Sep 20, 2016

Posted by in EDITORIAL

Vasile ANDRU – Ion Creangă, dresorul de diavoli

Ion Creangă a făcut parte, 13 ani, din cinul preoţesc. A fost hirotonit în 1859. Apoi, în 1872, a fost caterisit de Mitropolia Moldovei, pe motivele: frecventarea teatrului, tunsul părului şi împuşcarea ciorilor.[1]

Chiar dacă a fost caterisit, Ion Creangă a rămas mereu un „diacon” şi un povăţuitor cu duh. Un hieratism şi o eficienţă duhovnicească sînt vizibile în firea lui, în rostirea lui, ca trăsături depline la omul cu har provenind din civilizaţia noastră rurală tradiţională, şi ca omul care a slujit în cler şi a aparţinut de cinul preoţesc.

Ca slujitor bisericesc, Ion Creangă nu a practicat „scoaterea duhurilor rele”, din cîte ştim. Dar ca povestitor şi depozitar al documentelor de suflet din universul rural românesc nu se putea să nu consemneze pînda, lucrarea, atacurile lui Michiduţă, cît şi alungarea acestuia pentru însănătoşirea minţilor oamenilor.

Se poate face un paralelism între ritul exorcizărilor  clasice şi succesiunea etapelor de supunere şi alungare a diavolilor în cîteva poveşti ale lui Ion Creangă.

În registru ironic, sănătos ironic, Creangă comite o iscusită dresură de diavoli, reuşind nu simpla alungare sau simpla compromitere a lucrării lor demonice, ci şi demontarea fricii superstiţioase a oamenilor. Spre aceasta, Creangă face din diavol un subiect de circ, iar oamenii, cititorii, pot astfel schimba groaza pe milă şi pe ludus.

Aşa se petrece în Povestea lui Stan Păţitul, în Dănilă Prepeleac, în Ivan Turbincă. Există, în aceste poveşti, un registru psihologic care permite să vorbim de adevărate „dezlegări” de „posesiunea” episodică, sau de cea structurată, dar mai ales eliberări din „legarea” superstiţioasă întreţinută de sub-cultura unei demonologii cu vetuste scenarii pedagogice.

Aşadar se poate urmări, în aceste poveşti, o dezlegare foarte iscusită, o exorcizare spontană, alungarea acestei arătări urîte şi necăjite numite „diavol”.

Nu ştiu dacă vreun critic literar l-a analizat pe Creangă din această perspectivă, dar studiul e posibil.

 

O exorcizare presupune trei stadii:

(a) pregătirea victimei prin purificare şi prin mobilizarea minţii;

(b) şubrezirea legăturii hipnotice, destinderea inhibării corticale; alungarea propriu-zisă a răului;

(c) umplerea golului de posesiune cu un „dar ceresc”.

Alungarea, la Ion Creangă, se face prin umilirea diavolului iar la urmă prin chinuirea lui cu „blăstămurile părinţeşti”, că alungarea necuratului fără „blăstămuri” nu se poate…*

Românii au şansa că, din copilărie, au crescut cu poveştile lui Ion Creangă în mînă. Din povestea cu Stan Păţitul, noi aflăm la vreme că dracul negociază foarte mult pentru a cîştiga un suflet de om, negociază ani de zile, iar omul sănătos rîde copios de truda lui Aghiuţă. Cît despre poveştile Ivan Turbincă şi Dănilă Prepeleac, ele sînt o variantă laică şi hîtră a molitvelor clasice…

 

Alte referinţe la demonologie

De multe ori referinţa la diavol este simbolică. Vedem că, în accepţia tradiţională, dracii sînt specializaţi pe păcate, pe vicii, pe patimi, pe prăbuşiri. Nu numai la români, evident. În patristică, aflăm că Antonie cel Mare a văzut pe acoperişul colibei sale pe Scaraoţchi însoţit de cei 7 pui ai săi = cele 7 păcate capitale. Mai găsim în patristică: dracul pîntecelui, dracul mîniei, al arginţilor, al slavei deşarte. Cîte vicii sunt, atîţia draci au imaginat frica şi obsesia. Un preot catolic din America a spus că a reperat cîteva milioane de draci. Deci l-a întrecut pe preotul bucovinean care a reperat doar 370 000. Tot americanii au mai mulţi draci…

Chiar dacă ştim că demonologia are adesea un sens simbolic şi figurat, nu înseamnă că subestimăm problema incidenţei lor cu psihismul uman. Simbolul are o putere mare. De aceea, cînd o persoană a manifestat (prin decompensare sau prin inducere) un sindrom de posesiune, trebuie să-l tratăm prin exorcizare, adică prin alungarea răului în forma în care el a pătruns în minte.

