Sep 20, 2016

Posted by in EDITORIAL

Daniel CORBU – Cu Cezar Ivănescu dincoace şi dincolo de Styx

În ziua de 6 august, Cezar Ivănescu ar fi împlinit şaptezeci şi cinci de ani. S-au împlinit, de asemenea, opt ani de la trecerea sa la poporul stelelor. Fugit irreparabile tempus!, spunea, pentru toţi cei care vin şi se duc, Virgilius. Stau deseori şi mă reculeg la mormîntul său din cimitirul ,,Eternitatea” din Iaşi, în timp ce în minte îmi vin, ca şi acum, momentele şi întîmplările care mi-au adus apropierea de acest mare, original, sfîşietor poet de limbă română: dintr-un octombrie 1980, pe cînd eram student la Universitatea din Bucureşti şi i-am încredinţat un grupaj de versuri pentru revista ,,Luceafărul”, unde era redactor şi pînă în aprilie 2008, înainte cu trei zile de la misteriosul accident, cînd m-a invitat în biroul său de director al editurii ,,Junimea”, parcă pentru întîlnirea de adio. Poetul moldav (născut la Bîrlad, 1941) era un apărător al dreptăţii, al valorii şi al demnităţii scriitoriceşti ca nimeni altul. Şi mărturisesc, cu mîna pe inimă, că n-am cunoscut om care să trăiască cu atîta pasiune atît iubirea cît şi ura venită din sentimental dreptăţii, precum Cezar Ivănescu.

L-am cunoscut pe Cezar Ivănescu (căruia i-am spus mereu Don Cezar, cum îi plăcea Domniei Sale) imediat după publicarea Bibliei lirice numită La Baaad, carte care dezvoltă extraordinare şi originale energii lirice şi care l-a impus total în poezia românească. Doina, Rosarium şi cărţile Muzeonului, pînă la Sutrele muţeniei, aveau să întregească o construcţie lirică de neclintit, care-l înfăţişează ca pe unul dintre cei mai mari poeţi tragici ai secolului european douăzeci.

Venind în linia lirică metafizică moldavă, linia de aur a poeziei române, Cezar Ivănescu este cel mai aproape de Eminescu dintre poeţii generaţiei şaizeciste. Poezia sa, întoarsă la cîntul primordial, are ca blazon tragicul. Totul e amestecat cu moarte, chiar naşterea e o moarte deghizată, o zadarnică zbatere. Spune poetul: „!voi ce mă priviţi la faţă/ îndrăgiţi-mi faţa mea/ mai îngăduiţi-mi faţa fiindcă mult va sîngera,/ mai îngăduiţi-mi faţa/ fiindcă mult va sîngera!” Sau, în una dintre Doine: „!orice-ar spune gura/ jale mi-i urît/ suflet, pentru cine/ te-ai mai coborît?// ! pizmă, nici mînie/ pentru voi nu simt/ nu mi-i rău nici bine, nu mi-i larg ori strîmt!” Şi versurile răsar în forţă precum gheizerele, într-o muzicalitate originală, apăsat ivănesciană: „!Merg şi scriu/ şi scriu! -/ şi că te caut nu-ţi promit,/ iar compun mintal/ de cînd hîrtia s-a scumpit,/ scriu pe creier/ cu negreala de pe suflet/ negru negru negru negru -/ şi negreala asta negreşit/ apele-or s-o spele – cînd îmi va ploua direct pe creier -/ asta după ce-mi voi fi vîndut calota/ fiindcă osu-i bun pentru hîrtie -/ asta după ce mă vor fi otrăvit:/ zilnic iau şi beau otravă,/ zilnic beau otrava lor,/ mă omoară, ştiu, dar cu zăbavă,/ doamnelor şi domnilor!” (Doina – Oralităţi). Scrisul cu sfîşiere, cu sînge, cu carnea păcatului, oferă poemului aparenţa de veche melopee. Pentru Cezar Ivănescu, naşterea este o condamnare la moarte, ca în tulburătorul poem Copilăria lui Ario Paradis, care încheie cartea La Baaad: „! spune-mi, pe ce ai mai sfînt,/ ai văzut vreodată în copilărie,/ sexul mamei tale care te-a născut?/ spune-mi, ai văzut decît el o altă/ mai pură făgăduinţă a morţii?”.

În poezia lui Cezar Ivănescu, dragostea e amestecată cu suferinţă şi moarte, precum în marile tragedii ale lumii. Să cităm doar cîteva versuri din Străina: „Jalba mea ca floarea de narcisă/ numai faţa ta mă lumina/ tu de-acum desăvîrşit ucisă/ mai desăvîrşit decît Moartea/ stai cu raza nelumită-nchisă/ care numai mort o pot vedea”. Am putea cita la nesfîrşit în sensul susţinerii acestei idei versuri de mare profunzime şi muzicalitate. Ne mărginim doar să reamintim primele versuri din poezia Amintirea paradisului, devenită de mult timp populară: „Cînd eram mai tînăr şi la trup curat/ într-o noapte, floarea mea, eu te- am visat/ înfloreai fără păcat, sub un pom adevărat/ Cînd eram mai tînăr şi la trup curat.// Nu ştiam că eşti femeie, eu, bărbat/ Lîngă tine cu sfială m-am culcat/ Şi dormind eu am visat/ Sub un pom adevărat/ Cînd eram mai tînăr şi la trup curat// E pierdută noaptea aceea de acum/ Trupul nu mai ştie-al ei parfum/ Poamele ce-n pom mai stau/ Gustul cărnii tale-l au/ Şi cad mîine toate putrede din ram”.

