Sep 20, 2016

Posted by in Atitudini

Cassian Maria SPIRIDON – Omul în absenţa demnităţii (II)

Radioul, televiziunea şi în prezent Internetul sînt căile adeseori agresive şi acaparante prin care lumea ne este livrată la domiciliu douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. Nimic nu poate opri acest flux continuu de ştiri, imagini şi publicitate care ne asaltează zilele şi nopţile. Dacă în vremea cînd îşi publica Günther Anders, Obsolescenţa omului, vol. I, Despre suflet în epoca celei de-a doua revelaţii industriale, 1957, radioul era bine instalat în viaţa şi mentalul omului, televiziunea nu era decît la începutul marşului ei victorios, iar Internetul nu era prezent nici pe planşetele specialiştilor, totuşi diagnozele stabilite de filosoful german au fost nu doar confirmate, ci au depăşit cu mult realitatea intuiţiilor sale, neaşteptat de realiste şi, implicit, exacte.

Sînt observaţii care vor fi confirmate în timp şi cercetate peste decenii şi de alţi gînditori. Autori precum Giovanni Sartori, în cartea sa: Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune şi post-gîndirea (despre care am scris tot în acest spaţiu, în noiembrie 2009 şi decembrie 2009), Alessandro Barricco în volumul Barbarii. Eseu despre mutaţie (comentată tot aici în mai 2010), nu mai puţin, Guy Debord cu Societatea spectacolului, publicată în Franţa în 1967 şi la noi în 2001 (carte comentată tot aici, în numerele septembrie-noiembrie 2015), dar şi alţii au făcut cercetări asupra fenomenului de masificare a informaţiei şi a manipulării, mai ales prin imagini, observaţii aflate în siajul diagnozelor lui Günther Anders, consemnate cu aproape jumătate de secol înaintea acestora.

Ne-a rămas moştenire de la prima revoluţie industrială distincţia dintre mijloace şi scop, în care mijloacele erau cele care ne erau puse la dispoziţie pe scară industrială, iar scopurile marcau direcţia în care erau folosite aceste mijloace. E o distincţie pur iluzorie, fără prea mare tangenţă cu lumea reală. Continuarea sau refuzul de a concepe viaţa ca întreg, cu apel la cele două categorii, acceptă implicit să trateze după modelul acţiunii guvernate de scop, deci deja ca pe un proces tehnic (Günther Anders). În consecinţă, o viziune în care scop şi mijloace sînt categoriile la care se apelează, le impune ca legitime în tratarea vieţii ca întreg. „Însă, cum îndreptăţit ne atenţionează fostul student a lui Cassirer, adevărata umanitate începe abia acolo unde această distincţie de­vine lipsită de sens: unde scop şi mijloc deopotrivă sînt atît de impregnate de stil de viaţă şi ethos, încît nu se mai poate spune absolut nimic despre vreo porţiune a vieţii sau a lumii, ba nu se mai poate nici măcar ridica întrebarea dacă ar fi vorba în cazul lor despre «mijloace» sau despre «scopuri»; abia acolo «unde mersul la fîntînă/ e tot una cu a bea»”.

A urmări la televizor un serviciu religios nu-i totuna cu prezenţa formatoare şi transformatoare din spaţiul real de desfăşurare, noi nu participăm la el, ci doar consumăm imaginea acestuia. Sîntem formaţi şi deformaţi, totodată modelaţi şi remodelaţi, direct manipulaţi, nu doar de cele comunicate pe ecran, ci chiar de mijloacele însele: „care nu sînt doar obiecte ale unei posibile utilizări, ci, prin structura şi funcţia lor stabilite, determină deja utilizarea lor, şi astfel şi stilul activităţii si al vieţii noastre, pe scurt: ne determină pe noi” (G.A.).

Apariţia cinematografului a deschis porţile pentru un mare număr de oameni de a consuma colectiv marfa produsă în masă. Pentru producători interesul nu era trăirea în comun a unor emoţii în faţa pînzei pe care rula filmul, ci ca fiecare, se înţelege, în număr cît mai mare, pe baza aceleiaşi cereri, să cumpere acelaşi lucru.

E o condiţie care în cazul filmului nu-i, totuşi, integral realizată, fiind un continuator, într-o altă formulă, a tradiţiei teatrale şi, în consecinţă, serveşte marfa în continuare ca un spectacol pentru mulţi în acelaşi timp, fapt pe care îl putem considera ca un reziduu arhaic.

Faţă de cinematograf, radio şi TV, la care astăzi adăugăm tot ce ţine de industria IT, marfa produsă de acestea asigură inclusiv desfacerea aparatelor necesare pentru consum ca mărfuri şi practic oricui, după cît îl ţine punga. „Situaţie de la sine înţeleasă în cinematograf, consumul mărfii produsă în masă de către o masă, era deci eliminată aici, fără ca asta să însemne desigur o reducere a producţiei în masă; dimpotrivă, producţia în masă pentru omul masificat, ba chiar producţia omului masificat însuşi, atingea niveluri tot mai înalte. Milioane de ascultători erau serviţi cu acelaşi nutreţ pentru urechi, fiecare dintre ei era tratat prin această producţie en masse drept om masificat, drept «articol nehotărît», fiecare era cimentat în această calitate, respectiv lipsă de calităţi. Atîta doar că, prin producţia în masă a aparatelor de recepţie, consumul colectiv a devenit redundant”.

Fiecare în locuinţa lui, singur sau cu membrii familiei, avînd aparatele îşi poate asigura accesul audio sau video la o lume servită in effigie, aşa cum crede de cuviinţă producătorul mărfii, transmisă dispersat, fără a înceta producerea pe această cale a omului masificat. „… Acest salt de la consum la producţie este aici întemeiat, fiindcă cele două propriu-zis coincid; deoarece (într-un sens non-materialist) omul «este ce mănîncă»: oamenii masificaţi sînt produşi tocmai prin aceea că li se dă să consume mărfuri produse în masă; ceea ce înseamnă totodată că, prin consumul său, consumatorul acestor produse devine un colaborator în producţia omului masificat (respectiv devine colaborator la remodelarea lui însuşi într-un om masificat). În acest caz, aşadar, consumul şi producţia coincid. Dacă însuşi consumul are lor dispersat, la fel are loc şi producţia omului masificat. Şi asta pretutindeni unde se petrece consumul: în preajma fiecărui aparat de radio, în faţa fiecărui televizor. Fiecare este într-un fel angajat si ocupat ca lucrător casnic. Evident, un lucrător casnic de un tip cu totul neobişnuit. Căci el îşi prestează munca lui: transformarea lui însuşi într-un om al masei prin consumul mărfurilor produse în masă, prin loisir. În vreme ce lucrătorul casnic clasic crease produse pentru a-şi asigura un minimum de bunuri de consum şi de loisir, cel din zilele noastre consumă un maximum de produse de loisir pentru a co-produce omul masificat. Acest proces devine cu totul paradoxal prin faptul că lucrătorul casnic, în loc să fie retribuit pentru contribuţia sa, trebuie să plătească el însuşi pentru asta, adică pentru mijloacele de producţie (aparatele şi, de asemenea, în multe ţări, emisiunile) prin utilizarea cărora se lasă transformat în om masificat. Deci el plăteşte ca să se vîndă; ba trebuie să obţină contra cost pînă şi nelibertatea pe care o co-produce, căci şi aceasta a devenit marfă”.

