Sep 20, 2016

Posted by in EDITORIAL

Elvira SOROHAN – Corespondenţa unui ziarist

Nu orice set de scrisori conservate în arhive au o importanță documentară, însă corespondența primită de Simon Schafferman, un jurnalist de vocație, are o astfel de valoare, cu asupra de măsură. Intuind semnificația închisă în sutele de epistole, două cercetătoare, Mihaela Gligor (Cluj) și Miriam Caloianu (Ierusalem), deschid arhiva, de limbă română, aflată la Hebrew University of Jerusalem și pun la îndemîna publicului, în premieră, această corespondență, în volumul Intelectuali evrei și presa exilului românesc.1 De reținut că, în scrisori, se fac trimiteri la numeroase gazete apărute în Israel, în limba română, sub redacția unor gazetari evrei exilați din România, după ce își începuseră aici cariera. In appendice sunt reproduse extrase jurnalistice, pagini de memorialistică și fotocopii. Recunoscut ca proiect de punere în lumină a mișcării culturale și reparatorii, întreținute de intelectuali evrei proveniți din România, volumul este girat de Moshe Idel, profesor la Universitatea din Ierusalem. Nimic fictiv sau neinteresant în această corespondență. Totul e istorie, interpretare, relații umane, asentimente și îndreptățite resentimente. Fiind numai scrisori primite, din ele se poate deduce , în mare, ceea ce le răspunde Schafferman partenerilor de dialog prin corespondență. În tehnica editării, atunci cînd au fost necesare clarificări, sunt de remarcat notele explicative sau completive introduse în subsolul paginilor. Alte criterii ordonatoare sunt menționate în „notă asupra ediției”. Mai este de apreciat că fiecare dintre cele patru capitole, în care sunt sistematizate documentele, are o prefață de prezentare, nesemnată, dar care, sigur, e asumată de cele două coordonatoare.

Principalul adresant al scrisorilor, subsumate capitolului prim, fiind Simon Idal Schafferman (Păstorescu), sunt punctate datele sale biografice. Născut la Botoșani, în 1903 și dispărut în 1991, în Israel, face școala la Brăila, unde se mută părinții. Cu un talent jurnalistic precoce, cît a stat în România, pînă în 1963, a colaborat la zeci de ziare și reviste la Brăila și apoi la București. A scris și o premiată piesă de teatru, ca răspuns la concursul în cinstea celei de a zecea aniversări a eliberării României de către armata sovietică. Era un om de stînga. Nu e lipsit de importanță să se spună că s-a mișcat cultural într-un grup de prieteni, critici și scriitori, toți personalități marcante, cum au fost: Cioculescu, Eftimiu, Peltz, Ionel Teodoreanu, Perpessicius, Arghezi, Sebastian, Istrati etc. La Tel Aviv scoate mai multe ziare și publică la altele, cum în revista „Izvoare” a Asociației Scriitorilor de limbă română din Israel. Și-a publicat un volum de eseuri și o monografie despre Wilhelm Filderman. În principal, el rămîne ziaristul de vocație.

Dacă e să selectez ceva, cu precădere important, dedus din documentele volumului compozit, atunci cu adevărat profitabile informativ sunt datele despre cariera și posteritatea lui Mihail Sebastian, în strînsă, chiar și postumă legătură cu atitudinea lui Mircea Eliade, nedezmințit prieten doar întru cultură. Sunt probleme neîncetat controversate, fără ca informațiile epistolare cuprinse aici să le poată încheia, dar sunt interesante ca interval. Cine sunt cei șapte semnatari de scrisori, disproporționate ca întindere? Sunt români din diaspora și evrei ce formau o diaspora cu rădăcini românești: C. Dima – Drăgan, Ion Rațiu, Liviu Floda, Eugen Relgis, George Rosiano, Beno și Poldi Sebastian, Michael Solomon. Despre fiecare sunt rezumate datele carierei și apartenenței în utile note de subsol.