Cum se poate observa, poezia sa e o poezie nesofisticată, fără franjuri şi dantele, o poezie a fondului ancestral, a cîntecului primordial. Specialiştii în textul liric, criticii literari în speţă, ar putea urmări la Cezar Ivănescu muzica, revelaţia, ecoul. Cuvintele întrerupte, rostirea sugrumată în stilul vechilor incantaţii se dezlănţuie autentic, parcă sub forţa unei magii, a unui extaz. Rafinamentul lingvistic, construcţia originală şi spectacolul ideatic al poemului cuceresc lectorul din prima clipă. Pe de altă parte, oricine îşi poate da seama că Cezar Ivănescu e încă unul dintre poeţii pentru care a scrie fără inspiraţie e un păcat, o lipsă de bun simţ.

Nu am putea încheia, însă, acest scurt portret al nostru, fără a spune că La Baaad, cartea apărută în 1979, impresionantă şi prin dimensiune (500 pagini, format academic) a fost şi este un reper în poezia noastră postbelică, ca şi Moartea căprioarei de Labiş sau Necuvintele lui Nichita Stănescu. Temele sunt cele mari, ştiute de cîteva mii de ani: naşterea, iubirea, înălţarea la ideal, păcatul, moartea. Aşa cum se poate observa în poemele devenite populare (Amintirea paradisului, Doina, M-a prins dorul de Moldova, Arlechinul, Efebul de la Marathon, Tatăl meu din Rusia etc.), dar şi din amplele poeme dramatice (La Baaad, Bocet şi Numitul G.B. – dramă în trei tablouri şi un epilog), pentru Cezar Ivănescu poemul e o sumă de mantre, care lucrează în cel ce le acceptă ca forţe ale katharsisului pînă la înălţarea în absolut sau pînă la distrugere.

Unul dintre marii critici români de poezie, Gheorghe Grigurcu, spunea, pe bună dreptate, despre poezia lui Cezar Ivănescu, că e „abruptă ca o stîncă spre care nu există poteci”. Nimic mai revelator! Şi dacă intuiţia nu mă înşeală şi poezia va reveni curînd la forma presocratică, de cîntec primordial, îl putem considera pe Cezar Ivănescu un mare poet al viitorului.

În acest moment aniversar, prilejuit de împlinirea a 75 de ani de la naştere, prin minte îmi trec multe întîmplări, dialoguri, adevărate divanuri la Bucureşti, la Neamţ, la Bojdeuca ţicăoană, la Pogor, la Bolta Rece sau la Junimea, cu Don Cezar ca magistru, adică maestru de ceremonii. Întîmplări ce nu se pot povesti în spaţiul parcimonios al unei tablete. Mulţi din cei care-au fost de faţă vor povesti. Poate altfel. Deh, fiecare cu Cezarul lui! Acum, cînd poetul a plecat prin satele cerului (îl vom ajunge repede din urmă!), cel mai mare omagiu adus lui Cezar Ivănescu, cel care a trăit haric, sfîşietor numai pentru literatură, este să-l citim şi să-i sărbătorim creaţia.

 

Nu am putea încheia, însă, acest scurt portret al nostru, fără a spune că La Baaad, cartea apărută în 1979, impresionantă şi prin dimensiune (500 pagini, format academic) este un reper în poezia noastră postbelică, ca şi Moartea căprioarei de Labiş sau Necuvintele lui Nichita Stănescu. Temele sunt cele mari, ştiute de cîteva mii de ani: naşterea, iubirea, înălţarea la ideal, păcatul, moartea. Aşa cum se poate observa în poemele devenite populare (Amintirea paradisului, Doina, M-a prins dorul de Moldova, Arlechinul, Efebul de la Marathon, Tatăl meu din Rusia etc.), dar şi din amplele poeme dramatice (La Baaad, Bocet şi Numitul G.B. – dramă în trei tablouri şi un epilog), pentru Cezar Ivănescu poemul e o sumă de mantre, care lucrează în cel ce le acceptă ca forţe ale katharsisului pînă la înălţarea în absolut sau pînă la distrugere.

Unul din marii critici români de poezie, Gheorghe Grigurcu, spunea, pe bună dreptate, despre poezia lui Cezar Ivănescu, că e „abruptă ca o stîncă spre care nu există poteci”. Nimic mai revelator!

Dacă intuiţia nu mă înşală şi poezia va reveni curînd la forma presocratică, de cîntec primordial, îl putem considera pe Cezar Ivănescu un mare poet al viitorului.

Revista indexata EBSCO