Sep 20, 2016

Posted by in EDITORIAL

Marina CUŞA – Pe urmele arhetipurilor lui Bujor Nedelcovici

Prin cartea Bujor Nedelcovici – conștiința de scriitor, volum apărut la Editura Allfa în anul în curs, Anastasia Dumitru înscrie – impresionant număr, mai ales pentru un creator încă tînăr! – al douăzecilea titlu dintr-o activitate literară dedicată poeziei, eseului, criticii literare, dar și editării unei reviste de cultură ce dinamizează spațiul literar constănțean. Monografia dedicată celui ce lua în 1987 calea exilului, avînd ca pașaport literar pentru Franța uluitorul roman „Al doilea mesager”, este un studiu critic ce impune, o carte densă și doctă, extrem de ofertantă pentru categorii diverse de cititori.

Alegerea scriitorului stabilit la Paris este făcută pentru a umple un gol al exegezei romînești, ce nu a acordat atenția necesară unui autor demn de a fi cuprins în manualele școlare, arată Anastasia Dumitru, dar și din afinități elective cerute de actul critic eficient, înțeles de Georges Poulet, pe urmele lui Baudelaire, drept identificare între conștiința cititoare și conștiința citită sau, în termenii simbolistului francez, drept „intrare în pielea făpturii create, pătrundere adîncă de sentimentele pe care le exprimă”. Un pre-text al monografiei îl reprezintă și respectul deosebit al autoarei față de scriitorul considerat incomod și înainte de 1989, și după, „un apărător al adevărului,vertical, dur și intransigent”, după cum îl considera criticul Alex Ștefănescu. Șicanat de cenzura comunistă, interzicîndu-i-se filmul „Faleze de nisip” chiar de Ceaușescu, ostracizat și nevoit să emigreze, scriitorul a fost printre primii intelectuali care au cerut după 1989 procesul moral al comunismului și care au făcut rechizitoriul colaboraționismului din lumea literară cu „ciuma roșie”, refuzînd permanent statutul de „idiot util” (sintagma lui V.I. Lenin), de „mancurt” al vreunei puteri politice, așa cum era Danyel Raynal, protagonistul romanului „Al doilea mesager”. Titlul monografiei semnate de Anastasia Dumitru se justifică prin faptul că Bujor Nedelcovici a îndeplinit condiția sine- qua- non a scriitorului, așa cum o înțelege comentatoarea, aceea de a fi în primul rînd o conștiință, o ipostază a verticalității, adevăr împărtășit de Bujor Nedelcovici însuși, care îl gîndea și rostea la modul radical: „Sunt și am conștiință. Fără conștiință sunt inexistent. Mort!” Criticul se solidarizează cu acest „printre ultimii mohicani”, „un Don Quijote care luptă cu un Iuda pervertit și omniprezent”, conștiința omului de cultură, de data aceasta a criticului, cerînd, la rîndul ei, implicare, luare de atitudine: „Nu îl vom abandona pe «Don Quijote» să lupte singur cu răul și cu uitarea, ci vom contribui la exorcizarea răului, vom fi alături în spațiul memoriei”[1].

Monografia asupra căreia ne oprim atenția începe cu un „Argument” și un dosar al receptării critice a prozatorului, schițează apoi profilul său spiritual pe baza „Jurnalului infidel” și a cărții „Cine sunteți, Bujor Nedelcovici? Bujor Nedelcovici în dialog cu Sergiu Grigore”, București, Editura Allfa, 2010, pentru a continua cu analize ample ale romanelor și nuvelelor din „Oratoriu pentru imprudență”. În partea finală, capitolul „Eroi arhetipali în căutarea sacrului” fixează coordonatele actantului acestei proze, iar „Vocația creației” trasează o sinteză a universului ficțional analizat. Cartea se încheie cu un capitol conclusiv și două interviuri luate de autoare importantului prozator.

Rezultat al unei reflecții asidue din răstimpul a patru ani asupra operei celui care consideră literatura „o inutilitate folositoare”, „revelația Ființei”, „o formă transfigurată religios a existenței”, monografia include și cîteva articole și comunicări despre autorul „Dimineții unui miracol”, susținute de autoare la diverse manifestări științifice. Ideile forță apar astfel din mai multe unghiuri, principiul circular mărindu-le capacitatea persuasivă.