Relația lui Schafferman cu Iosi (Mihail Sebastian) și el originar din Brăila, era veche. În 1930 Sebastian, alături de Aderca, Galaction, Istrati și alții, a publicat în ziarul „Ancheta”, de orientare socialistă, aflat atunci sub directoratul lui Schafferman, iar la București s-au aflat într-un anturaj cultural comun. Mai e de spus că, acest ziarist cînd era încă în România a reușit să trimită, prin curier diplomatic, în Israel, Jurnalul lui Sebastian. Este acesta principalul subiect al corespondenței lui Schafferman, între 1962 și 1987, cu Poldi și mai îndelungat cu Beno, frații lui Mihail Sebastian. Seria de șaisprezece scrisori, unele cu accente de nemulțumire din partea familiei, se deschide cu epistola lui Beno Sebastian stabilit în Franța (ca și Poldi), către Theodor Lavi (Lövenstein), cerîndu-i acestuia să-i spună cum ar putea intra în posesia acestui Jurnal intim, valoros pentru familie. La prima scrisoare nu i s-a răspuns și de aceea repetă cererea. După zece ani, în 1972, cînd moare și mama Sebastienilor, Poldi primește o scrisoare deplin explicativă de la Simon Schafferman, și nu de la Th. Lavi. Cu cîteva luni mai înainte acesta din urmă, exilat din România, publicase în revista „Toladot” un fragment din Jurnal, privitor la Mircea Eliade. Este o scrisoare – document, destul de lungă, trimisă în încercarea de a liniști nemulțumirea familiei iscată de faptul că s-a umblat, fără acordul ei, într-o scriere cu caracter intim. Dar dezbaterea problemei nu se va încheia aici. Îi dă dreptate, diplomatic, lui Poldi, invitîndu-l, totuși, la „ seninătate și calm”, „fără ton ofensator”. Imediat îi prezintă, într-un limbaj cu care plecase din România, motivul publicării fragmentului: „n-am socotit ca o «impietate» să folosesc pentru demascarea lui Mircea Eliade ceea ce a gîndit Mihail Sebastian despre el”. Refuză să creadă că merită „ tonul furibund al moștenitorilor”, de care sunt afectați Păsărel, fiul și Silvia, soția lui Schafferman, verișoară cu Sebastienii.

Aceeași scrisoare dezvoltă și o altă problemă, mai delicată, imposibil de ocolit, revolta familiei scriitorului pentru felul cum era văzut Sebastian în Israel. Provocat de ceea ce auzise Poldi, Schafferman afirmă că „n-a fost vorba niciodată de reabilitarea memoriei lui Sebastian în Israel și dacă eu am afirmat așa ceva, am comis o mistificare”. Dar că mai existau „cîțiva vechi renașteriști – care aici nu mai joacă nici un rol – și care păstrau despre Mihail Sebastian imaginea deformată cu care au rămas din 1935”. În afară de apărarea lui Nae în Cum am devenit huligan, i se mai reproșa postum lui Sebastian și faptul că a publicat în „Cuvîntul”, ziarul lui Nae Ionescu. Se referea Poldi, probabil, și la controversata publicare, în 1934, a cărții De două mii de ani, cu prefața lui Nae Ionescu, urmată, în anul consecutiv, de Cum am devenit huligan. Reabilitarea, scria Schafferman, nu era necesară „pentru că opera lui Sebastian n-are nevoie de girul nimănui; ea trăiește prin valoarea ei indiscutabilă și părerile unora sau altora nu pot întuneca strălucirea ei”. Dovadă e și includerea lui în Enciclopedia Comunităților Evreiești din România și într-o altă antologie scoasă de sioniști. În fine, repetă: „părerea mea intimă este că nu există în Israel nici un fel de ostilitate față de M. Sebastian”. Schafferman se simte dator să-i explice lui Poldi în ce împrejurări s-a publicat, în revista „Toladot”, secvența din Jurnal, numită exagerat, „Dosarul Eliade”, deschis și încheiat în 1972, cum se va vedea mai departe. Profesorul Scholem, de la Universitatea ebraică din Ierusalem, îl invitase pe Eliade să țină cîteva conferințe. Dar, i s-a sugerat profesorului să-i solicite lămuriri prietenului întru știință, din America, în legătură cu opțiunile sale politice din perioada interbelică. Profesorul a citit unui grup un fragment din scrisoarea de răspuns a lui Eliade. Nu știu conținutul fragmentului după care Schafferman pune o gravă etichetă, „licheaua”, cu referire la Eliade. Interesant e că duritatea ziaristului nu va influența poziția moderată a lui Beno Sebastian privind prietenia Eliade – Sebastian, atunci cînd, în 1981, se punea problema traducerii în franceză, de către Eliade, a romanului lui Sebastian – și tipărirea „fără prefața lui Nae”.