Transformarea omului masificat, inclusiv în prestator de servicii nesalarizat, se va amplifica la dimensiuni greu de imaginat în anii ’50, cînd Internetul încă nu cucerise planeta. Plătim totul electronic, de la impozite la facturi pentru diverse servicii, gen termoficare, curent electric, gaze, apă etc. etc. – sîntem astfel şi lucrători bancari neretribuiţi. În marile malluri, alergăm singuri în căutarea mărfii, ne autoservim şi, cum tehnica avansează, deja în multe marketuri îţi sortezi singur marfa, o treci tot tu prin faţa ochiului electronic care îţi stabileşte suma de plată, pe care o plăteşti singur cu cardul, toată prestaţia o faci gratuit în folosul producătorului şi comerciantului. Dacă în servicii sîntem la acest nivel, nivel, evident, în continuă ascendenţă, în producţie roboţii tot mai agresiv şi într-un număr ce creşte exponenţial înlocuiesc oamenii.

Schimbarea omului în contexte gregare, studiată de Gustav Le Bin în Psihologia mulţimilor, şi-a pierdut actualitatea, nu mai este posibilă pierderea individualităţii proprii şi nici aplatizarea raţionalităţii prin angrenarea într-o mulţime, sînt operaţiuni realizate la domiciliu. „… Dacă vrem să facem din om un nimeni (ba chiar unul mîndru că-i nimeni), nu mai e nevoie să-l înecăm în puhoiul masei, nici să-l betonăm într-un bloc masiv al masei. Nici o estompare, nici o desfacere a omului ca om nu e mai de succes decît cea care pare să păstreze şi să protejeze libertatea personalităţii şi dreptul individualităţii. Procedura numită «conditioning» e cu atît mai eficace cu cît are loc separat în cazul fiecăruia: în cutia fiecăruia, în singurătate, în milioanele de singurătăţi. Iar fiindcă acest tratament se dă drept «fun», fiindcă nu trădează victimei că-i cere să se jertfească, fiindcă îi lasă iluzia intimităţii sale, sau cel puţin a spaţiului său privat, el rămîne complet discret. Vechea zicală «plita de-acasă e de aur» a redevenit adevărată, chiar dacă într-un sens cu totul nou. Aurul nu-i pentru proprietarul care soarbe supa condiţionată, ci pentru proprietarii proprietarilor de cuptoare: bucătarii şi distribuitorii care le-o servesc drept supă de casă” (G.A.).

Radioul, dar în special ecranul TV, au eliminat ceea ce însemna cina, masa de seară în familie, familia fiind metamorfozată, la scară minimală, în public nu diferit de cel, să zicem, din sala de cinema. Situaţia este prezentată invers ca un cîştig pentru unitatea familiei, cum consemnează Anders, citînd foaia vieneză Presse din 24.12.1954. „Familia franceză a descoperit că televizorul este un mijloc excelent de a retine tineretul de la distracţii costisitoare, de a ţine copiii pe lîngă casă […] şi de a da un nou farmec întrunirilor familiei” (G.A.).

Rezultatul real este dizolvarea, destructurarea familiei: „Şansa pe care o conţine într-adevăr acest tip de consum constă, invers, în dizolvarea completă a familiei, păstrînd însă aparenţele faţă de cinstita familie care abia dacă bănuie ceva. Dar cu toate acestea ea este distrusă căci, prin televiziune, ceea ce domneşte în casă este lumea exterioară transmisă – reală sau fictivă; iar aceasta stăpîneşte cu atît mai neîngrădit cu cît invalidează şi spectralizează realitatea căminului – nu doar cea a celor patru pereţi şi a mobilierului, ci chiar egalitatea vieţii în comun. Dacă depărtarea vine prea aproape, apropierea dispare sau se îndepărtează. Dacă fantoma devine reală, realitatea devine fantomatică. Căminul real este degradat acum la nivelul de «container», iar funcţia sa se epu­izează în a conţine ecranul pentru lumea exterioară. Din clipa în care aparatul şi-a făcut intrarea în locuinţă, el a şi cîştigat; fără vreo luptă între imperiul căminului şi cel al fantomei, fără să fi fost măcar nevoie de vreo luptă: vine, face vizibil, e victorios. Îndată ce zumzăie în casă, pereţii devin transparenţi, liantul între membrii familiei se sfărîmă, intimitatea familiei se sparge” (G.A.).

Masa din sufragerie, cîndva centrul gravitaţional al vieţii de familie, este depăşită, a devenit un obiect obsolet – aproape că este eliminată, succesul este aparatulTV – fără a acoperi vechiul rol al mesei de familie: „Dimpotrivă: ceea ce proiectează şi încarnează este exact dez-centralizarea, ex-centrica; el este negativul mesei de familie. Nu oferă punctul de întîlnire comun al familiei. În vreme ce masa familiei era concepută centripetic şi îi făcea astfel pe cei aşezaţi în jurul ei să urzească, cu suveica intereselor, a privirilor, a conversaţiilor, pînza familiei, ecranul orientează familia centrifugal. În realitate, membrii familiei nu mai stau acum laolaltă, poziţionarea scaunelor în faţa ecranului este simplă juxtapunere, iar posibilitatea de a se vedea unii pe alţii, de a se aprecia unii pe alţii apare doar inciden­tal; cea de a vorbi unii cu alţii (dacă acest lucru se mai vrea sau se mai poate), doar din întîmplare. Ei nu mai sînt împreună, ci doar  unii lîngă alţii, simpli privitori. Nici nu mai poate fi vorba de pînza pe care o ţeseau împreună, de lumea pe care o făceau împreună sau la care participau împreună. Ceea ce se petrece este doar că membrii familiei, în cel mai bun caz cu toţii, însă în nici un caz împreună, iau punctul de fugă şi evadează într-un domeniu al irealităţii sau într-o lume pe care n-o mai împart cu nimeni (căci nici ei înşişi nu participă la ea realmente); sau, dacă o împart, o împart doar cu milioanele de «solişti ai consumului de masă», care, asemeni lor, privesc hipnotizaţi, simultan, ecranele. Familia este restructurată acum ca public în miniatură, camera de zi în cameră de proiecţie de miniatură, iar cinematograful devine model al căminului. Şi dacă mai există totuşi ceva pe care membrii familiei îl trăiesc sau îl fac cu adevărat împreună, nu doar simultan, nu doar unii lîngă alţii, acest lucru e doar speranţa în acel moment, munca pentru acea oră în care ratele pentru aparat vor fi în sfîrşit plătite, iar această comunitate a lor va lua sfîrşit odată pentru totdeauna. Scopul neconştientizat al ultimei lor comunităţi este deci dispariţia ei” (G.A.).

