovată tematic, marcînd o altă etapă în creaţia sa: la 63 de ani, vrea să construiască un alt edificiu poetic, pe fundamente speculative mai vechi, dar cu alte materiale. Porneşte timid, dar decis în această aventură. Nu vom zăbovi asupra apariţiilor de reviriment, intens retorice şi limitate imagistic, adică Poeme regale, 1999, unde Sân-Petru confirmă că e un bun făurar de stihuri, un „cavaler al rigorii prozodice”, cum îl numea Laurenţiu Ulici, cu o experienţă ce se transferă de la o epocă la alta („Bunicul-rege Ferdinand cel Mare/ mărise România viitoare// Mihai cel Tînăr şi născut român/ îl dete luptei capătul de drum// Cît îl iubeam, l-am fi purtat pe mîini/ vă amintiţi, cei care-aţi fost români?”, Pe un motiv de doină); trecem şi peste pletoricele comentarii de nuanţă maniheistă din Poeme creştine, 1999, unde harul rostirii poetic îşi găseşte explicaţia, chiar şi pentru perioada cînd poetul se arăta disponibil în exces: „Doamne, ştiu că scrii cu mine/ cînd ţi-o cer cu mîini curate,/ ca-ntr-o lungă-adolescenţă,/ cînd scriam pe rime date.// Ştiu că-mi vii pe spaţii albe/ cînd sunt şchiop de trei silabe/ şi să-mi sufli sinonimul/ care-n inimi o să sape.// Că mi-ai dat să dau de rime/ sau să nu mai dau de loc/ prin poeme care-aşteaptă/ să le vină un soroc;// de le vine şi nu suntem/ tot pe-aici – şi amîndoi,/ cui îi dai poemul, Doamne,/ pîn’ la ziua de apoi?” (Poeme-n perpetuă aşteptare); sau, pe urmele lui Ioan Alexandru, cînd concepe o rugăciune de intrare în Cuvînt: „Şi iar mi-i foame, Doamne, de Cuvînt,/ am ruginit cu sufletul pe boală,/ sunt palid şi presimt că mă scufund/ în anemia mea spirituală.// Dar dă-i ceva de prin Cuvîntul Tău,/ fiertura cu efectele eterne,/ ceva pentru statura ce-o rîvnesc/ spre a rămîne-n sita ce mă cerne!// Mi-a fost o sete, Doamne, de Cuvînt,/ am rezistat ca-n arşiţi beduinii/ şi roua de pe psalmi mi se usca/ şi n-ajungeam, şi-mi sîngerau ciulinii” (Nu numai cu pîine). Intuim doar, printre rînduri, un difuz sentiment de pocăinţă la „rătăcirile de ieri”, care motivează lunga absenţă din viaţa poeziei, precum şi nostalgia de a împlini o Operă cu ajutor sporit din partea creativităţii divine, acea „fiertură cu efecte eterne”, cum o numeşte metaforic. Nu fac o gaură în cer nici Poemele antisatanice (2002), unde uimirea de ordinea cosmică se pierde în întrebări sau scăpărări de orgoliu, drapat în umilinţă: „Trec prin deltele de somn,/ cît de-a lungul, cît de-a-naltul;/ dau de-un fel de viaţă-a mea,/ unde-s eu, sau poate-i altul./ Tot ce-i vis mai face-o viaţă/ de fantastic blînd şi dens;/ unde-i oare mai absurdă/ lumea, unde-i mai cu sens?// Cît e-a noastră şi cît nu e/ şi mustind de paralel…/ creşte nota ei confuză/ ca rupturile-n drapel./ Tulbureala asta curge,/ nu-i nimic de limpezit?/ Doamne, Nesfîrşirea noastră,/ Cîţi pe lume Te-au găsit?” (Fantasticul Sumum). Divagaţii minore, orice s-ar spune…

