Sep 20, 2016

Posted by in Interviu

„Nu ţin să şochez prin neaderenţă” (II) – dialog cu scriitorul Ion IANOŞI

Sunteţi primul doctor în filosofie din România. Cum aţi fost primit în ţară după revenirea de la studiile leningrădene?

Pe atunci titulatura era candidat în ştiinţe filosofice, echivalentă cu doctoratul de prima treaptă. L-am obţinut printr-o întîmplare fastă: la terminarea facultăţii, lucrarea mea de licenţă a fost situată de comisia oficială aproape de nivelul uneia superioare; drept care Universitatea din Leningrad a recomandat, printr-un act oficial, revenirea mea la aspirantură; propunerea a fost însuşită în ţară, m-am întors în aceeaşi toamnă, şi într-adevăr, în octombrie 1955, adică peste un an – faţă de cei trei legali –, mi-am susţinut lucrarea. A fost o întorsătură benefică pentru debutul meu profesional. În noiembrie 1955 am fost încadrat lector la Institutul de Arte Teatrale şi Cinematografice din Bucureşti. După trei ani, m-am mutat la Facultatea de Filosofie a Universităţii, unde am reînnodat cursul de estetică, întrerupt un deceniu (1948-1958), prin îndepărtarea lui Tudor Vianu. De atunci am lucrat neîntrerupt aici. Am promovat rapid, conferenţiar şi apoi profesor, şi pentru unul, şi pentru celălalt fiind prevăzut să concurezi de două ori, întîi pentru post (titular provizoriu), apoi pentru titlu (titular definitiv). Am ajuns, la patruzeci de ani, profesor titular definitiv. Aşadar, am fost avantajat în traseul meu universitar, împreună cu alţi colegi de facultate. Ulterior, parcurgerea treptelor didactice superioare a fost artificial încetinită, pînă la blocajul aproape total din anii optzeci. Abia în următorul deceniu am reuşit să remediem situaţia, pentru un număr dintre foştii noştri studenţi de valoare, acum, la rîndul lor, profesori universitari.

Se poate spune că trecerea la scrisul exclusiv în româneşte a constituit o cotitură în viaţa Dumneavoastră; un răstimp aţi scris ungureşte, apoi ungureşte şi româneşte, pentru ca situaţia să se schimbe radical –: întîietatea, încet, în timp, a deţinut-o româna; sunteţi de cîteva decenii un autor de expresie românească, deşi româna nu Vă stă în sînge. Aţi avut dificultăţi majore în timpul trecerii definitive la limba română? Totuşi, limba Dumneavoastră maternă e maghiara, cea de-a doua limbă e germana, urmează rusa şi româna…

Rezumaţi etapele situării mele lingvistice neobişnuite, la care am mai făcut trimitere. Cu mama, ziaristă la Cluj, cu tatăl, corector la Bucureşti, ambii de limbă maghiară, era normal să mă ispitească scrisul în graiul în care şi comunicam. Aşa încît, deşi predam acum în româneşte viitorilor actori şi regizori – unii aveau să ajungă celebri –, am început să scriu ungureşte, însă numai articole, de obicei pentru reviste culturale din Cluj şi Tg. Mureş. Textele mele de atunci sunt ale unui începător neeliberat de poncifele vremii. (Dacă n-aş fi fost departe în anii cei mai împovărători, aş fi plătit dogmatismului, de bună seamă, un tribut cu mult mai greu.) Mi-a făcut, de fapt, un serviciu traversarea purgatoriului într-o altă limbă decît aceea în care îmi vor fi îndeobşte contabilizate limitele şi reuşitele. Nu că le-aş situa pe acestea din urmă în vreo zodie paradisiacă, nu sunt atît de îngîmfat. Totuşi, de mare parte din lestul esteticii oficiale, prescrisă criticii şi teoriei literare, m-am lepădat în articole ocazionale, risipite în publicaţiile de limbă maghiară. La drept vorbind, urmele maculării sunt prezente şi în prima mea carte, apărută în româneşte, Romanul monumental şi secolul XX (1963), cu deosebire în amplul său capitol teoretic introductiv. Sub raport profesional, îmi recunosc producţiile începînd cu cel de al doilea volum de autor, mica monografie Thomas Mann (1965). Ea avea să fie substanţial îmbogăţită, întru tîrziu, prin prelucrarea atîtor prefeţe/postfeţe care între timp au întovărăşit romanele şi povestirile scriitorului; varianta nouă poartă titlul Thomas Mann. Temă cu variaţiuni (2002). În orice caz, toate cărţile mele au fost scrise şi tipărite în româneşte – puţine dintre ele au şi fost traduse (de alţii) în maghiară, precum Schiţă pentru o estetică posibilă (1975), tipărită la Budapesta, sub titlul Frumosul şi arta (1978).

Cum v-am spus, maghiara şi germana îşi mai fac simţite urmele în ciornele textelor româneşti: în turnura frazelor, în succesiunea de substantive-adjective-verbe, în imprecizii de gen – întrucît maghiara nu cunoaşte genurile. Reversul e acribia cu care verific multe detalii în dicţionare, pînă la a-i corecta pe unii vorbitori nativi în română, a căror spontaneitate ar putea, tocmai de aceea, să nu ţină pasul cu recentele prescripţii filologice. Dezavantajele şi avantajele veşnicului învăţăcel care mă aflu.

În ce limbă Vă rugaţi?

Mă surprind nu doar numărînd în maghiară, dar şi exclamînd „Istenem! Istenem!”, adică „Doamne! Doamne!”.

Pun această întrebare tuturor prietenilor cu care dialoghez. Ce Vă apropie şi ce Vă desparte de cer?