În familie nu mai există conversaţii între cei care o compun, nu mai au planuri şi puncte comune de convergenţe, vorbirea, inclusiv limba au fost confiscate, fagocitate de aparate; ele ne răpesc capacitatea de a ne exprima, ocaziile de a vorbi, chiar cheful de a vorbi – la fel cum gramofonul şi radioul ne-au răpit muzica domestică.

Dacă în anii 60-70 vedeai perechi de îndrăgostiţi cu un aparat de radio portabil la încheietura mîinii, îndrăgostiţi plimbîndu-se fără a dialoga între ei, atenţi la vocea publică a radioului, astăzi chiar ţinîndu-se de mînă cu cealaltă mînă ţin mobilul la ureche pentru a conversa cu o altă persoană. Şi-au pierdut capacitatea de abstractizare, de comunicare intimă, de a fi vizitaţi de emoţii, o altă voce le dictează paşii, inclusiv cînd fac dragoste, a treia voce îi însoţeşte şi-i îndrumă. „… Întrucît acum vorbitul este întreprins pentru ei şi le este picurat de-a gata în ureche, ei încetează să mai fie fiinţe vorbitoare, exact la fel cum au încetat să fie homines fabri ai pîinii pe care o rnănîncă: tot aşa cum nu-şi mai coc singuri pîinea pe care o mănîncă, ei nu-şi formează singuri nici hrana de cuvinte. Cuvintele nu mai sînt pentru ei ceva ce se spune, ci doar ceva ce doar se ascultă, vorbirea nu mai e pentru ei ceva ce se face, ci ceva ce se primeşte. Astfel, concluzia evidentă este că ei «au» logos-ul într-un cu totul alt sens decît cel pe care îl avea în vedere Aristotel în definiţia sa; la fel, e clar că devin prin aceasta infantili în sensul etimologic al termenului: minori incapabili să vorbească. – Indiferent în ce spaţiu politic-civilizaţional se petrece această evoluţie înspre substanţă nevorbitoare, efectul final la care se ajunge trebuie să fie mereu acelaşi: adică apariţia unui tip de om care, fiindcă nu mai poate vorbi el însuşi, nu mai are nimic de spus; şi care, fiindcă doar ascultă, şi ascultă necon­tenit, este un ascultător. Primul efect al acestei limitări la doar a asculta este astăzi deja evident. El constă în sărăcirea şi abrutizarea limbii şi în pierderea dorinţei de a vorbi. Dar nu doar în asta, ci şi în sărăcirea şi abrutizarea trăirii, deci a omului însuşi, pentru că «interiorul» omului, bogăţia şi subtilitatea sa sînt lipsite de fond fără bogăţia şi subtilitatea vorbirii, pentru că e valabil nu doar faptul că limba este expresia omului, ci şi că omul este un produs al vorbirii sale; pe scurt: fiindcă omul este tot atît de articulat pe cît articulează el însuşi; şi devine tot atît de nearticulat pe cît nu articulează?” (G.A.).

Capacitatea noastră de exprimare tinde spre zero. Ne lipseşte vocabularul, ne lipsesc lecturile, ne mulţumim cu imaginile şi exprimările de o cumplită primitivitate. Dacă am citi sms-urile prin care comunică tinerii pe telefoanele mobile ne-am îngrozi şi am avea senzaţia palpabilă că ne aflăm în faţa unor neanderthalieni.

Lumea ne este livrată la domiciliu, precum  apa, curentul electric, gazul etc. Iar TV-ul cu prioritate ne oferă ştiri, întîmplări reale: „Cel puţin cele care, ca «realitate» sau ca surogat al acesteia, sînt alese pentru noi, curăţate chimic şi preparate. Cine vrea să «fie la curent», cine vrea să ştie ce e afară, n-are decît să se îndrepte spre casă, unde îl aşteaptă deja evenimentele, «gata să fie văzute», la fel cum îl aşteaptă, gata să ţîşnească, apa din conducte. Cum ar putea fi el capabil să aleagă afară, în haosul realului, ceva real măcar de importanţă locală? Căci lumea exterioară ascunde lumea exterioară. Ce-i afară devine vizibil abia după ce uşa s-a închis în spatele nostru, abia după ce  devenim monade fără ferestre se reflectă în noi universul, faptul că evenimentele – ele însele, nu doar ştirile despre ele –, că meciurile de fotbal, slujbele, exploziile atomice ne vizitează, că muntele merge la profet, lumea la om, iar nu invers, aceasta este, pe lîngă producerea eremitului de masă şi a transformării familiei în public în miniatură, efectul cu adevărat revoluţionar pe care le aduc cu sine radioul şi televiziunea” (G.A.).

Peste nici jumătate de secol diagnozele atît de exacte ale lui Günther Anders vor fi  la rîndul lor obsolete; Internetul şi laptopul, telefonul mobil nu-ţi mai impun să vii acasă pentru a te conecta la „lumea reală”, ele sînt cu tine în permanenţă, oriunde te-ai afla.

Deseori asistăm la întîlniri, inclusiv de familie, în care, adunaţi în jurul cinei comune, fiecare este conectat la mobilul propriu – singurul cu care în fapt conversează. Sînt mesele disoluţiei comunităţii, ale mizeriei umane.