Abia cu Mersul pe fulger (Cartea Românească, 2003), Sân-Petru revine la statura care l-a consacrat – o poezie atentă cu spaţiul lăuntric, contemplativă, de retortă calofilă în turnura ei elegiacă, mizînd pe gesticulaţii expresive şi sunete calme de trăire senină. Are prilej să aducă iarăşi vorba de „al doilea văz”, cel care comunică cu „visele eterne” ale unei alte memorii decît cea obişnuită. Undeva, poetul visează la „îmblînzirea fiarei”, a timpului, printr-o migraţie spre înapoi a lumii, răzbunînd istoria: „Cenuşa-n urmă se adună/ alcătuire pomului la loc/ şi frunze-ntoarse-n crengi de fumuire/ zvîcnesc din amintirea unui foc.// Aşteaptă zborul măduva de aer/ a oaselor golite de prea sus,/ spre ele curg atotcuprinzătoare/ furtuni de pene roşii de apus// Din lupi coboară mieii către stînă/ cu sîngele întreg închis sub blăni/ şi iarba ce-au păscut-o sparge roua/ uitări de rană li se-nchid în răni./ Şi caii, lepădîndu-se de gloanţe,/ şi-au nimerit în cîmp potcoava lor/ gonesc soldaţi cu urme de ţărînă/ către femeia stingerii de dor// şi, deodată, cum nu se-ntîmplase,/ va fi să crape marginea de sat/ şi-o lume ce n-avea cum să mai fie/ un nou ogor va scoate la arat.” (Timp despicat)

 

„Dădu în mintea clipei narcisiste/ să-şi lase-ntins pe pînze reci profilul”

Pe lîngă pasiunea artizanală pentru dublu rondel în coriamb (invenţia sa), Sân-Petru se remarcă printr-un album de comentarii lirice la celebrele tablouri ale lui N. Grigorescu, Alchimia muzelor. 2009, întoarcere la idealul dintîi al poetului, acela de a pune laolaltă reveria artelor. Cîteva piese, în răsfăţ parnasian‚ sunt neîndoielnic printre reuşitele de vîrf ale carierei sale: „Închisă-i umbrela-n repausul ploii,/ femeia-n fotoliul de stîncă sărată –/ pretext fulgurant regîndirii genezei,/ ceva traversînd munţi de vreme uitată// Că poate a fost la-nceput numai sarea,/ stîncoasă, întinsă trei părţi din pămînt,/ şi apele sus, cu adîncul spre stele,/ sălbatice, curg speriate de vînt.// Apoi, subţiratice bure, treptat,/ trecînd fericite în visele sării,/ pînă-ncepură-a transpare luceferii,/ serbînd laolaltă naşterea mării!” (Pe malul mării – Femeia cu umbrela); sau: „Ce flori mai dau seminţele-ntîmplării!/ se umple iia verii de culori/ grăbită-i roua să primească zorii/ cînd tac pe rînd luceferi – başi, tenori.// Şi fata s-a trezit aşa devreme./ că-i rage vaca-n grajd, adulmecînd/ mirosul verde ondulat pe vînturi;/ ea-i pune lanţu-n coarne, -o mînă blînd.// Îi ies în cale maci şi margarete/ şi păpădii şi troscot şi cicori;/ se poticneşte împărţind libaţii/ prin larma coloristică de flori…” (Fata cu flori de cîmp) De o preţiozitate fin decadentă, reverberaţiile la pînzele lui N. Grigorescu dau măsura de virtuoz a acestui poet îndrăgostit de cromatici şi viziuni plastice de consonanţă proteică.