Kant ne învăţa că două lucruri ne umplu sufletul de admiraţie şi veneraţie: „cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine”. El însuşi le-a metamorfozat în „sublimul matematic” şi „sublimul dinamic”. Am scris, în anii optzeci, o trilogie despre sublim: în estetică, în artă şi în spiritualitatea românească. În literatură, cele două sublimităţi – Schiller le-a numit „teoretic” şi „practic” – converg deseori, fie în trăirea prinţului Andrei Bolkonski, rănit sub cerul de la Austerlitz, fie în meditaţia naratorului din finalul romanului Pata umană, de Philip Roth, încheiată cu exclamaţia „Stelele sunt necesare”. Pe scurt, caut să implic transcendentul în imanentul moral şi cultural.

Aţi sprijinit multe cărţi în plină dictatură. Referatele Dumneavoastră erau decisive. Graţie intervenţiilor Dumneavoastră au apărut unele cărţi semnate de Ana Blandiana, Andrei Pleşu, Nicolae Breban. Vorbiţi-ne despre cele trei cazuri. Ştiu că Anei Blandiana, după intervenţia Dvs., i s-a ridicat interdicţia de semnătură. Nicolae Breban mi-a vorbit cu căldură despre referatul făcut de Dvs. pe marginea poemului epic Drumul la zid, oprit de cenzură, blocajul fiind înlăturat după ce aţi intervenit. Andrei Pleşu Vă datorează, într-o mare măsură, apariţia volumului – poate cea mai bună carte a d-sale – Minima moralia. Vă invit să vorbiţi despre blocajele cenzurii, căci sunt, acestea, lucruri despre care mulţi tineri de azi habar n-au; aveţi o glumă vehiculată printre studenţi, o glumă amară, în fond – „pentru voi, tinerii de azi sau de mîine, Stalin va fi taxat drept un fotbalist”…

Scrupulos din fire, aş disocia cazurile invocate. La începutul anilor şaizeci, n-am fost decît „o rotiţă şi un şurub” (cei cu memorie îşi amintesc sintagma) în reintegrarea Anei Blandiana ca studentă clujană şi cu drept de publicare. În anii şaptezeci-optzeci, am alcătuit numeroase referate de susţinere a unor volume periclitate de cenzură, mai ales la solicitarea Editurii Cartea Românească, în speţă a redactorilor Georgeta Naidin-Dimiseanu, Magdalena Popescu-Bedrosian, Sorin Mărculescu şi alţii. În arhiva editurii, dacă există, s-ar putea să se fi păstrat lista lor completă, îmi amintesc de cărţile lui Nicolae Breban, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Constantin Noica, Anton Dumitriu. A fost un soi de „joc de societate”, pe care Wittgenstein n-avea cum să-l fi inclus printre jocurile de limbaj. Am lucrat de conivenţă, redactorii, referenţii, chiar unii cenzori. Formal desfiinţată, cenzura a fost reintrodusă insidios sub multiple forme. În ultimul deceniu al dictaturii s-a înteţit jocul dublu, la care participau toate părţile. Cei puşi să vegheze ortodoxia ideologică a textelor – în fapt, treptat fisurată – voiau să se acopere, să-şi asigure cu acte în regulă micile duplicităţi. Ţin minte o practică hazlie pe care or fi urmat-o şi alţii: Florin Mugur introducea în volumul unor autori, cu acordul lor, versuri pe care apoi să le poată elimina, dovedind astfel forurilor cît este editorul de vigilent – o tactică vicleană, spre a publica nealterat volumul. Departajarea curajului de conformism pretinde o chirurgie mai gingaşă decît ne-o propun retroactivii disidenţi. Din partea mea, alcătuirea acelor referate n-a fost cine ştie ce eroism, ci un gest de normalitate în vremuri anormale.

O dată, ce-i drept, mi-am periclitat un volum, ultimul predecembrist, Opţiuni. Cu tacita încuviinţare a redactoarei, Magdalena Bedrosian, nu am eliminat din cuprins forma refăcută a referatului despre Minima moralia, deşi în cursul tipăririi Andrei Pleşu fusese izgonit la domiciliu forţat în Teţcani şi a fost interzisă orice referire la persoana lui. Volumul conţinea şi schimbul de scrisori cu Gabriel Liiceanu, din Epistolar, cu una suplimentară din partea mea, un dosar nu tocmai agreat de oficialităţi. Cartea mea a fost oprită la postcenzură (exista şi aşa ceva), adică în forma gata tipărită, dar încă nedifuzată. Nu cunosc detaliile, dar se pare că datorită intervenţiilor binevoitoare ale conducerii editurii (director era George Bălăiţă, iar redactor-şef, Liviu Călin) cărţii i s-a dat drumul în mai 1989. Conţinea şi o altă temă tabu, descrierea excluderii din partid şi din facultate a unui profesor în urma meditaţiei transcendentale. Pe unii colegi de facultate posbilitatea relatării acestei poveşti i-a mirat atît de mult, încît mă suspectau de pile sus-puse. A fost însă vorba de un concurs favorabil de împrejurări, cenzura însăşi îşi realiza sfîrşitul iminent, unii cenzori căutau subterfugii prin care să nu-şi mai slujească, decît formal, comanditarii. Oricum, volumul şi-ar fi pierdut peste o jumătate de an orice ascuţiş, ar fi trebuit să-l abandonez sau să-l rescriu integral.