Lumea fiindu-ne livrată, oferită nouă, indiferent prin ce mijloace audio-vizuale, nu mai este necesar să mergem noi către ea, astfel ceea ce numeam cîndva experienţă devine caducă. Are „lumea” în orice moment la un buton distanţă, încît se pierde ultima brumă de experienţă oferită de  drumurile şi căutările noastre. Lumea nu mai este umblată, se pustieşte de prezenţa noastră. În pofida faptului că, aşa cum îl defineşte Gabriel Marcel, drept homo viator – fiinţa care călătoreşte – şi realitatea îl confirmă de mulţime automobilelor, a zborurilor aviatice etc. etc., dar în fapt cît de departe. „Omul nu pune preţ pe călătoriile sale fiindcă ar avea vreun interes în obiectul care îl  deplasează sau în locurile în care se lasă expediat ca un colet expres sau în care se expediază el însuşi; nu pentru a deveni experimentat, ci fiindcă e flămînd de omniprezenţă şi de schimbarea rapidă ca atare. În afară de asta, el îşi răpeşte şansa experienţei tocmai prin viteză (într-o aşa măsură, încît aceasta devine singura experienţă) – fără a mai spune că prin egalizarea lumii pe care o realizează efectiv, numărul obiectelor demne de a fi experienţiate sau care oferă  experienţă se reduce vizibil; şi că el găseşte familiar deja orice loc, oriunde ar nimeri, fără să mai simtă nevoia de a experienţia” (G.A.).

Şi totul sub sloganul: cu noi călătoriţi pretutindeni ca acasă. De altfel şi la restaurant ţi se spune că ţi se oferă mîncare ca acasă, la hotel eşti poftit să te simţi ca acasă ş.a.m.d. Totul ca să ţi se facă pe plac, să te simţi confortabil.

„1. Deşi trăim într-adevăr într-o lume înstrăinată, lumea ne-a fost în aşa fel oferită ca şi cum ea ar fi aici pentru noi, ca şi cum ar fi a noastră şi asemeni nouă.

  1. O luăm (= o tratăm şi o acceptăm) ca atare, deşi stăm acasă în fotoliu; adică deşi n-o luăm efectiv, precum «animalul» sau cuceritorul, şi deşi n-o facem şi n-o putem face a noastră; în orice caz, nu noi, consumatorii obişnuiţi ai radioului şi ai televiziunii. Dimpotrivă, o «luăm» aşa, fiindcă aşa ne este ea servită, în forma imaginilor. Astfel devenim stăpînii voyeuri ai unei lumi de fantome” (G.A.).

Asistăm la o confortare a lumii, totul este livrat spre a ne fi confortabil, indiferent dacă ceea ce ne este servit audio-vizual este o monstruozitate, ni se prezintă cît mai familiar, se creează o stare confort-abilă, în totală lipsă de consideraţie faţă de consumator. Sîntem făcuţi părtaşi ai universului de diferiţi  glăsuitori radio-TV, care ne tratează la pertu, se consideră intimii noştri. Trecutul este abolit. Socrate devine un tip pe cinste, precum vecinul nostru de la bloc, sau fostul coleg de bancă. Această confortare în raport cu trecutul, de genul tipul acesta, Socrate, îşi trage seva din marele principiu politic al Declaraţiei drepturilor omului care precizează: Toţi oamenii s-au născut egali (toţi uită că s-au născut egali în faţa legii, nu egali în general – în general sînt cu toţii cît se poate de diferiţi) care, cum constată Anders, s-a extins hazardat, a devenit  egalitate proclamată a tuturor cetăţenilor din istorie: „Este limpede că această extindere hazardată a principiului egalităţii nu simulează doar o falsă apropiere istorică, ci şi o apreciere falsă a numitorului comun al tuturor oamenilor – căci determinarea esenţială a lui Socrate constă tocmai în ceea ce ne lipseşte nouă! Efectul pretinsei metode de a aduce obiectul mai aproape se reduce, aşadar, la a face obiectul obscur: la a-l înstrăina şi în cele din urmă a-l distruge. Da, a-l distruge. Proiectat exclusiv la nivelul tovărăşiei, trecutul este distrus ca istorie. Ceea ce este, poate, chiar mai plauzibil decît teza noastră generală conform căreia, dacă toate regiunile diferite şi îndepărtate ale lumii vin deodată aproape, lumea este prin aceasta condamnată la distrugere ca lume”.

Prin confortare sîntem integraţi într-o democratizare a universului, unul în care se aplică principiile (moral-politic valabile) ale egalităţii în drepturi şi ale toleranţei tuturor (G.A.). Situaţia la prima vedere în norma firescului, unde omul totdeauna îşi construieşte universul pe măsura lui. Nefirească este despărţirea, prezentă încă din sec. XIX, a imaginii lumii într-una practică şi alta teoretică, ultima separată tranşant de prima. Confortarea este totdeauna şi un fenomen de neutralizare, în care democraţia, prin extinderea ei dincolo de limitele sale fireşti, cele politice, este la rîndul ei o putere neutralizantă.

Elementul neutralizator fundamentul este de natură economică, rezultat din caracterul de marfă a tot ceea ce ne înconjoară şi urmăreşte să ne conforteze, cu singurul scop de a ne determina să cumpărăm, să devină parte a vieţii noastre. „Fiecare marfă tinde să fie în aşa fel încît folosirea ei să fie la îndemînă, să fie adaptată dorinţei, stilului şi standardelor de viaţă, să fie pe măsura gurii sau a ochilor noştri. Nivelul ei de calitate este definit prin acest a fi pe măsură al ei; exprimat negativ: depinde de cît de mică este rezistenţa pe care o opune celor care o utilizează; şi cît de puţine reziduuri străine lasă consumarea sau folosirea ei. Deoarece şi emisiunea este o marfa, şi ea trebuie să fie pe măsura ochilor şi a urechilor noastre, trebuie să ne fie servită într-o stare pregătită optim consumului, decojită, separată, asimilabilă; deci să fie o simile a noastră, croită pe măsura noastră, să ne putem relaţiona cu ea ca de-a noastră” (G.A.).

Masca folosită pentru camuflarea alienării este însăşi confortarea, sursă principală, la rîndu-i, a acesteia.