Masivul volum cu pasaje de dispersie lirică şi frazări epopeice Empatii (2013), e alcătuit din cîteva mers-uri pe margini de genuri artistice, între efemer şi etern, între romanţios şi aforistic. Primul, Mersul pe fulgerul proaspăt, e un mega-poem, întins pe 110 pagini, alcătuit din 349 structuri prozodice, plus alte nouă poeme, în care glosele biblice se împletesc cu meditaţii şi cugetări diverse (unele naive sau trase de păr): „Arborele genealogic al poemelor mele/ vine din ceaţa adormită/ a minţilor strămoşeşti, din ceaţa/ viu-limpezită a sufletului meu” (18); „Suntem fiinţe de unică percepţie/ a unui univers de trăire emoţională…” (46); „Capătul meu de destin/ nu este unul existenţial” (87). „Cine trăieşte doar prezentul continuu/ are orizontul la un pas./ Cel ce scrutează şi viitorul/ îl are ca pe un munte în faţă./ Cine evocă însă şi trecutul/ cu participare emoţională,/ are orizontul întreg” (143); „Umil fiind, nimeni/ nu te poate umili” (238); „Nu Modest Musorgski, ci Azazel a orchestrat/ aceste Tablouri dintr-o expoziţie/ cu scene antologice/ ale păcatelor fiecăruia dintre noi” (Maleficul colecţionar) etc. Cea de-a doua secţiune, Mersul pe firul cochet al vorbirii, preia 12 povestiri din volumul La limita şansei (2004), proze scurte cu unde poematice, plictisitoare şi defective narativ. A treia secţiune Mersul pe muguri de cheie sol e dedicată muzicii, cu 22 de poeme religioase Sacra coralia, modelate tematic din folclorul balcanic (grecesc, sîrbesc), dar şi cel coreean (!), olandez sau georgian, cu ecouri din partiturile unor Haendel (Cîntec de slavă), Bach, Beethoven (patru poeme), Chopin (trei poeme), Vivaldi sau Brahms. Rugă pe harpă, cu muzică liturgică transcrisă de poet, recurge la versuri de Antim Ivireanul, Varlaam sau Dosoftei, dar şi la stihuri proprii („Privilegiul rugăciunii/ N-are nici acum perechi:/ Martore, mii de altare/ Cu-nchinările străvechi.”). În sfîrşit, ultimele două părţi Mersul cu negru pe albul tăcerii, şi Mersul pe linia fibrei de lemn, includ 11 „compoziţii polifonice”, lucrări de grafică, şi 22 de forme sculpturale în relief, rădăcini sau cioturi de copaci, structuri figurative descoperite accidental ale naturii. În lipsa unei idei conducătoare şi a unei exigenţe critice în selecţie, volumul se arată eterogen, cu aspect de almanah, şi se reţine ca o curiozitate. Preferam exerciţiile ut pictura poesis.

Punînd în armonie registrul confesional cu măiestria prozodică, Paul Sân-Petru rămîne un poet al consonanţelor proteice, cu o energie lirică năvalnică, de dat şi altor arte.

 

„Mă zidesc consecvent/ cu geografii anonime”