Aţi scris o carte despre istoria filosofiei române, construită din convingerea că filosofia dată de gînditorii autohtoni este una majoră. Deşi, în mare parte, e scrisă de filosofi literaţi sau de scriitori rătăciţi de bună voie printre moştenitorii spirituali ai lui Platon (mă refer, în această ordine de idei, în primul rînd la Blaga al cărui sistem filosofic a fost şi este disputat, pentru că e invadat de metaforă, e literaturizat, ca să zic aşa. Călinescu, însă, afirmă exact contrariul, convins că Blaga a dat un sistem filosofic rotund, bine articulat, construit, „cu cupolă cu tot”). Puţini ştiu că românii au o moştenire filosofică importantă. Cum să facem cunoscută această realitate în ţară, în străinătate?

Întîi, Literatură şi filosofie. Interacţiuni în cultura română (1986), apoi, varianta ei substanţial extinsă, O istorie a filosofiei româneşti – în relaţia ei cu literatura (1996), căutau să-mi ateste familiarizarea cu gîndirea autohtonă, după ce i-am comentat pe filosofii antici şi moderni, pe presocratici şi Platon, Kant şi Hegel. În cazul culturii autohtone, mi-am centrat incursiunea asupra unor „personalităţi duale”, scriitori-filosofi ori filosofi-scriitori, Dimitrie Cantemir şi Eminescu, Blaga, Camil Petrescu şi Noica. I-am tratat doar sumar pe filosofii pursînge, printre care se numără Rădulescu-Motru, P. P. Negulescu, Mircea Florian. Personal situez în vîrful filosofiei româneşti trei constructori de sistem, pe Mircea Florian, Lucian Blaga şi Constantin Noica. Ultimul capitol din O istorie a filosofiei româneşti l-am extins într-o carte de sine stătătoare, Constantin Noica între construcţie şi expresie (1998). Dacă adaog prefeţele/postfeţele mele la volume despre istoria esteticii româneşti, sau despre Tudor Vianu şi Mircea Florian, ca şi un mai recent studiu în care propun să fie rediscutat ultimul Vianu, se configurează un segment amplu al preocupărilor mele.

Cît este de asimilată moştenirea filosofică autohtonă, fie în mediile proprii, fie în străinătate, rămîne o interogaţie dificilă, în planul din urmă chiar dureroasă. Pînă şi cu literatura situaţia nu e roză, în privinţa traducerilor care să şi capteze atenţia; iar de cînd priorităţile s-au redistribuit şi în ţară, produsele literare, în tiraje mici, slab difuzate şi rar comentate, se situează, să fim drepţi, la periferia interesului public. Comparativ, filosofia are de înfruntat, din capul locului, un suplimentar handicap de familiarizare şi înţelegere. Era decisiv ca ea să fi pătruns la momentul oportun în mediile academice occidentale. Or, nu s-a întîmplat aşa, au avut loc întîrzieri de multe decenii în traducere şi difuzare. Între timp, orientările s-au schimbat, priorităţile au ajuns altele. Acum, configurările sistemice pe temeiuri tradiţionale au puţină căutare, în lumea anglo-saxonă dar, prin contaminare, şi în ţările continentale. Chiar dacă am pierdut cîteva expresuri internaţionale, nu văd pentru ce nu ne-am strădui să-i facem acasă mai bine cunoscuţi pe gînditorii noştri de vază; evident, fără supralicitări partizane şi cu deschidere către împliniri de alt tip, cele pe vremuri rar frecventate, însă devenite centrale: filosofia minţii şi a limbajului, filosofia etică şi politică ş.a.m.d.

Scrieţi undeva că Vă simţiţi apropiat de personajul joycean Leopold Bloom, dar şi mai aproape decît de Leopold sunteţi de Ulrich – omul musilian fără calităţi, lipsa sa de calităţi fiind, de departe, aparentă, după ea fiind disimulat, e ştiut, un fascinant univers; afirmaţi că sunteţi „un martor întîrziat al unei lumi în bună măsură dispărute, atît la Viena sau Budapesta, cît şi în Transilvania, Banat ori Bucovina”. Ştim că Musil spune acestei lumi – cu o notă de tandră ironie sfîşietoare – Kakania. Sunteţi născut într-o ţară est-europeană, dar aveţi o mentalitate central-europeană, specifică – dacă îmi permiteţi – Imperiului Austro-Ungar pe cînd era în vîrful său. Posedaţi, în contextul de aici şi acum – printre puţini dintre cei puţini – un alt fel de reflexe culturale, ideatice.

Cum rezistaţi în falsa, trista şi interminabila tranziţie românească? Care e formula ce vă face să rămîneţi neschimbat?

Tata, v-am spus, s-a născut la o zi după peregrinările dublineze ale lui Leopold Bloom, părinţii căruia proveniseră tot din Ungaria, anglicizîndu-şi numele din Virág (floare) în Bloom. Într-adevăr, Ulrich, cel înzestrat numai cu prenume, îmi stă mai aproape, recitesc mereu Omul fără însuşiri (am scris prefaţa la partea sa antumă, postfaţa la cea postumă). La lectură descopăr noi şi noi însuşiri ale neeroicului erou, deschis cu toate antenele spre o lume muribundă şi o alta pe cale de a se naşte. Dacă există o carte premonitoriu postmodernă, e aceasta, una profetică în atîtea privinţe, în rînd cu scrierile nietzscheene, invocate deseori de Ulrich şi de apropiaţii lui, Clarisse şi Walter. Unul dintre romanele copleşitoare din secolul trecut; îl citesc puţini. E destinul construcţiilor uriaşe şi dificile, într-un timp ca al nostru, lipsit de răbdare, îngurgitînd alte şi alte informaţii, o epocă foiletonistică, potrivit caracterizării făcute în Jocul cu mărgele de stinclă al lui Hermann Hesse, germanul stabilit în Elveţia.

