Sep 20, 2016

Posted by in EDITORIAL

Dan PURIC – Maestrului Radu Beligan

Ce aer ciudat, ce veste tristă lovise timpul copilăriei mele, cînd pentru întîia oara aflasem, de la mama, că un mare actor al Teatrului Românesc nu mai este… murise!

Şi-atunci nu ştiu de ce, poate ca să mă apăr de spaima vieţii ce-mi ieşise în cale, ucigînd frumosul, mi-am închipuit, în micul şi neajutoratul meu suflet, că primii prieteni care vor veni să-l plîngă pe marele artist dispărut vor fi chiar personajele interpretate de el cu atîta dragoste pe scenă de-a lungul vieţii.

Şi poate de aceea astăzi, în ziua cea neagră a Teatrului Românesc, venită parcă înadins în miezul unei veri ce te-ndeamnă să te bucuri şi să trăieşti, cînd moartea a răpit încet şi pe tăcute inima cea caldă şi generoasă a Meşterului Beligan, simt că la capul lui, neştiute şi nevăzute de nimeni, stau într-un cumplit priveghi, plîngînd în şoaptă, copiii lui, personajele de teatru născute din plămada visurilor sale.

Rînd pe rînd, cu capul plecat, cu inima strînsă de durere, vin să-l plîngă, trăgînd încet pe nesimţite între noi şi ele o cortină nevăzută de lacrimi, ele, iubitele lui personaje din Shakespeare, Gogol, Cehov, Caragiale şi toate celelalte din lumea fantastică a teatrului, cărora el, Meşterul, le-a dăruit întreaga-i viaţă. Cohorte tăcute suspinînd în taină, sărutîndu-i fruntea cu aripi de îngeri şi închizîndu-i blînzii ochi loviţi de lume, ca sufletu-i generos să plece într-un dulce somn, către un tărîm luminos şi mai bun.

Bietele roluri ce-şi plîng cu disperare părintele dispărut, copii orfani ai nimănui, nu ştiu că poate, într-o zi, în inima unui alt mare artist, sufletele lor vor renaşte ca o bucurie a lumii ce-şi cere dreptul la frumos! Dar în schimb, el, Teatrul ştie în sinea-i, cutremurat de durere, că nicicînd artistul acesta unic ne se va mai naşte!

Aceea voce inconfundabilă plină de un discret umor, ce, atingînd aerul cu fiecare notă, împrăştia în juru-i minunea de parfum a bucuriei de a fi om!

El, Teatrul, ştie că nicicînd nu va mai zări privirea aceea inteligentă care în lunga-i viată văzuse atîtea, fără ca istoria să reuşească s-o păteze, lăsînd în schimb, în adîncul ei, vibraţia unei înţelepciuni negrăite.

Şi-apoi zîmbetul acela tandru de adolescent veşnic îndrăgostit cu care parcă ţinea discret la distanţă viaţa, ca, în locul rămas gol, să se nască încet dar sigur visul său de artist.

Teatrul însuşi vă plînge, Maestre!

Cumplită durere! Durerea asta care lucrează-n timp şi lasă urme! Ca un amar sufletesc fără de leac ştiu de pe acum c-am să alerg pe urmele acestea ce parcă au însămînţat suferinţă în pămînt! Şi-n taina ştiută numai de inima mea ştiu că, într-o bună zi, nevăzut de nimeni, am să bat la uşa cabinei dumneavoastră şi, dacă nimeni nu-mi va răspunde, vă voi căuta pe scenă, prin culisele teatrului pe care l-aţi iubit atît de mult, printre afişele de teatru ale străzii ca să vă mai văd o dată, măcar o dată figura senină, nelumesc de limpede pentru vremea urîtă pe care-o trăim, ca să ştiu că, undeva acolo, mai sînteţi, că nu este totul pierdut! Iar dacă n-o să vă găsesc… atunci şi numai atunci, am să-i arunc în faţă Tristeţii, lacrimile mele!

Ce obosiţi şi singuri sîntem atunci, Maestre, cînd pierdem frumosul?!

Şi totuşi există o izbăvire pe care coasa morţii n-o poate frînge… fapta bună! Ca un vis ce mă trezeşte intr-o lume mai curată este ea… fapta cea bună! Ca o amintire ce biruie luminos timpul!

Un gest fin, mîngîietor, vibrînd de o neţărmurită dragoste părintească, m-a chemat într-o zi să urc pe scena miraculoasă a Teatrului Naţional. O privire caldă în care sălăşluia ca un suspin, întregul trecut inefabil al teatrului românesc, ca o adîncă melancolie ce nu făcea nici o concesie prezentului. Umbre, Maestre! Umbrele mari ale Teatrului Românesc, care, la rîndul lor, v-au crescut şi v-au iubit! Toate se revărsau din fiinţa dumneavoastră, trăindu-vă în fiecare cuvînt şi gest ca şi cum ar fi vrut ca de acolo, din depărtarea cea veşnică, să poposească măcar pentru o clipă în prezent ca să-l înnobileze şi să-l ridice din nou la înălţimea lor.