De pe coperta unei cărţi, în medalion, ne priveşte, prin nişte ochelari negri, un ins în ţinută dandy, purtînd podoaba căruntă a mustăţilor unite cu nişte favoriţi în croială englezească, pe cap cu o şapcă albă, movilită, la gît cu un papion violet, care întregeşte o figură picată parcă din colonii. Portretul, bine ornat, spilcuit, cu aer burghez, pe fundalul unei biblioteci tixite, nu poate reprima o undă uşor desuetă, trucată, adaptată după un model luat de undeva, de departe, căci insul folosit aici ca personaj de operetă, ni se arată cît se poate de serios, crede mult în ceea ce face (e vorba de poezie) şi inspiră cert gustul aventurii. Cel în cauză – aflăm – poartă numele Gheorghe Gh. Bostaca, vine din Bîrladul lui Cezar Ivănescu şi Lucian Vasiliu, şi s-a dăruit scrisului, convins că poezia se poate implica în destinul său, nu pentru a-l face neapărat celebru, ci pentru a repurta împreună cîteva campanii existenţiale năvalnice, de a comunica prin intermediul ei cu necunoscutul lumii. A debutat, deloc grăbit, la 38 de ani, cu volumul Din istoria şi asediile unui războinic (Editura Crater, 1999), unde cele cinci secţiuni se referă la tot atîtea intervale biografice, traversate sub formă de asedii succesive, asta după ce ni se relatează că a venit pe lume la 10 martie 1951, dar a fost declarat exact o lună mai tîrziu, într-o familie numeroasă, al şaselea copil din şapte. Din această întîrziere a consemnării oficiale în acte a naşterii sale, ingeniosul Bostaca va întocmi o întreagă speculaţie, anume că duce de fapt cu sine două vieţi distincte, din cauza amînării de a se şti pe sine şi a spune adevărul despre misterul strălucirii zilei: „N-am vrut/ Să scormon lumina/ Să dau de taine ascunse/ Venite-n amurguri/ Ceţoase şi poate triste/ Şi totuşi/ Din prima clipă/ Am ştiut adevărul/ E crud/ Şi doare acum/ Mai mult ca-n trecut” (Iubirea-n castel). A asediat Iaşiul, unde şi-a făcut studiile, devenind inginer, apoi „tăbăcăria”, deoarece e momentul să spunem că autorul nostru este unul dintre puţinii specialişti veritabili (cu cercetări aplicate, inovări şi doctorat în regulă) pe care îi avem în industria dură a pielăriei, intens solicitat în străinătate pentru contribuţiile sale deosebite. Mai găsim alte două asedii de viaţă, „asediul deşertului” (desigur, se referă la ariditatea de zi cu zi a existenţei) şi „asediul regăsirii şi al poverii” (?!), despre care aflăm lucruri cu totul vagi („Cine m-a învins?/ Tu?/ Soarta?/ Sau bunul stăpîn?/ De ce?/ La ce bun?/ Mai e ceva de făcut?/ Ori mai încearcă?” (Intrus)

În volumele următoare, poezia lui Bostaca se îndreaptă în două direcţii bine conturate: pe de o parte, spre notaţia şi destăinuirea discretă, melancolică, cu înclinaţii intimiste şi tresăriri orgolioase, în retorică afectivă concentrată; pe de altă parte, spre diatriba vocativ-pamfletară, de vibraţie morală, dedicată dilatării concretului diurn, unde este insipid şi neinteresant – Confesiunile unui trecător, 2000; Traume, 2000; Discursuri epidermice, 2011; ADN-ul istoric, pamflete, 2011; 173, poezii, 2012; Recviem, 2013; Entropii poetice, 2015; Balcano pamflete, 2015; Mesaje din deşert, 2015, ultimele la editurile Tipo Moldova şi Pim din Iaşi. Ne asigură undeva, în manieră simplistă, că trei teme îl preocupă cu predilecţie: timpul, iubirea şi schimbarea. Prima se împleteşte cu impasul originar al naşterii o vreme suspendate: „Cînd ai două vieţi/ Echilibrul se rupe/ La fiecare venire// Şi cu fiecare pas/ Nainte, napoi,/ Din candele, lumini/ Difuz te colindă” (Călător); „Nu ştiu/ Dacă poveri de milenii/ Adînc sfîşie/ Diurna venire-n lumină.// N-am nici-un punct/ Sau colină/ Să urc ca să văd/ Ce este după capăt,/ Eventual după mine.” (Sincope); „Sunt victima/ Propriului eu/ Ce-a fost zămislit/ Într-o secundă/ Sau subdivizie incertă/ Dintr-o istorie/ Utopică, fanatic complice/ Şi ereditar modulată/ În care oricum regăsi-voi/ perpetua cruce” (Combat); „Corăbier făr’ de nume/ dar vîslaş cu prenume/ Transferi zilnic secunde/ Din avarul din tine/ Ce ţine timpul cu teamă/ Pentru vremuri postume” (Vestigii). Despre iubire, autorul are o părere prudentă: „Iubirea poate fi înălţătoare, dar şi crudă şi inaccesibilă” (!), iar aplicaţiile sunt sugestionale: „În joc de destine/ Echilibre, jelite, timide/ Răzbat tăcute, sublime,/ Din tine la mine/ În lungă şi dureroasă cătare” (Coloane). Cît despre obsesia schimbării, aceasta devine o temă generatoare de noutate imagistică în monotonia demersului poetic: „Cu păgîni/ Din pădurea nebună/ Şi vardişti de ţeluri imune/ Nu am nici o şansă./ Şi atunci?/ Alerg prin spaţii compacte/ Însingurat şi vorace/ Lăsînd pentru mîine/ Întîrziata schimbare” (Cartel). O stare de claustrare, de captivitate pune afectul în mişcare, dîndu-i şansa să descopere comunicarea lirică şi divagaţia grav-alegorică: „Simt cădere/ Ca o cascadă de durere/ Simt, suflet, goluri/ Şi-s toate roluri/ Ce le joc pe zi/ Pline de schimbări.” (Ostatec); „Prizonier/ Într-o închisoare fără gratii/ Caut a-mi găsi/ Venirea diurnă/ A trece de mine/ Acolo unde n-am fost vreodată” (Sosie).