Scriitorii, artiştii, gînditorii din Kakania („k. und k.”, „kaiserliche und königliche”, Imperiul cezaro-crăiesc) au înălţat una dintre ultimele – deocamdată – epoci glorioase în cultură, cu un număr uluitor de opere geniale. Mă simt doar un umil descendent din umbra lor, sau din umbra marilor clasici germani, de la răscrucea secolelor XVIII-XIX, sau dintr-a marilor petersburghezi ai veaculul de aur, tot XIX; trei epoci faste, pentru un întîrziat ca mine, aflat la o vîrstă cînd nu văd pentru ce mi-aş impune schimbări nefireşti.

În excelentul roman Marea, marea, de Iris Murdoch (datînd din 1978, apărut la noi recent, în tălmăcirea marii noastre traducătoare, doamna Antoaneta Ralian), personajul central i se confesează unui interlocutor astfel: „Se pare că tu consideri trecutul ca ireal, o groapă plină de fantome. Dar pentru mine, trecutul este, într-un fel, lucrul cel mai real dintre toate, iar loialitatea faţă de acest trecut mi se pare lucrul cel mai important dintre toate. […] E un principiu de viaţă, e un proiect de viitor”. În carte e vizată renaşterea unei iubiri vechi. Numai că iubirile sunt de multe feluri, ca şi împovărările. În ultimele zile din 1989 ştiam că va trebui mai degrabă să rememorez trecutul decît să mă avînt spre viitor, oricît de preferabil ar fi el… pentru tineri. Chiar şi anterior, ataşamentele mele „paseiste” s-au vădit, prin memorialistica începută devreme, în Secolul nostru cel de toate zilele (1980). Dar şi la modul obiectiv, sunt un istoric al ideilor, precumpănitor atras de suta de ani dintre mijloacele de veac XIX şi XX. Or, o astfel de persoană se va simţi cu greu în largul ei la un început de veac pe care nici n-a visat în tinereţe să-l atingă (pe atunci tot făceam socoteala cîţi ani voi avea la cumpăna mileniilor, ameţit de-a binelea). „Tranziţia” o urmăreasc totuşi îndeaproape, pe măsura posibilităţilor. Mă şi irită, dar îi şi văd „luminiţele”. Ţin un curs masteranzilor în ştiinţe politice: „Culturi naţionale şi integrare europeană”, pentru care m-am pregătit conştiincios, adăugînd observaţiilor culese personal analizele multor autori din ultimii ani. În ce gîndesc, citesc şi scriu, partea leului o rezerv însă trecutului. Mult trecut şi puţin viitor îmi umplu prezentul. Intră aici în ecuaţie şi vîrsta, şi meseria, şi temperamentul.

Marina Ţvetaieva are un vers memorabil, relativ frecvent citat în ultima vreme, în versiunea sa prost tradusă, din neştiinţă, din falsă prudenţă. Versul în original sună astfel „Vse poetî jidî”, ceea ce, în versiunea românească, înseamnă – după cum ştiţi prea bine – „Toţi poeţii sunt jidovi”. Marina, eliptica, contorsionata, dificila, marea poetă şi uriaşa femeie nefericită, scriind acest vers, cred eu, se referea la destinul artiştilor din stirpea rară, predestinaţi, prin chemare, să fie aleşi ca victime: victime ale ignoranţei, ale îngustimii, victime ale prostiei, neînţelegerii, micimii umane. Artiştii sunt comparaţi – în versul ţvetaievian – cu evreii. Nu e vorba oare de o comparaţie exagerată, lipsită de simţul măsurii? Cum interpretaţi Dumneavoastră, Domnule profesor, versul Marinei?

Pe Marina o iubim amîndoi. Ţvetaieva (obişnuiesc să sugerez iodizarea printr-o vocală suplimentară i, ca la Dostoievski), dacă îi legăm numele de „ţvetok”, floare, trimite tot la Virág, Bloom. Ea a înflorit luxuriant, în alt registru stilistic decît Ahmatova. Amîndouă au fost creştine, ca provenienţă şi ca vocaţie. Amîndouă refuzau orice pornire ostilă iudeilor, evreilor. Amîndouă îl admirau pe creştinatul Pasternak, dar Ahmatova îl situa mai presus, dintre ei patru, anume pe Mandelştam. Numai Marinei Ivanovna i-a trecut prin suflet versul pe care l-aţi citat. „Jid” e varianta depreciativă pentru „evrei”: „jidov”, cum spuneţi, mai pe şleau, „jidan”. Poeta răsfrînge apelativul dintr-o vorbă de ocară într-un semn de nobleţe. Ea procedează identic în celebrul său eseu-amintire Puşkin al meu. Pe cel mai mare poet rus, cu care nici un alt scriitor rus nu va cuteza să se compare, Marina copilă îl receptase, datorită monumentului său moscovit, ca negru. Într-adevăr, pe linie maternă îl avea ca străbunic pe „arapul lui Petru cel Mare”, adus din Abisinia şi înnobilat. În ochii memorialistei, „ingritudinea” îi asigura descendentului nobleţea sufletească. Să-i parafrazez gîndul: toţi poeţii sunt negri – toţi poeţii sunt jidani. Întrucît sunt excepţii şi mai sunt şi excepţionali, trebuie să fie marginalizaţi, jigniţi, expulzaţi, asasinaţi. Condiţia lor îi obligă să ia asupra lor palma şi scuipatul, să traverseze deşerturi, să îşi asume tragedia. Rar destin mai tragic decît al Marinei: de negru printre albi, de jidov crucificat şi autocrucificîndu-se. Dar, repet pentru evidenţă: provenea dintr-o familie creştin ortodoxă, era legată intim de credinţa ei; şi-o reafirma însă deseori à rebours, cu orgoliul de a contraria. Ieşea mereu din orice rînd, în toate, tot timpul, nonconformistă. Îi lipsea măsura – tocmai nemăsura fiindu-i garantul şi substanţa înfloririi poetice. Cît priveşte versul său voit scandalos, să-l valorizăm, ca pe orice altă formulă radicală, cu înţelegerea şi cu distanţa cuvenite.