Gînditorul german ne atenţionează: principalul atribut al confortării este „a minimaliza cauzele şi simptomele alienării, întreaga ei mizerie, în a le răpi oamenilor capacitatea de recunoaşte faptul că au fost înstrăinaţi lumii şi de lumea lor; pe scurt: în a acoperi alienarea cu o mantie care neagă realitatea alienării, pentru a ţine liber astfel drumul nelimitatei sale operări; ceea ce pune în operă astfel prin popularea necontenită a lumii cu imaginile unei false familiarităţi, adică tocmai a lumii înseşi, inclusiv a regiunilor celor mai îndepărtate spaţio-temporal, este zugrăvirea unui unic şi uriaş acasă, a unui univers al comodităţii. În acest rezultat constă fundamentul existenţei confortării. În spatele ei stă angajatorul, alienarea însăşi. Ar fi absurd şi la fel de naiv pe cît e de nedialectic să vedem în ele două forţe separate sau două surori duşmănindu-se. Mai degrabă ele lucrează împreună ca o pereche de mîini coo­perînd armonios: în rana alienării pe care o provoacă lovitura unei mîini, cealaltă toarnă balsamul familiarităţii

Prin confortare lumea şi omul sînt vrăjite, nu mai văd efectele reale ale înstrăinării – sîntem ca sub efectul unui drog, scufundîndu-ne într-o visare care ne face orbi şi nu vedem marea înşelăciune, că însăşi confortarea alienează.

„În realitate, nu există nimic care să ne înstrăineze mai dezastru­os lumea şi pe noi de noi decît faptul că ne ducem acum aproape fără pauză existenţa în compania acestor falşi cunoscuţi, a acestor sclavi-fantomă, cărora – acum că alternativa somn sau veghe a făcut loc celei între somn şi ascultatul radioului – le dăm drumul înăuntru, ca primă felie de lume, cu gesturi încă nedesprinse din somn, pentru audiţia de dimineaţă, ca să începem ziua, o zi care nu-i a noastră, cu vocile, privirile, cîntecele, încurajările, consolările lor, calmaţi sau întărîtaţi de ei; şi nu-i nimic care să facă autoalientarea atît de definitivă ca faptul de a continua ziua sub egida acestor falşi prieteni: căci chiar dacă adevărata societate ar fi accesibilă, noi am prefera să rămînem în societatea acestor portable chums ai noştri, pe care nu-i  mai considerăm oameni surogat pentru oamenii adevăraţi, ci adevăraţii noştri prieteni” (G.A.).

Prezenţa acaparantă a radio-Tv-ului şi astăzi a Internetului ne desparte de lumea reală, astfel, ceea ce ne propun aceste aparate este realitatea, iar ceea ce ne înconjoară, oameni apropiaţi sau străini ne par ireali. Sîntem îndopaţi cu surogate. Ele sînt cele autentice.

Pentru a fi cu adevărat prezenţi se impune ca relaţia om-lume să fie reciprocă. Or, aparatele ne amputează relaţia, ne anulează dreptul la prezenţă, este o relaţie unilaterală; deşi ascultătorului, privitorului la Tv sau it-istului lumea îi este totuşi perceptibilă, el nu este perceptibil de către lume, el este absent. Avem acces la reprezentări, fiind concomitent privaţi, cu voia noastră, de prezenţă. Ni se induce iluzia că ni se oferă o aparenţă estetică. Fals, gramofonul sau magnetofonul nu ne prezintă imagini acustice, ci simfonia însăşi. „Ceea ce recepţionăm nu-s simple imagini. Dar nici nu sîntem realmente prezenţi la acea realitate. Întrebarea: «sîntem noi prezenţi sau absenţi?» este de fapt lipsită de obiect. Dar nu fiindcă răspunsul «imagine» (şi, cu asta, «absent») s-ar înţelege de la sine, ci tocmai fiindcă specificul situaţiei create prin transmisiune constă într-o echivocitate ontologică a ei; pentru că evenimentele transmise sînt simultan prezente şi absente, simultan reale şi aparente, simultan aici şi nu aici, pe scurt: pentru că sînt fantome” (G.A.).

Imaginea şi evenimentul sînt simultane, se desfăşoară, se prezintă, se reprezintă în sincronie. Nu mai există o diferenţă temporală, un decalaj. Totul este sub spectrul instantaneului. „Căci vrînd să captureze clipa vremelni­că, instantaneele sînt imagini în cel mai legitim sens: mai precis, consemnări; prin urmare, după funcţia lor imagistică, ele sînt mai apropiate de monumente, ba chiar de mumii, decît de fantomele TV. În schimb, în cazul acestor fantome nu mai este vorba despre o astfel de capturare, fiindcă ele nu apar doar simultan cu eveni­mentele pe care le reproduc, ci şi dispar odată cu ele: sînt deci la fel de efemere ca şi ele. Dacă ele însele n-ar fi instantanee, atunci în cel mai bun caz ar fi imagini ale momentului pentru moment, deci înrudite imaginilor din oglindă: căci acestea sînt chiar simultane, fiind sincrone şi unite în moarte cu privirea aruncată oglinzii; deci pură contemporaneitate din toate punctele de vedere” (G.A.).

Sîntem înconjuraţi de o lume de fantome, ne sînt livrate fantome ale realităţii, în fapt surogate. „… Numărul fantomelor contemporaneităţii este nelimitat. Cum principiul care aduce la un numitor comun consumatorul şi evenimentul este abstract şi punctual, constînd numai în simplul Acum comun, el  este şi universal. Evenimentele care cad în afara Acum-ului global nu există; prin urmare, nu există nimic care nu poate fi convertit în aşa-zis prezent. Dar cu cît ceva este făcut mai prezent, cu atît este făcut mai puţin prezent. Printre fanii radioului şi ai televiziunii pe care mi-a fost dat să-i întîlnesc n-aş şti să numesc măcar unul care, prin porţia sa zilnică de simultaneităţi, să fi devenit mai cosmopolit sau măcar contemporan. Dimpotrivă, am cunoscut destui pe care această hrană zilnică i-a depeizat, răzleţit şi distras: aşadar, i-a făcut simpli oameni ai momentului” (G.A.).

Societatea spectacolului îşi amplifică prezenţa pe măsura unei tot mai accentuate specializări a muncii, una care în fond nicicum nu-i pasionează pe lucrători, strict vorbind îi plictiseşte. Odată programul sfîrşit nu vor dori decît să se elibereze de stres şi plictiseală. „Întrucît sfîrşitul unei presiuni strivitoare se aseamănă mai degrabă unei explozii şi întrucît cei eliberaţi atît de brusc de munca lor nu mai cunosc nimic altceva decît înstrăinare, ei se aruncă, dacă nu-s pur şi simplu epuizaţi, asupra a mii de stranietăţi, indiferent care, asupra a orice poate să pună timpul din nou în mişcare, după acalmia plictiselii şi ar putea să-i transpună într-un tempo diferit: asupra scenelor schimbîndu-se rapid.

