Sep 20, 2016

Posted by in Poezii

Marius CHELARU

satul se destramă

 

dincolo de stâlp

satul se destrăma

se transforma caraghios

într-un portret de oraş stâlcit

 

biserica din sat e ca o amintire părăsită

undeva

în spate

printre crucile mici de lemn

şade tolănită între ierburi

moartea surorii mele

lângă cea a fratelui meu

nu le pot înţelege chipurile

nici nu ştiu dacă vreau

 

oricum

ţintirimul din amintirea mea cu satul

e ca o poveste cu amintiri

faţă cu mormanul de pietre din oraş

 

împing liniştea cu umbrele trupurilor

pe care le port

când răsfoiesc cutia cu absenţe

legată în piei de strigăte şi amintiri

cu prieteni uitaţi

ori de ziceri ale părinţilor

care îmi cresc acum în loc de inimă

 

un drum pe care merge copilăria mea

umbră părăsită de trup

mă aşteaptă să-mi amintesc de el

 

nu sunt pregătit să înţeleg

cum se schimbă satul

 

oamenii nu vor să priceapă

 

vaca aceea cu ugerele căzute în iarbă

de atâta lapte încă nedegresat

nu ştie

că satul e un fel de caricatură acum

mugeşte către trecut

 

la marginea satului era casa „nebunului”

întors de pe front

a mai avut

doar

zile crucificate pe crucea singurătăţii

apoi a plecat

lăsând în urmă nedorinţa tuturor

de a-l înţelege

 

înainte de a pleca din acest gând

am mai privit odată la biserica

atât de mică

atât de liniştită

atât de uitată

 

pun la păstrare

un pui de căţel

pe care încă îl cresc în amintirile mele

crăpate de timp

să mă aştepte între pomii care miros a rai

 

am zidit din gândurile mele

întărite cu sângele satului care se stinge

o cruce

 

pe ea

ne-am întins şi eu

şi satul copilăriei mele

 

 

noapte în mine

noapte în afara mea

 

seară la Suhuleţ, departe de copilărie

 

îngerul s-a aplecat deasupra-mi

cu ochii îmbrăcaţi în copilăria mea

 

culegeam speranţele uitate

pe şeile cailor zilelor

care se prefăceau în cenuşă

 

mă învecinam şi în dimineaţa aceea cu pustiul

în timp ce mâinile mele se încleştaseră

într-o mângâiere de demult

nimic din clipa aceasta nu dă rod în trupul meu

nimic din clipa asta nu rămâne sub pleoapele îngerului

 

oraşul e învelit de noapte

gândurile oamenilor coboară spre cer

zidurile dintre ei se ridică până la zori

iar răsuflările lor

părăsesc trupurile

cai negri care aleargă spre moarte

 

cântecul greierilor zăvorăşte lumina

începuturilor şi sfârşiturilor

îngerul îi acoperă cu palma sa de pulberi

apărându-i de timp

 

numai tăcerea

cuibărită între pleoapele mele

coaste de lumină stinsă/ dezbrăcate de carne

numai ea străbate noaptea

mă ia de mână

mă lasă la marginea dinspre mine a zorilor

 

din noapte

cu ochii îmbrăcaţi în copilăria mea

îngerul aşternea o umbră

între eu cel de ieri

zidit în peretele amintirilor mele

şi eu cel ce nu sunt încă

 

 

un fel de lume în care trăim cumva

 

lor, care curg ca o apă de păsări

între trecut şi viitor

 

oamenii erau ca nişte păsări

cu ramuri în loc de mâini şi aripi tăiate

cât să nu zboare

……………………..

unii probează cuvintele

ca pe nişte haine

 

alţii

par dintotdeauna adunaţi în tabere

ciotcă lângă un foc

pe care îşi ard amintirile

tăcuţi

muşcă din trecutul pe care nu-l mai vor

scuipând câte o bucată din trupul lor cel de ieri

 

unul m-a privit

ca atunci când înţelegi

că fiecare nu doar moare singur

ci trăieşte mai singur decât moare

 

altul s-a aşternut în faţa mea

ca un covor transparent

l-am privit

avea un glonte în loc de ochi

în locul inimii i-am văzut

doar amintiri crăpate şi pline de sânge

 

un copil

a trecut prin privirea mea

ca printr-o lacrimă de înger

 

în loc de zâmbet avea absenţa copilăriei

în loc de vorbe i-am simţit

doar degetele urii celui care-l lovise

smulgându-mi privirea

………………..