Cert, cele mai multe și mai consistente sunt scrisorile trimise de Beno către Simon Schafferman. În cea dintîi reia și el „trista poveste a Toladot-ului”, pe care n-o poate uita. Cînd citește în „Revista noastră”, din Israel, informația despre posibilitatea traducerii amintite, își spune, „cu revoltă și dezgust, cît de durabilă și adîncă este pornirea sioniștilor români, etablishmentul israelian împotriva lui Iosi”. Deci, felul în care era văzut Mihail Sebastian de sioniștii plecați din România, nu e invenția lui Beno. Supărarea lui naște un fel de revoltă cu accente ironice pe tot parcursul scrisorii din februarie 1981, îndreptată împotriva lui Th. Lavi (Lövenstein), a cărui revistă, „Toladot”, și abonamentele ei „s-au terminat cum s-au terminat”. Este, de asemenea, exclamativ ironic cînd scrie despre efectul denunțării lui Eliade. „Cît privește demascarea lui Eliade, fascistul, prin operația Toladot sau știrea recentă publicată în Revista mea , efectele au fost zdrobitoare! (exceptînd interzicerea conferințelor proiectate în Israel ale lui Mircea). Eliade rămîne autoritatea prestigioasă a omului de știință, filosofului, recunoscută pretutindeni, inclusiv în Israel printre oamenii de specialitate de mare reputație, ca Ghershom Scholem, cu șanse pentru premiul Nobel”. Beno citise Memoriile lui Eliade, „ cu rînduri și pasagii emoționante despre prietenul lui, Mihail, … atașamentul nestrămutat pentru Iosi… fără nici cea mai mică aluzie la trecutul lui legionar”. În aceeași scrisoare povestește cum a temperat el entuziasmul unui Reichman, evreu român trăitor în Franța, care propunea traducerea integrală, în franceză, a operei lui Mihail Sebastian. Beno îi răspunde că s-ar mulțumi cu traducerea cărții De două mii de ani, fără prefață, cum fusese dorința defunctului său frate, „pentru că e actuală și pentru că Iosi, în jurnal , socotea cartea ca lucrul cel mai bun ce-l scrisese”. Deși, scrie Beno, cartea „a realizat turul de forță de a se fi făcut înjurată cu aceeași violență de comuniști, legionari, democrați și sioniști, violență și rea credință”.

Mai relata în scrisoarea din 1981 că l-au supărat laudele lui Eliade că-l va traduce pe Sebastian, dar n-a făcut-o, folosind promisiunea pentru a-și auri blazonul, „ îmbunătățindu-și imaginea lui de marcă „. E plină de reproș sancțiunea: „Vorbe goale, laudă de sine”. Concluzia realistă, obiectivă, a lui Beno era că , fiind Eliade „celebru, autoritate, lăudat, adulat, … nimeni și nimic nu-i poate diminua, strica reputația cu pagini de jurnal și articole … „ Beno, un sentimental înțelept, inteligent și realist rememorează reîntîlnirea sa cu Eliade la Paris. „L-am revăzut cu plăcere fiindcă ne-am văzut, petreceam vacanțe împreună [și Eliade și Sebastian erau pasionați de excursii în munți ], i-am regăsit și în vorbe aceeași căldură din scris pentru amintirea lui Iosi. Nu l-am întrebat de ce nu pomenește în carte de opiniile profesate, de atitudinile politice luate în tinerețe. Lașitate? Inutilitatea unei discuții care n-ar fi dus la nimic? Și una și alta”. Și în 1985 amintește iarăși de tristețea ce i-a fost provocată de publicarea acelui fragment din „jurnalul lui Iosi” în „Toladot”, mulțumindu-i lui Schafferman pentru articolul „Patru decenii de la moartea lui Sebastian”.

În împrejurarea acestei comemorări a lui Iosi, Beno credea că „dacă nu murea călcat de camion (la 37 de ani) nu scăpa de pușcăria la care ar fi fost condamnat în procesul Pătrășcanu, nu ar fi ieșit viu din ea, ca alții”. În nota de subsol, la pagina 137, cele două cercetătoare dau explicații suplimentare despre acest proces și despre apropierea lui Sebastian de Pătrășcanu. Deschizînd Jurnalul, pe ultimile pagini cu însemnări din august 1944, Sebastian amintește de o noapte petrecută în discuții cu Pătrășcanu și Belu Zilber, cînd Bucureștiul era în delir, după „lovitura de stat”. Însă, prudent, încă nu știa dacă țara e dusă „spre salvare sau dezastru”. Peronalitatea lui Pătrășcanu îl atrăgea „prin ce este uman în el”, de aceea, în iulie, întîlnindu-se cu el „la ferma lui Ulea”, Sebastian acceptă propunerea de a scrie la o gazetă proiectată. Pe tema funcției ce ar fi urmat s-o primească, tot în august mai are întîlniri cu Vișoianu, Pătrășcanu, Belu și Rosetti. Ultimele însemnări din decembrie 1944 sunt absolut impresionante. Aflînd despre moartea Ninei Eliade, care îi dactilografiase romanul Femei, Sebastian își amintește „ de prietenia frățească – și pe urmă anii de confuzie”. Încă și mai impresionantă e ultima însemnare, după excursia făcută în Bucegi împreună cu Pătrășcanu, la finele lui decembrie 1944: „Bucegii revăzuți după atîta vreme mă emoționează. O lumină albă, clară dădea relief peisajului de iarnă… Rămîneam uneori pe loc, să privesc cu atenție priveliștea, cu gîndul să-i fixez în memorie conturul”. Talentul scriitorului hipersensibil își dădea , ca într-un final, măsura.