Ce calităţi, defecte din felul Dumneavoastră de a fi nu vă plac şi aţi vrea să le remediaţi?

A nu-mi fi ceva pe plac nu duce neapărat la remediere, cu atîta luciditate îmi sunt dator. Iată două trăsături aparent opuse. Pe de o parte, m-am suspectat adesea de dorinţa de a-mi salvgarda echilibrul, într-un soi de neoiluminism care estompează tenebrele, ţine morţiş să se încreadă în avansul de la bine la mai bine, nu ia curajos act de pierderi, adversităţi, dezastre, ori amînă să le ia la cunoştinţă. Pe de altă parte, m-am surprins nepermeabil faţă de atitudini diverse sau adverse, adică prea încăpăţînat şi sigur de propria-mi dreptate, cu ieşiri pătimaşe, chiar partizane. Par atitudini opuse, dar ele provin dintr-o identitate de sine, la care renunţ greu, în ambele direcţii. Există o vorbă: numai catîrul e consecvent. Sau, potrivit uneia dintre Poveştile domnului Keuner, de Bertolt Brecht: după multă vreme, întîlnind un cunoscut care ţine să-l flateze cu „nu te-ai schimbat deloc”, domnul Keuner păli! Într-adevăr, a fi prea de un fel e şi defect, nu doar calitate. După cum şi invers, prea multă toleranţă riscă să ne transforme viaţa într-o „casă de toleranţă”. La noi, persistă acum ambele racile, extrema adaptabilitate la solicitări şi extrema suficienţă de sine, coexistînd într-o „bună” vecinătate. Personal, fac mai demult şi mă deprind cît pot cu exerciţii de nuanţare. O carte de studii am intitulat-o Prejudecăţi şi judecăţi, un curs recent – „Confuzii şi disocieri”. Totodată, îmi apăr felul de a fi, temperamentul, ideile, opţiunile, cîteodată cu exces de zel. E greu să înaintezi pe sîrma care ţi-a fost întinsă de soartă, mai şi balansînd (necesar, nu oportunist) pentru a nu te prăbuşi în gol. Uneori ai putea să nu devii conştient de neşansa căderii. Ne împresoară eşecul, boala, moartea. Fiecare se apără în felul său. Structura mea – repet – conţine o fibră preluată din Epoca Luminilor şi de la marii ei descendenţi, ţin la ea oricît s-ar fi dovedit această moştenire de iluzorie sau de contraproductivă. Cum se spune, prefer să văd jumătatea plină din pahar – aceasta chiar la capătul atîtor deziluzii, private şi obşteşti. Să fie oare acest ilecuibil optimism (printre dezastre justi- ficîndu-i pe iremediabilii pesimişti) o virtute, o servitute? Hotărîţi Dumneavoastră.

Descrieţi-mi o zi din viaţa cărturarului Ion Ianoşi. La ce oră Vă treziţi, ce citiţi în ultima vreme, la ce lucraţi?

Îmi convine un program strict, monoton, repetitiv. Mă trezesc devreme, dar mă dau jos din pat la 8, cafeaua o bem cu Janina pînă la 9, atunci ne apucăm de lucru, ea la traducerea în curs, eu la textul pe care tocmai îl pigălesc. Ne oprim la prînz, ne odihnim o oră. După amiază îmi ţin cursurile, dacă rămîn acasă îmi continuu treaba, citesc revistele culturale. Seara ne uităm la ştiri, la cîte o emisiune care se anunţă interesantă, privim cîte un film – de regulă ne dezamăgeşte prin schematismul său previzibil, violenţă, sex, bani, de la primele secvenţe încerc să ghicesc restul, greşesc rareori. Seara tîrziu, citesc obligatoriu literatură. În ultimele luni am frec- ventat-o asiduu pe cea anglosaxonă, autori britanici şi nord-americani ca Graham Greene, Iris Murdoch, Saul Bellow, Philip Roth, Kurt Vonnegut, Charles Bukowski, Leonard Cohen, Jonathan Coe, sau pe amuzantul P.G. Woodehouse. Agreez lecturile în serie, austriece, portugheze, hispano-americane; dar şi mai mult, îmi place să mă afund în opera cît mai completă a cîte unui autor, citind/recitind, una după alta, scrierile lui Sabato, Saramago, Kafka, Musil, Platonov, Bulgakov, Nabokov. Precumpănesc, cum vedeţi, romanele secolului XX, dominîndu-mi memoria literară.

În privinţa propriilor cărţi, prefer să vorbesc numai despre ceea ce am încheiat, inclusiv cele anterior menţionatele Sankt Petersburg. Romanul şi romanele unui oraş (apărut) şi Karl Marx în 1234 fragmente (disponibil pe două dischete). Ce va urma – vom vedea.

Dacă cineva dintre studenţii Dvs. cu vocaţie de cărturar V-ar invita să faceţi decalogul cărtuarului, care ar fi acesta?