Nu există nimic care să satisfacă atît de complet această foa­me comprehensibilă de omniprezenţă şi rapiditate a schimbării ca emisiunile radio şi TV. Căci acestea vin deja în întîmpinarea avidităţii şi a epuizării; tensiune şi destindere, activitate intensă şi nelucrare, patronaj şi loisir – toate sînt livrate împreună; ba chiar ne scutesc de a ne arunca asupra acestei distracţii, căci ea cade asupră-ne – pe scurt: este imposibil de a rezista unei ispite atît de multiple. Nici o minune, aşadar, că blestemul cărora le căzuseră victimă poeţii, acela de a fi simultan la două sau la o sută de nunţi, a devenit acum cea mai benignă (chipurile) destindere, stare nor­mală a loisir-ului, deci stare a tuturor celor care, stînd aici, se află acolo; şi care acum, omniprezenţi, deci nicăieri, sînt deja atît de obişnuiţi cu asta, încît nu mai locuiesc de fapt nicăieri, lăsînd la o parte locuinţa, ci cel mult în nişa lor de timp nelocuibilă, care se schimbă în fiecare clipă: în Acum” (G.A.).

Dacă pentru Descartes era imposibil a concepe jumătatea oricărui suflet, astăzi este un fenomen intrat în ordinea firescului, toţi ne dispersăm, mai ales în momentele noastre de odihnă ne dedicăm la două sau mai multe activităţi disparate în acelaşi timp. Sufletul nostru e pulverizat, integral atomizat precum societatea.

Şi Günther Anders ilustrează convingător acest adevăr pe care îl trăim permanent: „Omul de pe plajă, de pildă, care se lasă bronzat pe spate, în vreme ce ochii îi înoată prin revistele ilustrate, urechile îi parti­cipă la competiţii sportive, fălcile îi mestecă gum – această figură a jucătorului simultan pasiv, a celui ocupat multiplu nefăcînd nimic este un fapt întîlnit zilnic”.

În consecinţă, identitatea umană este fundamental dispersată, aflată într-o constantă căutare a lui însuşi de fapt a unei fantasme, a ceva inexistent. Este ţinut nu în nenumărate şi variate lumi, ci într-o pluralitate de funcţiuni individuale: „Este horror vacui, teama de independenţă şi libertate; mai precis: teama de spaţiul libertăţii pe care loisir-ul i-l pune la dispoziţie, de a articula el însuşi vidul în care este plasat prin loisir, de a trebui să îşi umple singur libertatea.

Munca sa l-a obişnuit atît de dependent să fie ocupat, deci neindependent, încît atunci cînd munca a luat sfîrşit nu-i în măsură să se ocupe el însuşi: căci nu mai poate fi găsit un «sine» care ar putea să preia această activitate. Orice formă de loisir are astăzi trăsături de familie ascunse comune cu şomajul” (G.A.).

Funcţiunile individuale se dispersează în absenţa unui principiu de organizare, care în cazul activităţii de la locul de muncă era impus de aparate, odată eliberat de această corvoadă, intrat în şomaj fiecare organ îşi cere dreptul de a fi ocupat – şi totul din spaima de a nu exista nici o breşă, o fantă prin care să se reverse nimicul, să fim cotropiţi de neant. „Doar a auzi sau  doar a vedea este aşadar insuficient – lăsînd la o parte faptul că exhaustivitatea unui asemenea «doar a face» ar necesita numai capacitate de abstracţie şi de concentrare, iar desfăşurare acestei acţiuni nu ar intra în discuţie în absenţa unui centru organizator. Acesta-i motivul, s-o spunem în trecere, pentru care avem nevoie mereu de muzică în cazul filmului mut; şi am începe imediat să ne sufocăm dacă aceasta s-ar opri şi opticul ar merge singur mai departe. Pe scurt: pentru a fi impermeabili la nimic, trebuie ca fiecare organ să fie ocupat. Şi «a fi ocupat» este o descriere a situaţiei incomparabil mai pertinentă decît „a fi activ”. Dar întrucît ocuparea nu trebuie să constea în muncă – doar e vorba de loisir –, nu poate fi vorba decît de bunuri de consum care ocupă organele. Prin urmare, fiecare organ, fiecare funcţiune merge pe urma consumului şi a poftei sale de a consuma.

Dar nu-i neapărat să fie vorba de consum în sensul pozitiv, de plăcere, al termenului, ci doar – limba nu are din păcate un cuvînt anume pentru asta – de a face să nu poată să izbucnească frica sau foamea care ar apărea în absenţa obiectului consumului” (G.A.).

Foame devine cuvîntul-cheie în descifrarea acestei mizerii la care omul şi identitatea lui sînt aservite: „Fiecare organ crede că suferă de foame în clipa în care, în loc să fie ocupat, este lăsat vidului, deci liber. Fiecare non-consum momentan îi este deja chin,   iar fumătorul înrăit care aprinde ţigară de la ţigară este exemplul tipic. Aşa devine, horribili dictu, libertatea (= timp liber = a nu face nimic = non-consum) identică chinului. Acesta e motivul pentru cererea de bunuri de consum care pot fi consumate fără pauză; deci cele care nu poartă pericolul saturaţiei. Spun «pericol», fiind­că saţietatea limitează evident timpul consumului, deci din nou s-ar arăta dialectic ca a nu consuma, deci s-ar transforma în chin: aceasta-i explicaţia pentru rolul gumei care nu se termină niciodată şi al radioului care merge şi tot merge într-una” (G.A.). Nu mai puţin aparatele Tv, mobilul, Iternetul etc. etc.

Normalitatea contemporană echivalează cu distrugerea simultană şi în simultaneitate a unor elemente total disparate, îngurgitate de fiecare, cît se poate de firesc în marşul glorios al distrugerii umanităţii proprii.

„Pînă acum critica culturală a văzut distrugerea omului doar în standardizarea acestuia, adică în faptul că individului transfor­mat într-o entitate, de serie îi mai rămîne doar o individualitate numerică. Dar şi această identitate numerică s-a risipit; restul numeric este el însuşi «divizat» încă o dată, individul este transformat într-un «divisum», descompus într-o multiplicitate de funcţii. Evident, distrugerea omului nu poate merge mai departe, omul nu poate să devină încă mai inuman de-atît. Cu atît mai abstrusă şi mai ipocrită sună «renaşterea perspectivelor holiste», aplaudată cu patos şi aplomb de psihologia de azi, care-i de fapt doar o manevră pentru a ascunde cioburile omului sub toga academică a teoriei (G.A.).