Aşa v-am văzut eu, Maestre, cum vă vorbea prin toată fiinţa, întreaga aristocraţie a Teatrului Românesc!

Un cult, o cultură, unice, împărtăşite cu generozitate pe altarul Thaliei, de un sacerdot ce oficia cu graţie înălţimi inefabile şi suverane cu speranţa tainică că lumea, bucurîndu-se, la rîndul ei se va-nălţa.

Dac-aş putea aş stinge pentru o clipă luminile Teatrului Românesc, în semn de omagiu pentru cel ce-a ţinut pînă-n ultima clipă în mîinile sale tremurînde, obosite de trudă şi viaţă, flacăra abia pîlpîindă a vieţii, în candela sacră a Artei, aşa precum America toată şi-a stins luminile pe întregu-i continent ca o nobilă şi meritata reculegere pentru cel ce le adusese lumina-n case… Edison!

Căci la rîndul dumneavoastră, Maestre, oare cîte „lumini” sufleteşti n-aţi adus în inimile şi casele oamenilor?!

Şi-apoi noi, toţi care v-am cunoscut pe scenă, cei care am avut privilegiul să vă stăm alături, oare nu ne-am împărtăşit şi noi din aceeaşi „lumină”?

Lumina teatrului, Maestre, ce ne-nălţa pe toţi la bucuria de a fi copii!

Acele minunate repetiţii, ca o cursă nebună să prindem din urmă viaţa încă nenăscută a personajelor noastre! Alergam, Maestre, neuitîndu-ne unii la alţii, în timp ce dumneavoastră, de unul singur, ajuns demult la linia de sosire, ne aşteptaţi pe toţi cu acel zîmbet inconfundabil ce voia parcă să ne spună că viaţa nu trebuie alergată, ci trăită pas cu pas şi că din aceşti paşi înceţi, făcuţi cu dragoste, răsare floarea rară a teatrului. Cum să le uit pe toate acestea, Maestre?! Dacă le-aş uita nu m-ar lovi crunt oare pe obraz tristeţea Nerecunoştinţei?!

Şi-apoi turneele acelea fantastice ca nişte bătălii purtate pe ploaie, viscol sau prin arşiţa verii, cînd v-am văzut cum eraţi rînd pe rînd: general şi soldat! Cum printr-un singur gest transformaţi biata „căruţă cu paiaţe” în Nava Amiral a Teatrului Românesc!

Cu ce calm şi cu ce linişte o acostaţi la ţărmul marii, Maestre?! Acolo unde mulţimi de oameni însetaţi de frumos şi striviţi de necazuri vă aşteptau cu braţele întinse ca pe-o speranţă!

Ei, bieţii oameni, n-aveau de unde şti prin ce furtuni cumplite trecuse corabia!… Dar eu ştiam, Maestre! Vă văzusem cu ce înţelepciune o conduceaţi printre talazurile dezlănţuite. Cine oare le va povesti lor, oamenilor, de negura timpului cînd v-a fost dat să conduceţi ca nimeni altul Nava-Amiral a Teatrului Românesc şi s-o acostaţi mereu pe un ţărm de linişte şi bucurie sufletească?! Ce vremuri tulburi, Maestre?! Şi, cu toate acestea, coaja asta de nucă numită Teatru Românesc, aruncată în hăul lumii, s-a dovedit a fi în mîinile dumneavoastră mai puternică decît talazurile unei vieţi înnebunite de teroarea istoriei!

Şi de aceea nu vîrsta înaintată petrecută pe scîndura corăbiei numită teatru, nu rolurile multe jucate intr-o viaţă, ci constanta aceasta sufletească ce ascundea în sine o nepreţuită jertfă, ca o perlă scoasă dintr-un adînc de calitate omenească ce n-a cerut nimic pentru sine, ci totul pentru teatru, vă va dărui acea nemurire ce nu se poate naşte decît din dragostea oamenilor. Pe ei, cei mulţi, nu i-aţi uitat niciodată, iar ei, cei mulţi, vin acum ca un reflux al istoriei către dumneavoastră.

Nici o briză de vînt nu mai adie acum, Maestre! Cu ultimele puteri aţi tras nava la mal, ancorînd-o pentru ultima oară. Aţi părăsit puntea încet, pe nesimţite, ca să nu deranjaţi echipajul. În somnul lor ei nu ştiu că v-aţi dus să vă odihniţi puţin în Istorie, în sfîrşit înconjurat de Umbrele dumneavoastră dragi. Ce vară şi ce linişte-i Maestre acum cînd cu atîta graţie ne-aţi părăsit! Oamenii nu intuiesc că la orizont sub acest senin se-ascunde o cumplită furtună, nepereche, ce o să răvăşească lumea! Iar nava este singură! Cine-o va conduce?!

Din negura ce va să vie peste lume am să vă strig Maestre, că pe noi ne apară Umbrele ce s-au jertfit pentru neam şi că eu ştiu că, de-acum, dumneavoastră veţi fi de acolo, de sus, o Umbră iubitoare ce se va ruga pentru noi.

 

Dan Puric                                                                             27 iulie 2016

 

 

 

 

Revista indexata EBSCO