Anastasia Dumitru pune accentul pe opera lui Bujor Nedelcovici de după 1977, considerînd că romanele publicate pînă atunci au primit cronicile pertinente necesare (Ultimii, Fără vîsle, Noaptea, Grădina Icoanei, Zile de nisip, Somnul vameșului). Se ocupă mai puțin de jurnalul și publicistica scriitorului, reținînd totuși cît trebuie pentru a-i trasa profilul și a-l „umaniza”, apropiindu-l pe cititor de universul său existențial.

Date fiind complexitatea și diversitatea tematică a prozatorului căruia nu-i plăcea să se repete, așa că schimba regula jocului de la o carte la alta, autoarea apelează la trans și interdisciplinaritate, la științele textului dar și la psihologie, teoria artei, istoria religiilor, teologie, mitologie și coroborează lectura de tip mitocritic și psihanalitic cu cea inițiatică, fiind convinsă că autorul cercetat aparține categoriei prozatorilor de prim-rang, cu opere încifrate, cu o multitudine de straturi ale semnificației, așa încît interpretul trebuie să parcurgă cercul hermeneutic, iar apoi să pună cap la cap simbolurile, mergînd spre centru cercului, spre hipersens. Lucrarea probează o intuiție critică remarcabilă, o mare capacitate da a lumina sensurile complexe și greu accesibile ale romanelor acestui autor, fiind fundamentată pe o vastă cultură în domeniul umanist și pe lecturarea atentă a studiilor de referință din multiplele domenii amintite, ceea ce trezește respectul lectorului, conștient de îmbogățirea sa culturală și literară.

Tipul de lectură mitocritică este aplicat atît vieții, cît și operei autorului ales spre a fi studiat. Astfel, prozatorul ar fi început sub semnul lui Iuda, al trădării din partea prietenilor, ar fi evoluat sub semnul unui Ulise a cărui Ithaca au fost adevărul și scriitura și ar fi regăsit arhetipul lui Orfeu și Icar, zidindu-se în operă, în cîntare, realizînd împăcarea dintre Creator și Creație.

Prin identificarea metaforelor obsedante, criticul decelează complexele lui Bujor Nedelcovici: complexul lui Prometeu (jocul cu focul cenzurii comuniste, al scrierii distopiei în plin comunism și al trimiterii ei clandestin la Paris, al plecării în exil la 50 de ani, al rechizitoriului la adresa colegilor de breaslă din Eu, Nica și securitatea‘), complexul lui Empedocle (izolarea, melancolia, visarea, atracția lui „dincolo”), complexul nebuniei (subversivitatea față de „realismul socialist” prin cultivarea unui realism magic, identificarea lui „modus vivendi” cu „modus scribendi”, dar și nebunia în sens cultural și cognitiv, de încrîncenare în căutarea Sensului); în fine, complexul morții, al celui ce își dorea să aplice terapia blagiană a cuvîntului nerostit și totodată al înțelepților mistici pe care i-a aprofundat prin lectură și meditație, visînd să scrie, drept ultimă carte, una doar pentru Dumnezeu.

Anastasia Dumitru finalizează analizele romanelor lui Bujor Nedelcovici prin sinteze cu mare valoare de adevăr, de exemplu: „Ultimul mesager este o epopee a ontologiei declinului spiritual, a pierderii identității în labirintul îngust al istoriei”[2], trăinicia acestui roman datorîndu-se „arhitectonicii, simbolurilor, tehnicii detaliului, textul avînd particularitățile prozei alegorice și pe cele ale prozei de analiză”; realul nu e prezentat mimetic, ci devine un „real-fantastic” sau un „real-fantastic-fanatizat”, apanaj al unei lumi absurde, fanatizate. Romanul Provocatorul are în centru „un personaj provocator, unic, «un revoltat care a trecut dincolo de revoltă», păstrînd numai ironia și detașarea de a privi haosul și grotescul”[3]. Esențiale sunt în acest roman tema salvării umanului, dar și cea a condiției creatorului în societatea postindustrială, una a inversării valorilor, „societate de auto-consum, auto-devorare și canibalism modern”, acest roman fiind singular în opera scriitorului comentat prin caracterul erotic subversiv față de pudibonderia clasică a literaturii noastre.