Nimeni nu-i ferit de ravagiile produse de o sugestie copleşitoare venită pe un teren mintal labil, culpabil, conflictual.

Un alt caz recent, pe care-l reamintim, este luat din cazuistica părintelui Argatu de la mănăstirea Cernica.

O persoană bisericoasă, aflată în pelerinaj, a asistat la slujbe de exorcizare care se ţineau la mănăstirea Cernica. Persoana a fost foarte impresionată, tulburată, şocată de o „demonizată”. După un timp, spunea că a intrat în ea duhul rău, care o îndeamnă foarte autoritar la fapte împotriva bisericii. Femeia s-a supus unui canon de purificare şi apoi unor slujbe de exorcizare. Fără succes. În cele din urmă, a fost vindecată spontan de sfînta care patrona ziua numelui ei.

Aşadar, unele boli de posesiune survin prin sugestii puternice sau din nevoia psihicului de a inventa un agent auto-pedepsitor; unele reprezentări diabolice sînt pur „simbolice” şi subiective, dar forţa lor e teribilă.

Cînd nu putem preveni răul cu raţiunea sau cu gîndirea pozitivă (îngerească), să-l contracarăm cu o contrasugestie bine manevrată. Dar aici intrăm într-un domeniu de specialitate.

 

Întrebarea nu este dacă dracul există (căci în mod cert el există), ci dacă el este real!

Dacă bolnavul simte că-l chinuieşte un duh rău, nu-i putem zice pedagogic: „ştii, tu ai gîndire animistă, cu urme arhaice…”. Ci trebuie să scoatem din el duhul rău, indiferent ce origine culturală sau teologică are elaborarea sa mentală.

 

Mitul „entităţilor”  şi replica terapeutică

În Bucureşti, printre spiritişti, a circulat o vreme fantasma entităţilor malefice (în sens mitic, entităţile sînt formaţiuni materiale pre-existente care intră în om; sensul psihologic: entităţile sînt complexe psihice personificate, organizate spontan). Pe unul îl doare brusc capul: el presupune că a venit o entitate malefică, trimisă de cineva, sau preluată dintr-un spaţiu impur… Dacă el simte asta, trebuie să-i alungi „entitatea”, să-l purifici, prin metode specifice.

Dacă răul a pătruns în mintea vulnerabilă sub forma unei „entităţi”, atunci facem o operaţie psihică de scoatere a entităţii (prin rebirth, prin sofrologie ş.a.).Terapeutul care are mînă antrenată, mîna încărcată fluidic, poate dubla sugestia alungării entităţii prin forţa reală a împingerii fluidice şi a dinamizării de cîmp biotic; pacientul, simţind fizic presiunea fluidică, îşi întăreşte ideea că entitatea „iese”.

Dacă răul psihic s-a „cristalizat” sub forma unui drac, cheamă şi un preot să-l alunge cu numele lui Hristos, cu crucea şi cu aghiasma, cu molitvele lui Vasile cel Mare. Chiar în spitalele de psihiatrie, în unele cazuri (delir mistic), psihiatrul trebuie să apeleze la preot. După cum, în mănăstirile în care vin penitenţi cu sindrom de posesiune, ar fi folositor, pe lîngă preot, să existe şi un psihiatru. Mai ales unul specializat (sau măcar informat) în etnopsihiatrie.

 

Ion Creangă are fineţea unui etnopsiholog avant la lettre. Ocultistul Vasile Lovinescu presupune că Ion Creangă era iniţiat în tainele tradiţiei primordiale, prin societăţi de tip masonic. Posibil. Elitele ieşene din acel timp, junimiştii de la „Convorbiri literare”, făceau parte din loje masonice. Iar Creangă ar fi fost, în ierarhie, un „superior necunoscut”. Ipoteză. Realist vorbind, poveştile sale cu subiecte demonologice vădesc cu precădere mult har scriitoricesc, iar harul are prin el însuşi acces la revelatoriu, la transcendenţă, la primordial.

[1] Ion Creangă este reabilitat post-mortem, după 121 de ani, în 1993, de aceeaşi Mitropolie a Moldovei (şi Bucovinei).

* Din patristică ştim că orice creştin este oprit de la blestem (nici pe drac nu-i voie să-l blestemi). Ion Creangă nu-l blestemă pe drac prin cuvinte, ci recurge la „scărmănare fizică”, cu ragila şi pieptenii de pieptănat câlţi.

Revista indexata EBSCO