acasă

străzile sunt la fel

 

una peste alta

zilei ăsteia îi lipsesc câţiva oameni

i-am simţit abia

trecând ca o ceaţă prin lumea asta

 

acolo

oamenii erau ca nişte păsări

cu ramuri în loc de mâini şi aripi tăiate

cât să nu zboare

 

 

parcă mama şi tata

 

parcă

tata are un stejar în loc de braţ

mama o pasăre în loc de ochi

cutreieră cu ea zilele dinainte vreme

 

undeva, pe braţul tatălui meu

au rămas

din ziua aceea în care

aştepta ţărâna să se aşeze

ca un oaspete pentru totdeauna

pe mâna lui

abia muguri

amintirile

 

pasărea le priveşte

le despică de la distanţă

cu gândurile ciocului ei

sădindu-le înlăuntru jumătate clipele

aşa-cum-le-ştia-ea

între gândurile ei cu el

 

soarele se şterge pe faţă cu prosopul câmpului

într-o groapă de raze

se cufundă ţărăneşte la subsuoara amurgului

pasărea-privire se stinge ca o scrisoare

pe care literele nu s-au mai legat a cuvinte ori visuri

 

undeva

pe braţul-stejar al tatălui meu

lumina se usucă tăiată în fâşii

de întunericul  mai adânc decât al nopţii

întunericul plecării

 

undeva

dintre penele păsării-ochi colorate

parcă

a noapte

se aude o amintire îmbobocind

a ziua de mâine

 

 

portretul istoriei nimicului

încep să desenez

portretul istoriei nimicului

 

are chipul lumii în haina zilei de azi

cu gratii din singurătate

ochi care te privesc ca nişte cristale lichide

arar

din ele curge un text de lege care ne îngrădeşte

semnat de noi toţi

ceva gânduri orfane

şed pe o margine de rid

într-o lacrimă

absenţa ta se scaldă în voie

între atâtea alte

oamenii par să fie nişte oglinzi boante

curg unul după altul

din privirile lor

lacrimi fără chip

cu trup ca semnele de întrebare

 

după ei, la capăt

îmi vorbea tata

demult

pe strada aceea moartă ca ultimul lui vis

în ziua aceea în care

 

mă băiete

zice tata

ţinea în mâini un borcan cu gratii

ca nişte păsări cu aripile smulse

din care se auzeau râsete ciudate

mă băiete

lumea o să se prefacă-n altceva

or să facă din ea o închisoare pe care să o vrea oamenii

să scape de rele pe care tot ei le-au născocit

mă băiete

n-ai să poţi fugi din tine să faci altă lume

te-or socoti nebun

nici să te pierzi în ceaţa

celor care nu mai interesează pe nimeni

e ca şi cum ai fi naufragiat

în propria ta viaţă

 

încep să desenez

portretul istoriei nimicului

pe rama tabloului

oricine poate citi ultimele ştiri

poate apela pe oricine

poate să-şi privească propriile gânduri

poate să-şi iubească… poate…

 

dacă mai încap şi astea e ok, dacă nu asta e!

 

miroase atât de frumos a linişte

 

livada e atât de proaspătă sub palmele ploii

 

miroase

a amintiri cosite

 

mă prefac că sunt singur în univers

că nu înţeleg sunetele

culorile

 

degetele mele pipăie iarba

se opresc

faţă în faţă cu un strop de rouă

ochi al lumii

 

miroase atât de frumos a linişte

 

din bobul de rouă

Domnul întinde o privire

spre tăcerea asta atât de perfectă

livada e atât de proaspătă sub palmele ploii

 

miroase

a amintiri nenăscute cosite

 

mă prefac că sunt singur în univers

că nu înţeleg cum izvorăsc sunetele

culorile

 

bobul de rouă a înghiţit amurgul

am rămas doar eu

fereastră a cerului

deschisă spre pământ

 

 

omul-din-fărâme-din tot-ceea-ce-poate-fi-imaginat

creşte înlăuntrul meu

înlocuindu-mă cu tăceri şi absenţe

 

ecouri-păsări

cu degetele-aripi

ca îngerii din copilărie

dansează pe zidurile zilelor mele de demult

plâng ca nişte flori

îmbrăcate cu nume de tristeţi

părăsite de zâmbete

 

omul-din-fărâme

creşte înlăuntrul meu

gândurile se preling

animale bolnave

într-un alt fel de a fi

 

lunec dincolo de timp

acolo mă aflu

zbor care aşteaptă să izvorască

din nou

 

apoi

lumina mă cuprinde iar

îmi cunoaşte chipul pe de rost

se lasă să doarmă alături de mine

ca o chemare obosită

 

ziua ce vine e însă o altă lume

Revista indexata EBSCO