 

„Căzînd la marginea cerului/ umbra mea…”

În apariţiile recente, Gheorghe Bostaca depăşeşte etapa căutărilor şovăielnice. Entropii poetice este un volum de maturitate, serios şi bine întocmit, renunţînd la pasaje diletante, trimiteri de circumstanţă sau sarcasme de duzină. Acum, autorul este mai sigur pe el şi mai atent în expresie, fără să facă uz de tropi complicaţi sau efecte epatante. Scriitura sa e frustă, meditativă, cu dese interogaţii de ruptură şi vocabule directe, iscoditoare, uneori emise inconfortabil: „Unde sunt?/ De cît timp?/ Pentru ce?/ Am vreun mesaj?// Vă rog, opriţi experimentul!/ Luaţi oglinda/ Din acest spaţiu,/ În care întîmplător/ Eu mă aflu…/ Şi mă doare nespus./ Iar tu eşti mult prea fantasmă/ Şi nimic nu poţi face/ Ca să mă aperi,” (Fantasma) O dramă personală îl face pe autor să fie mai curajos în rostire, mai misterios în atitudinea lirică, năzuind să comunice încrezător cu nevăzutul straniu din preajmă: „Deşi vorbeam cu tine/ Singur, prizonier în cohorta lui mîine/ Ce spăşit, dar şi aspru aşteaptă./ Teribila şansă. Dar şi unica/ A descleştării de sine şi tine/ Nu par a duce timpul nainte.” (Noiembrie) Lucidă, în răsfrîngeri exacte, poezia se geometrizează, încearcă în continuare ecuaţii fulgurante, în filiaţie cu sugestia cotidiană: „Cine vine,/ În noapte/ Fără a fi prezentă,/ Tăcută, solemnă,/ Şi vag convertită?// Cine a decis/ Ca fără cuvinte/ Să-ţi vorbesc/ Tăcînd/ Ore în şir?/ În somn,/ Nesomn,/ Şi-n goana/ Strivită de ani” (Vizită); sau: „Nu-i povară mai grea/ Ca atunci cînd ea vine/ Ieşind din străfunduri/ Şi astfel/ Zi de zi/ Te striveşte/ Şi astfel/ Timpul devine un tot/ Cu sensuri confuze/ Ce nu mai poate/ Opri durerea/ Trecînd-o-n povară” (Oricînd). Un sentiment de claustrare, de încercuire, de repliere speriată din faţa unei urgisiri implacabile, reprezintă o constantă a dispoziţiei sensibile şi pe seama ei se consumă poemele de rezistenţă ale lui Gheorghe Bostaca, cu fine nervuri biografice: „Născut/ captiv, într-o fortăreaţă/ De niciunde,/ După plecare rătăcind perpetuu,/ Am visat/ Totdeauna/ Să mă întorc/ Să rămîn/ Şi să sărut, zi de zi,/ Fiecare piatră/ Ce mi-a cernut eul/ În mod crud…” (Recunoştinţă).