Există tendinţa, bineînţeles fără acoperire, că emisiunile radio-tv ne oferă ceea ce s-ar putea numi: aparenţa estetică, pentru că pur şi simplu, fapt ce nelinişteşte, adevărul este că emisiunile, indiferent de natura lor, scapă, nu se mai încadrează alternativei fiinţei sau aparenţei. „Pe cît e de adevărat că evenimentele transmise devin fantomatice, pe atît e de fals că ele capătă astfel caracterul de ca-şi-cum al artei. Atitudinea în care participăm la un proces poli­tic transmis se deosebeşte fundamental de cea pe care o avem, de pildă, faţă de o reprezentare a unei scene de judecată din Danton a lui Büchner. A o descrie neechivoc nu-i dificil numai deoarece conceptele noastre teoretice nu au apucat încă să ajungă din urmă, şchiopătînd, noua realitate – ceea ce-i oricum adevărat –, ci deoa­rece producerea atitudinilor echivoce este aproape intenţia pozitivă a transmisiunilor: ceea ce trebuie produs este seriozitate neserioasă sau neseriozitate serioasă, adică o stare de oscilare şi suspendare în care diferenţa dintre serios şi neserios nu mai este operantă, în care ascultătorului nu i se mai răspunde întrebărilor: în ce fel ar trebui să se relaţioneze cu ceea ce-i transmis (fiinţă sau aparenţă, informaţie sau fun) sau în ce calitate ar trebui să recepţioneze livrarea oferită (fiinţă moral-politică sau consumator de loisir), ba chiar aceste întrebări nici măcar nu se mai pot pune” (G.A.).

Balansul între glumă şi seriozitate devine orbitor în cazul transmisiunilor teatrale radio sau Tv, unde aparenţa, ficţiunea prin maniera de a transcende arta pentru a ocupa tărîmurile realului, pseudo-întîmplările (prezente în dramă) suferă prin transmitere o pierdere a caracterului lor specific de aparenţă – orice realitate capătă un caracter fantomatic şi fiecare fantomă devine realitate.

Celebru este cazul lui Orson Wells care a dramatizat Războiul lumilor şi l-a transmis radiofonic în 1937. Efectul a fost devastator, ascultătorii intrînd în panică, fiind convinşi că dramatizarea este o relatare în direct a invaziei marţienilor.

Aparenţa estetică s-a diluat pînă la estompare, iar consumatorii pierduţi între cei patru pereţi ai locuinţei îngurgitează fără nici cel mai vag discernămînt tot acest nutreţ servit non-stop pe radio-Tv, nu mai puţin pe Internet, înecat într-o permanentă „confuzie între fiinţă şi aparenţă, participare şi aparenţa participării, aşa încît îl înşeală pe ascultător de şansa de a fi serios. Să nu se înţeleagă greşit: în acest caz neseriozitatea nu stă atît în aceea că seriosul ne este servit şi este consumat ca neserios, ci în aceea că neseriosul ne este oferit şi este resimţit cu seriozitate. În acest serios constă, chipurile, ironia lucrurilor” (G.A.).

O mostră, poate mai aplicat zis, un monstru sînt serialele fără sfîrşit, acele insipide tele-novele în care ficţiunea se transformă într-o realitate fantomatică de fapt, dar care întrece realitatea, iar personajele devin parte din familie, încît consumatorii se bucură, participă emoţional la nunţi şi botezuri, sînt îndoliaţi la moartea cîte unui personaj preferat etc. etc. O falsă viaţă, una care înlocuieşte realitatea. „Cel mai abject şi mai scandalos lucru în situaţia aceasta e că familia de fantoşe reuşeşte într-adevăr să o înlocuiască pe cea reală, că poate stîrni, ocupa şi satisface realmente acele sentimente şi duioşii materne şi filiale care şi-ar afla pe drept locul în viata de familie adevărată; că, pe de altă parte, fiind în totalitate «imagine», familia de fantoşe nu ia în considerare nici în cea mai mică măsură existenţa celor ce-o îndrăgesc, deci batjocoreşte sentimentele lor adevărate (pe care le produce în masă pentru a fi consumate solistic)”  (G.A.).

Realizatorii unor astfel de fantome nu mai consideră că iubirea de adevăr ar fi o piedică, cît timp cei care îi urmăresc au parte de sentimente atît de autentice, dar, în fond, fără nici un corespondent în realitate. Consumatorul de astfel de surogate este înşelat, cum subliniază revoltat Günther Anders, încă şi mai fundamental şi mai ruşinos decît dacă ar trăi doar cu impresii mincinoase; că minciuna nu devine mai bună fiindcă cei minţiţi o iau, cu toată sinceritatea, drept adevăr, că minciunile, dimpotrivă, nu au nici un alt scop în afară de acesta, în atingerea căruia îşi văd reuşita. – Dar aceste devotate ale fantomelor sînt înşelate de umanitatea lor, căci subiectivitatea şi lumea sînt pentru ele separate definitiv. Şi este greu de decis ce este mai scandalos: faptul că aici sînt produse artificial simţiri, şi anume aceeaşi dragoste pentru acelaşi nepot fiind insuflate milioanelor de femei, sau că toate aceste femei sînt  solicitate în cele din urmă să iubească în locul nepotului «lor» (căci acesta poate nici să nu existe) doar propria lor dragoste de nepoţi, deci să devină afectate şi sentimentale.

Trucul care îi este jucat astfel demnităţii umane a sentimentului e deprimant; transformarea oamenilor de toate vîrstele în nişte nevricoşi sau în nişte trăgători cu urechea şi voyeuri, dezgustătoa­re; şi cu totul descurajant este, în fine, faptul că o critică a unor asemenea fenomen te trece drept un semn de rea voinţă.

Imaginile ideilor au trezit şi au cerut vreme de milenii sentimente adevărate: respect şi umilinţă, deci au putut să abuzeze de ele. Toate acestea păreau de domeniul trecutului. Pînă cînd locul idolilor şi al zeilor a fost ocupat de fantoşele oamenilor. Hăinuţele pentru copiii inexistenţi adunate la sediile posturilor de radio se deosebesc prea puţin de jertfele idolatre care se îngrămădeau odată pe treptele unor altare false. Abuzul care este făcut azi sentimen­telor nu este mai mic decît cel de pe vremuri. De ce ar trebui să fie indignarea faţă de cel de azi mai mică şi mai puţin întemeiată decît faţă de cel de demult e de neînţeles.