Dintre poruncile originare, transferate în plan cotidian, presupunînd că nu va fura, nu va ucide, va fi desfrînat numai pe măsura libidoului tineresc, poate îşi va cinsti şi părinţii – aş reţine neapărat o altă prescripţie decisivă în urma celor trăite, dar nepieritoare ca ispită, dovadă locul ei în decalogul sacru: să nu mărturiseşti strîmb împotriva aproapelui tău. Însemnele unui posibil cod profesional ar putea fi: încearcă să munceşti disciplinat; în afara englezei, instrument indispensabil, învaţă încă una/două limbi străine; citeşte zilnic, cît de cît sistematic; plămădeşte-ţi, argumentează-ţi opiniile; respectă şi convingerile altora, dacă sunt bine cumpănite; ai răbdare cu afirmarea, te afli la început de drum; manifestă faţă de semeni o invidie „albă”, generoasă, nu una „neagră”, haină (o distincţie din limba rusă); poţi avea orgoliu, dar să nu fii vanitos (o departajare din limba română). În fine, aş inversa una dintre poruncile divine mijlocite de către Moise, sper să nu fiu stigmatizat ca eretic: lucrează cîte ceva şi într-a şaptea zi din săptămînă, ca şi de sărbători, pivate ori publice – asta va avea pentru tine un rol simbolic şi te va îmboldi pentru restul timpului. Am inventat, vedeţi, opt recomandări, prinse între una direct şi una răsturnat biblică: în total zece.

Ce carte Vă doriţi să scrieţi şi consideraţi că sunteţi pregătit pentru ea?

Una de memorii, mai explicită şi cuprinzătoare decît cele premergătoare: Secolul nostru cel de toate zilele, Opţiuni, Idei inoportune; sau decît textele confesive din cele două volume pe care, la împlinirea celor 70 de ani, mi l-au consacrat prietenii şi colegii. Nu sunt, cred, un egocentric, dar nutresc încredinţarea că generaţia mea, contingentele ei distincte, personajele care o populează, ar trebui să-şi depună mărturiile, pentru ca ele să poată fi însumate şi să umple, parţial, golurile istoriografiei. În agitaţia vremii din urmă, au dispărut actori ai scenei anterioare, cu rol central sau ocazional, fără să lase nimic în urmă. Memorialistica, ştiu, e lacunară şi deseori trucată. Oricum, se va păstra mai de încredere, în orice caz mai autentică, decît ziarele. Imaginaţi-vă o istorie alcătuită pe baza articolelor din Scînteia, orwelliană de la cap la coadă. Nu ignor, însă, nici dezinteresul generaţiilor următoare pentru avatarurile premergătoare. Oricît ne-am strădui să le transmitem experienţa noastră, tinerii îşi văd de ale lor, nu se prea uită înapoi, nici măcar cu mînie.

Vă place viaţa?

Numai ataşamentul faţă de ea ne salvgardează. În spirit încercăm să ne opunem îmbătrînirii trupului. Ne interesează ambientul, oamenii, noutăţile, confruntări-înfruntări, alternative-dileme. Alternativa e cînd poţi alege oricare dintre laturi; dilema – cînd nu te atrage nici una. Oare la alegerile din acest an avem numai dileme sau şi alternative? Unii nu rămîn indiferenţi la ce se întîmplă pe stradă şi în oraş, în ţară şi pe continente îndepărtate. Eşti interesant dacă ai interese dezinteresate. E un balans precar între cîtimi egoiste şi altruiste; sau între biologie şi moralitate; sau între golirea vieţii şi reumplerea ei.

Vă gîndiţi – în siajul lui Goethe – la viaţă ca la o operă sau…

Modelul exorbitant produce inhibiţie. Dar, cu măsura cuvenită, mai şi revigorează. N-aş disocia tranşant biografia de bibliografie, nici la autorii copleşitori, nici la cei în umbra cărora ucenicim. Nu e lipsit de miez acel loc comun care suprapune „a fi” cu „a face”, pentru „a avea”. Doar că se cuvine să fim modeşti în „facerea” de care suntem capabili: un copil, o meserie, o carte. Dacă refuză doar să vegeteze, oricine se poate edifica pentru ceva. Viaţa unui om decantează omul unei vieţi. Fazele distincte oferă un continuum, precum notele muzicale – o melodie (nu neapărat armonioasă). Privesc însă „opera” la modul democratic: nu degeaba e atribuită „facerea” şi femeii născătoare, cu „travaliu” cu tot. Limba e înţeleaptă în identificări, trudim trudnic; naştem în chinuri. E aceasta condiţia omului, pedeapsa şi făgăduinţa de cînd cu izgonirea din neştiinţă. Deschizîndu-ni-se ochii, ne-am cunoscut goliciunea. Disocierea binelui de rău ne-a barat calea spre pomul vieţii. (Dar şarpele e un dublu simbol, al ispitei şi al înţelepciunii!) Orice animal moare pur şi simplu, omul îşi mai şi prevede moartea. Cum să-şi asigure iluzoria nemurire? Cum să fie – remarcă ironică, dar parcă nu numai – „ca Dumnezeu”? Făcînd una şi alta, îşi trăieşte viaţa cu conştiinţa morţii şi, deopotrivă, cu conştiinţa singurei împotriviri la moarte care-i este dată. Îmi smulgeţi gînduri pe care unii le vor socoti banale, ele sunt în primul rînd fireşti.

Revin la începutul acestui dialog… De ce aţi ales să duceţi o existenţă sub semnul a trei uriaşi: Dostoievski, Tolstoi, Thomas Mann?

Trei, plus cîţiva pe care nu-i mai numesc. Dostoievski şi Tolstoi sunt „necunoscuţii” mei neîncetat revizitaţi. Ei îi sunt superiori lui Thomas Mann, el însuşi o recunoaşte cînd, recitind tîrziu Hagi-Murat, se numeşte pe sine un „şoricel” în faţa acestui „leu”, „lev”. Extrem de orgolios, el nu cuteza să se compare nici cu Tolstoi, nici cu Goethe. Sunt piscuri de neatins. În roman, pînă aproape de ei au urcat un Proust, Joyce, Faulkner, Kafka, Musil, Thomas Mann. Cei trei uriaşi m-au atras, întîi, datorită cunoaşterii limbilor rusă şi germană, apoi, prin derutantul amestec dintre clasic şi romantic, în fine, prin „blestematele întrebări” la care tot căutau răspunsuri provizorii.