De multe ori, în scrisori, condeiul sprinten și expresiv al lui Beno, care n-a uitat limba română, se consumă în informații despre prieteni comuni din Israel, din America sau rămași în România, despre familiile lor. În fine, cu „sensibilitate sebastiană”, cum singur scrie, luîndu-și în serios calitatea de moștenitor, Beno nu dorește „avantagii materiale, nu cere un franc, nu cere un șekel” – și spune că „Iosi trebuie lăsat în pace”. Bănuitor cu soarta Jurnalului „pe care autoritățile israeliene îl posedă și fac sau pot face ce vreau cu el”, mai speră că „se vor găsi cîțiva lectori, foști români sau nu, care uitînd de «cazul Sebastian», de antisemitul Iosi, de ghiuleaua Cuvîntul și Nae Ionescu, vor putea să citească o carte incriminată pentru care Iosi a suferit atît de mult”. Ceea ce s-a și întîmplat. Însă, o necesară paranteză ar putea corecta temerea lui Beno în legătură cu ziarul „Cuvîntul”, cel puțin pentru publicul cultural românesc. Publicistica lui Sebastian la „Cuvîntul”, între 1927 – 1934, nu oferă nici un motiv de incriminare, dimpotrivă, e o valoare ce întregește meritoriu întreaga operă. Mai mult, publicistica lui social – politică este tulburător de actuală. Cercetătoarea Miruna Lepuș a selectat cîteva zeci de articole pe teme de cultură și politică (nu literare) și le-a reeditat în volumul: Mihail Sebastian. Articole din „Cuvîntul” lui Nae Ionescu2. Inteligența pamfletar–ironică a semnatarului, dreapta măsură în judecarea evenimentelor politice românești din acea perioadă ne conving că istoria se repetă, nu întocmai, dar asemănător, doar cu nume schimbate. De tot interesul este articolul Explicația fripturismului, cum botezase Iorga traseismul politic interesat, după schimbarea partidelor la guvernare. Volumul merită un comentariu aparte, mai dezvoltat. Indiferent unde s-ar afla cititorul obiectiv al acestor articole, în România sau în Israel, n-ar avea nici cel mai mărunt motiv de „ostracizare” a autorului.

În martie 1986, cînd nu-i mai putea reproșa nimic „ răposatului Löwenstein”, Beno îi mai scria, a cîta oară?, lui Schafferman despre soarta cărților fratelui său, mai ales la acel moment în România și ce a mai încercat pentru publicare în Franța. Era și sceptic și revoltat: „ Ce importanță are, pe plan practic, dacă am sau n-am dreptate crezînd că Iosi e ostracizat în Israel? Este la fel de ostracizat – vorbesc de cele două cărți cu pricina – în R.P.R. (unde nici una din cele două cărți nu vor fi publicate vreodată, chiar dacă este jucat și răsjucat, exportat, se pregătesc ediții complete, se trec teze de doctorat despre el). La fel de ostracizat aici, unde încercările mele la Editura Laffont și Gallimard, în 1980 – 81, găsind un cuvînt de introducere la cineva, au eșuat”. Cînd scria aceste rînduri era în anul morții lui Mircea Eliade. Valoarea documentară a acestui set de scrisori constă în tot ce se poate afla despre cariera postumă a operei lui Sebastian în Israel, România și Franța, între 1972 și 1987. Cel puțin în România postcomunistă, nu numai reeditarea operei literare s-a întîmplat, dar o noutate absolută a fost publicarea Jurnalului intim, în 1996, document inestimabil. Ce interesantă ar fi confruntarea cu Memoriile lui Eliade, pentru aceeași perioadă. Despre așa numitul, cu exagerare, „dosarul Mircea Eliade”, deschis și părăsit de revista „Toladot” și despre poziția eruditului Gershom Scholem, cu datele din corespondența publicată în acest volum, altădată.

 

Note:

  1. Intelectuali evrei și presa exilului românesc, volum coordonat de dr. Mihaela Gligor și dr. Miriam Caloianu, Presa Universitară Clujeană, 2o13. Volumul recomandat de Prof.dr. Moshe Idel „aduce în discuție subiecte sensibile, susținute prin argumente puternice, bazate pe documente”.
  2. Mihail Sebastian, Articole din „Cuvîntul” lui Nae Ionescu, Ediție îngrijită și prefațată de Miruna Lepuș, Editura Vremea, București, 2016. În „Notă asupra ediției”, motivează selecția. În mod onest, trimite la ediția completă a publicisticii scriitorului, coordonată de Mihaela Constantinescu – Podocea, în 2013 – 2014.

 

Revista indexata EBSCO