O altă metodă critică folosită cu succes de Anastasia Dumitru este cea comparatistă, după cum se poate observa în paginile destinate Dimineții unui miracol, în care este trasată o paralelă ingenioasă între eroina Maria și starețul Zosima al lui Dostoievski, ideea fiind că aceste personaje au o evoluție similară, găsindu-și salvarea prin descoperirea iubirii universale creștine. Se poate aminti de asemenea discutarea intertextualității dintre Danyel Raynal și personajul lui V. Voiculescu din Lobocoagularea frontală, ambele texte prezentînd cazuri de „spălare a creierului”, de anihilare a personalității umane ce amintesc de monstruosul „Fenomen Pitești”, pe care autoarea îl cunoaște foarte bine și despre care a scris de mai multe ori. Nu pot fi neglijate nici performanțele obținute de exegetă în paginile în care aplică tipul de lectură iniţiatică, analizînd, de exemplu simbolul insulei, al ceții, al rîmelor din Al doilea mesager, cele despre porumbel din nuvela Iarba zeilor sau despre miere, albine, dulceața de trandafiri din Dimineața unui miracol. În aceste locuri textul critic atinge un nivel estetic, generînd acea „plaisir du texte” despre care vorbea Roland Barthes, prin care granița dintre literatură și interpretarea critică aproape că se efasează.

O ideea subliniată intens de Anastasia Dumitru în monografia sa este înrudirea dintre Bujor Nedelcovici, Mircea Eliade și Vasile Voiculescu, scriitorul cercetat fiind în căutarea Sensului, a profunzimii și avînd vocația lui „homo religiosus”. Cel care spunea „Suntem mai mult decît suntem” se proiectează pe sine în personajele create, căutînd, cu formula lui Jacques Derrida, „sensul nonsensului existenței”. Scriitorul mărturisea: „Sunt obsedat de mister, am o estetică a misterului, vreau să mă ascund în lumină” și era conștient de importanța în sens absolut a arhetipurilor, spunînd că „Orice înaintare (progres ) e un regres spre origine, o întoarcere spre un «lucru în sine»“, fapt ce justifică abundența simbolurilor mitice în proza sa și cultivarea în nuvele a fantasticului inițiatic. De fapt, întreaga literatură a scriitorului are valoare inițiatică, oferind cititorului, victimă a istoriei și a lumii moderne improprii, desacralizate, o soluție a echilibrului interior și exterior. Eroii săi parcurg trecerea de la „homo psihologicus”, omul dezordinii, al suferinței lăuntrice, spre „homo religiosus”, identificîndu-și arhetipul, întîlnind epifania, după cum demonstrează criticul pe text. Contemplația, arta, muzica, natura, iubirea sunt pentru ei forme de supraviețuire și de așteptare a miracolului salvator. Astfel, cărțile lui Bujor Nedelcovici răspund unor întrebări esențiale despre lumea de azi, despre literatură, dar mai ales despre datul ontologic al omului.

Criticul Anastasia Dumitru insistă cu altruism tocmai asupra valorii inițiatice a operei celui discutat, apelînd la vocația sa de profesor și amintind la sfîrșitul fiecărui capitol ce învață sau ce ar trebui să învețe cititorul dintr-un roman comentat. Astfel, din Al doilea mesager învață „să deteste dictaturile, romanul fiind unul dintre puținele din literatura universală care zdruncină nervii cititorului”, sau, citind Provocatorul, „se va întreba asupra propriei inițieri în Eros și Thanatos, va încerca să prețuiască mai mult viața, să dea sens fiecărei clipe și să-și transforme propria finitudine în bucuria de a fi acum și aici”.

În finalul acestei cărți competente, subtile și docte, Anastasia Dumitru, abandonînd din nou impersonalitatea criticii, mulțumește scriitorului pentru literatura inițiatică pe care ne-a oferit-o. Credem că și lectorul ar trebui să-i mulțumească Anastasiei Dumitru pentru această carte fără de care proza lui Bujor Nedelcovici ar fi rămas pentru mulți un dar inaccesibil.

 

 

 

[1] Anastasia Dumitru, ,,Bujor Nedelcovici – conștiința de scriitor”, București, Editura Allfa, 2015, p.75.

[2] Ibidem, p.102.

[3] Ibidem, p.114.

Revista indexata EBSCO