Am vizionat nu de mult un serial de televiziune despre „Familia Mann”, Heinrich şi Thomas, iubite şi soţii, copii şi avataruri; şi am citit o biografie recentă, Frau Thomas Mann, bazată pe suplimentare mărturii epistolare descoperite în arhiva doamnei Katja Pringsheim-Mann. E uluitor cîte colcăiau sub crusta patricianului „bine temperat” din Lübeck; şi cîte le-a transmis, involuntar, celor şase odrasle ale lor, trei fiice şi trei fii. (Pasionantă şi poate mai simpatică e viaţa lui Heinrich Mann, un scriitor pe nedrept eclipsat de fratele său mai mic.) Dar oare Tolstoi şi Dostoievski îşi împart atît de echitabil, pe cît presupune şi Thomas Mann, pe urmele lui Merejkovski, stihiile adverse, apolinicul şi dionisiacul?! Jurnalul tolstoian (asupra celor două ediţii, am spus, ne-am aplecat îndelung, Janina şi cu mine) e mai bîntuit de angoase decît dostoievskianul Jurnal de scriitor; deşi obiectivările din romane şi povestiri, într-adevăr, îi mai şi departajează în felurile consemnate.

A-ţi petrece sub semnul unor uriaşi o bună parte din existenţă, îi conferă acesteia o încărcătură bună: traversezi viaţa, la care ţii, într-un mod incitant, ca să nu spun voluptuos.

Ce semnificaţie are, după opinia Dvs., profesiona- lismul? Dar vocaţia?

Cît pot, ocolesc gesticulaţiile. Îmi displac „genialoizii”. Profesionalismul se contopeşte, în ochii mei, cu vocaţia. Perfecţionîndu-l pe unul, o împlineşti pe cealaltă. Numai rezultatul atestă o vocaţie. Cîntărirea amîndurora le este rezervată beneficiarilor, pe moment şi în timp.

Vă consideraţi un ales?

În nici un caz. Cred în diferenţa între a parveni într-o elită profesională (iată un parvenitism salubru) şi între a avea o conştiinţă elitară, desconsiderîndu-i pe cei „de jos”; primul blazon e obiectiv, ţi-l acordă (dacă…) faptele, cel de al doilea ţi-l atribui singur, ca „maestru” autoinstalat în vîrful ierarhiei.

Papa Gregorius, din penultimul roman thomas- mannian, Alesul, e fostul mare păcătos: lecţia lui Dostoievski, transpusă în cheie jucăuşă, ironic mîntuitoare. Dostoievski însuşi jinduieşte să scrie un roman comparabil cu Mizerabilii lui Victor Hugo sau să ajungă ca George Sand. Să nu fi ştiut că îi este acesteia incomparabil superior? Tolstoi îşi cheltuia energiile întocmind abecedare pentru copiii de mujici. Lui Sofocle, Dante, Shakespeare, celor mai mari dintre cei mari nici prin minte nu le trecea să se numească aleşi. Conştiinţa de sine exacerbată e o boală modernă, uneori îndreptăţită, ca la Nietzsche. Dar, atunci cînd Kafka i-a lăsat cu limbă de moarte prietenului său Max Brod să-i distrugă manuscrisele, oare nu ştia ce valoare au acestea? S-ar putea – e o ipoteză pe care am dezvoltat-o studenţilor – să n-o fi ştiut: lipsea încă ecranul istoriei întregului secol XX, pe care să fi fost ele proiectate în toată grandoarea lor premonitorie.

Nivelul meu e cît se poate de modest comparativ cu orice creator autentic. Sunt doar un comentator, un istoric al mentalităţilor. Cum aş putea să-mi arog nobleţea „alegerii”?!

Vă promit că voi încerca să fiu discretă. Vă propun să vorbim despre vîrste. Pe 1 Mai aţi împlinit 76 de ani. La mulţi ani, Domnule profesor!

Cum îl vedeţi Dumneavoastră pe Ion Ianoşi, cel de altă dată –: de acum 10, 15, 50 de ani? Cum arăta, în ochii Dvs. de acum, copilul Ianoşi? Ce relaţii aveţi cu senectutea – o formă a tinereţii –, dar cu tinereţea „crudă” de odinioară, împotriva căreia vitupera Nietzsche – gînditor care Vă este drag?

Am publicat o carte, Vîrstele omului (1998), de mai nimeni remarcată, în care am încercat să parcurg copilăria, tinereţea, maturitatea, bătrîneţea. Nu despre mine vorbeam acolo, totuşi filtram destule din experienţa personală. Începeam cu recunoaşterea morţii drept criteriu pentru o viaţă umană conştientă. Cu atît mai mult este aşa la 76 de ani. E adevărat că muncind încerc să gonesc sîcîitoarea umbră a finalului apropiat. Întrebată de mama dacă se gîndeşte la moarte, tatăl ei i-a replicat, la adîncă bătrîneţe, că nu se poate gîndi la ceva faţă de care n-are ce face: răspunsul unui inginer de poduri şi şosele. Paradoxal, la 15 ani am fost mai încolţit de neguri – ideale şi reale – decît la 50 sau 75. Senectutea e o problemă cîtă vreme i te opui; cînd te subjugă, nu mai dialoghezi cu ea. În termenii unui text extraordinar, moartea te preocupă cît timp mai eşti în viaţă; cînd mori, „s-a terminat moartea”. Recunoaşteţi citatul.