Ameninţarea cu izolarea, cu separarea, vine nu neapărat din afară, din social, ci prin multiplicările difuze ale eului poetic – ar putea fi vorba de un exerciţiu de sorginte budistă, de un eu autoritar, ego-ul sănătos, ce tinde mereu să suprime un altul, şi un altul, adică ego-urile suferinde, bolnave, şi tot aşa, interioritatea animîndu-se cu asemenea operaţiuni de represiune nu cinică, ci cordial-senină, temă de fapt a căutării fericirii, dar şi a fragilităţii fiinţei ce ar putea fi mai bine speculată şi explorată pe larg: „Pe zi ce trece/ Mă eliberez/ Tot mai mult/ De mine şi intru/ Într-o capcană/ Întinsă de un alt eu/ Intangibil,/ Şi acum,/ Rămîn cuprins/ De-o privire/ Spre mine. Şi rămîn/ Într-o diurnă venire/ Şi stare de veghe” (Confuzie); sau: „Cît timp roţile/ Mă readuc acasă/ Încerc să mă ascult/ Dar să caut chipuri/ Apoi şi glasuri,/ După care torn alcool/ Să nu mişc/ Să nu mă lovesc/ Şi pentru ca ochii,/ Mîinile tale reci/ Să dispară.” (Amurg) Cu un parcurs dincolo de vizibil, această desfacere lăuntrică atinge ţesuturile suveran-empatice ale lirismului, probînd un vizionarism cerebral, calitate mai greu de dat la iveală între textele cărţilor lui Bostaca. Şi totuşi: „Port în mine/ Fiinţe neştiute/ Şi profund necesare/ La care n-apuc s-ajung/ Dar care/ Amînă pe mîine/ O venire în vis/ Încît/ Mă cutremur de mîine/ Care e atît/ De departe.” (Şansă); „Cine mai poate opri/ Aceste plecări/ Ce mă scufundă/ Tot mai adînc în mine/ Şi mă ţine/ Tot mai stingher/ Într-o fantasmă/ De ancoră/ Dintr-un orizont/ Al neîmplinirii” (Înapoi); „Sună goarna/ Se adună minţile/ Văd şi cîteva/ Suflete/ Cine mai e lipsă?/ Sunt şi eu/ Deşi nu mai am/ Cuvinte/ Deşi nu mai am/ Nici cea mai vagă urmă/ De lacrimi în ochi.” (Toţi) Pe suport alegoric, confruntare eului liric cu multiplii săi în poligonul interiorităţii, fără reprimarea sentimentului discret al trăirilor cotidiene, dezvoltă sinceritatea şi lasă deschis, în notă elegiacă, dramatismul înaintării în timp: „Am potcoave noi/ Pentru nişte cai ce există/ Într-o imaginaţie răbdătoare,/ Alţii au instanturi,/ Cît şi alte lucruri/ Ce-i străpung/ Lăsîndu-i fără eu.// Mai beau o cană cu lapte/ Într-o seară/ Ce vine îndelung/ De mîine voi fi// Apoi îndestulat mă uit/ La o familie/ Ce stă unită/ Într-o picătură de cer” (Cîndva, undeva).

Domină monotonia calmă, plină de farmec, discontinuitatea sugestivă, marcată de jubilaţia licăririlor de nostalgie şi puritate. Spre aceste rafinamente înaintînd, creaţia lui Gheorghe Gh. Bostaca nu are decît să cîştige în vigoare şi originalitate.

Revista indexata EBSCO