Cum arăta cerul văzut de Dvs. ultima oară?

V-am spus, n-am o aptitudine deosebită pentru transcendent. Receptez cerul de pe pămînt. Dar, dacă vreţi să invoc un „cer” care de fiecare dată mi se relevă (mi se revelă) auditiv: e cînd ascult Patimile după Matei de Johann Sebastian Bach.

Prin ce miracol rezistă minunatul cuplu spiritual Janina şi Ion Ianoşi? Marea majoritate a cărţilor traduse de Doamna Ianoşi sunt comenntate fie în prefeţe, fie în postfeţe de Dvs. Traduceţi împreună sau?

Traduce în exclusivitate ea, alternativ din rusă, franceză, germană, cărţi de filosofie şi literatură; cîteodată mai chibiţez şi eu, în aproximarea unei expresii ori formulări. Ea îmi citeşte şi corectează textele, în penultima formă. Colaborăm zi de zi, am parcurs împreună peste o jumătate de secol, ne-am căsătorit, ca studenţi, în 1952. Suntem asemenea unor „fraţi siamezi”; ne imaginăm greu supravieţuirea ciuntită.

Cum lucraţi, cum scrieţi? Aveţi nevoie de condiţii speciale? Tolstoi îl ironiza, nu fără tandră ranchiună pe Dostoievski, că lucrează nopţile ceea ce „se vedea” în textele autorului Fraţilor Karamazov.

Nu sunt mofturos în privinţa condiţiilor de trai şi de muncă. Prefer locuinţele şi camerele mici. Am nevoie de o masă şi un scaun. Dar să fie linişte, să mă întrerupă cît mai rar telefonul. Computerul nu mi-a modificat obişnuinţele, îl folosesc ca pe o maşină de scris perfecţionată. (Janina îmi dictează traducerile ei mai puţin întinse, dibuim în mers unele soluţii.) Scriu ziua, dacă lucrez pînă seara tîrziu, nu mai adorm. Sunt un tipicar, mă chinui să fiu cît mai precis în detalii, să nu cumva să greşesc un nume, o dată; ulterior descopăr totdeauna omisiuni. Greşelile de tipar mă exasperează. Ce mai, am fixaţii de „neamţ”, mai puţin nevoia de confort: îmi ajunge minimul necesar. Îmi place să scriu, să citesc, să ţin cursuri – parcă v-am mai spus asta.

Care este valoarea supremă?

În accepţiunea iudaică şi protestantă: viaţa. Evident, salvgardarea şi perpetuarea ei. Sacrul pur este mai greu accesibil decît răsfrîngerile sale. Personal, m-a solicitat îndelung sublimul, categorie multidisciplinară, estetică, etică, religioasă, situată între frumos, bine, sacru. Dar pînă şi criteriul vieţii, îmi pare suficient de încăpător. Eul, conştiinţa de sine reprezintă un permanent mister. De ce am luat act de mine, precum oricine altcineva – de propria sa identitate? Apare ispita solipsismului, măcar la nivel psihologic. Îl evităm numai dialogînd. Cel mai palpabil dialog este însă viaţa în desfăşurarea ei: eu, tu, el, noi, voi, ei.

Au existat în viaţa Dvs. momente în care V-aţi îndoit nu atît de valoarea existenţei, cît de viaţa dusă întru spirit? Cum le-aţi depăşit?

De cînd m-am aşezat în făgaşul urmat, după bîjbîielile inerente începuturilor, am continuat să-mi urmez calea. Nu m-am gîndit vreodată să-mi întrerup cele două activităţi pentru care am optat, după cum nu mi-a trecut prin minte posibilitatea expatrierii. Dacă s-a nimerit să fiu aici, acum, în felul în care mă aflu – îmi ziceam –, n-are rost să încerc altceva, altundeva. Nu sunt prin fire un experimentator de căi nebătătorite. Am trăit, evident, nereuşite, neîmpliniri, nemulţumiri. Am căutat să merg mai departe. V-am spus: am ceva dintr-un catîr, să-i zicem încăpăţînare – cu mulţumirea că termenul vine de la „căpăţînă”. Pentru o meserie ca cea pe care am practicat-o, contează mult durata. Noi nu ne împlinim rapid, precum poeţii. Trebuie să avem şansa aşezării îndelungate. Dacă destinul ne miluieşte, avem timp suficient şi pentru a ne depăşi îndoielile.

Cum vi se pare revista Contemporanul. Ideea Europeană în ultimul timp, în ultimii circa doi ani, de cînd am transformat-o în publicaţie lunară? Aştept observaţii, sugestii

Nu-mi permit observaţii, de vreme ce mă veţi găzdui în paginile revistei. Săptămînalele culturale îmi par uneori prea săltăreţe. Ca om „greoi”, mă simt atras (pe lîngă cărţi, dacă se poate voluminoase, în lectura cărora să mă cufund – o îndeletnicire voluptuoasă) de publicaţii lunare consistente. La ruşi, există tradiţia revistelor groase, care au tipărit, ele mai întîi, aproape toate romanele clasice, mari în ambele sensuri. Noi am urmat modelele franceze, cu unele excepţii. Contempo- ranul. Ideea europeană ţine să onoreze un „interstiţiu”, în care să încapă şi texte ample, şi seriale întinse. Vă urez să perseveraţi, să continuaţi cu numere cît mai bogate, să vă statorniciţi locul distinct în cultură. Şi, mulţumindu-vă pentru acest dialog, Vă urez succese în creaţia Dumneavoastră!

 

Iunie 2004

 

Fotografii din arhiva Aurei Christi

 

 

Revista indexata EBSCO