Fantoma de pe micul ecran se impune în faţa vedetei care o interpretează, încît vedeta nu se mai poate prezenta aşa cum este, ci conform fantomei – umblă de colo-colo ca o reproducere a unei reproduceri.

Şi dimensiunile ecranului Tv sau ale unui laptop sau mobil sînt favorabile transformării evenimentelor în bibelouri sincronice. „… Micimea, deşi iniţial neintenţionată, s-a dovedit totuşi extrem de oportună, un defect binevenit, pentru că ea este adaptată unei sarcini foarte precise: redea macrocosmosul ca microcosmos şi să transforme fiecare eveniment temporal într-un bibelou. Spun «bibelou», deoarece formatul de miniatură al ecranului a preluat astăzi acea funcţie pe care o îndeplineau odinioară figurinele de porţelan” (G.A.).

Bibelourile, de la peştele de sticlă, la varii figurine care continuă şi astăzi să ne populeze sufrageriile, inclusiv, la începuturi, pe cutiile care adăposteau aparatul radio-Tv – privită kantian, pentru mulţime singura categorie estetică la care au acces.

Ce ne oferă diversele ecrane „este o perspectivă generală falsă; falsă nu fiindcă prin ea am «trece peste» un detaliu sau altul (în sensul lui «a nu vedea»), ci invers, fiindcă prin ea «am trece cu vederea» imposibilitatea de a ignora lumea (în sensul lui «a stăpîni spiritual»). Chiar dacă ecranul ar putea să realizeze optic ceea ce încercau să facă înainte sistemele filosofice: adică să ne ofere lumea ca întreg – «întregul» său n-ar fi, hegelian, «adevărul», tocmai fiindcă ar fi totul, adică întrucît mărimea lumii noastre şi imposibilitatea de a trece cu vederea comportamentele noastre ar fi fraudate de faptul că modelul e insesizabil. Fireşte, ecranele televizoarelor nu sînt singurele aparate de învinovăţit pentru că se dedau la o asemenea deturnare a proporţiilor: hărţile par să se facă vinovate de acelaşi lucru. Dar hărţile apar în cele din urmă ca modele de perspectivă miniaturale oneste şi limpezi, în timp ce scenele televizate, derulîndu-se simultan cu ceea ce se petrece, pretind să fie evenimentele însele” (G.A.).

Vorbind despre ştiri, atît de prezente, vedetele televiziunilor şi jurnalelor, a tuturor celor care vor să ne comunice, dacă-i cu putinţă, în direct, de la faţa locului diverse evenimente considerate de transmiţător ca importante, Güther Anders dă definiţia ştirii, pentru a o diferenţia de ceea ce se întîmplă cu ştirea intrată pe mîna manipulatorilor din mass-media. „Ştirea comunicînd factum-ul îi permite destinatarului să se comporte ca şi cum obiectul ar fi prezent: adică să-l calculeze şi să-l includă în dispoziţiile sale practice. Fundamentul existenţial al ştirii constă îi aceea că îi dă destinatarului posibilitatea să se orienteze după ea”.

Ce face mass-media este prioritizarea predicatului în faţa subiectului comunicat prin ştire – fapt ce echivalează cu o răpire a libertăţii: „… Ştirea oferă numai o parte a obiectului absent; exclusiv această parte care face ca judecata să însemne «despărţire»; numai preparatul care se cheamă «predicat». Ştirea nu pune la dispoziţia destinatarului nimic altceva. Deci ea îl orientează încă înainte ca el să poată să-şi construiască o jude­cată. Prin urmare, pentru ascultătorul ştirii, predicatul nu dispare în subiect, ci, invers, subiectul se reduce la parte, la predicat. Deci fiecare ştire este, ca livrare parţială, deja o pre-judecată ce poate fi adevărată, dar poate fi şi falsă; fiecare predicat e deja un prejudiciu, iar prin fiecare conţinut al ştirii obiectul însuşi este reţinut, căci el rămîne în întuneric, în spatele predicatului, singurul livrat. Aşadar, acesta este făcut non-independent, căci e silit să intre într-o anumită perspectivă (în cea a predicatului), în care este reţinut obiectul pe care judecata l-ar conţine.

Take it or leave it pare să-i spună ştirea destinatarului. «Ori accepţi o parte a absentului, absentul în versiunea sa de marfa gata porţionată, judecată, ori nu capeţi nimic». Vestitorul este stăpînul stăpînului”.

Consumatorul este îndopat cu o realitate modificată genetic, precum soia, în interesul prioritar al producătorului, al celui care livrează ştirea, ştiri pentru o mai mare eficienţă manipulatoare oferite sub forma unor judecăţi deghizate în care subiectul se reduce la predicatul său şi nimic mai mult: „Este o ştirea care înţelege să deghizeze o sentinţă deja comunicată. Iar în ordinea efectelor acesta este un plus puternic, căci astfel acele efecte care, aşa cum tocmai s-a văzut, aparţin în mod fundamental judecăţii: deci pre­judecata şi răpirea libertăţii, sînt ascunse printr-o aceeaşi mişcare. Pentru a persuada consumatorii că nu sînt persuadaţi la nimic, jude­cata transformată în imagine renunţă la forma judecăţii care îi este proprie; se transformă aparent într-un S pur acţional, în acel S a cărui vitalitate nu trădează partajarea în S şi P, cel puţin nu atît de evident precum judecata normală.

Deşi cotidian, procesul este din punct de vedere filosofic cu totul uimitor. Căci el reprezintă o inversiune a succesiunii normale. În vreme ce, în cazul tipic, ştirea urmează realităţii pe care o anunţă, vine în urma acesteia şi se orientează după ea, aici realitatea se orientează după judecată” (G.A.).

Pentru Günther Anders fantomele livrate în casă prin mijlocirea radio-tv şi, adăugăm noi, şi a Internetului, sînt „mărfuri. Şi asta este crucial. Căci ele sînt, ca atare, judecăţi.

Asta sună din nou ciudat. Ce-ar putea să aibă în comun jude­cata, care aparţine logicii, cu marfa, care-şi are locul în economie?

Răspunsul este: predicatul.

De fapt, orice marfă este, în măsura în care este expusă şi oferită şi ea este marfă doar în acest fel, doar ca ofertă –, deja propria ei evaluare; mai precis, propria ei laudă de sine. Ea se recomandă deja prin simpla apariţie, stă în vitrină ca prejudecată vizibilă asupra calităţii ei”. La care adaugă o precizare necesară: „Ceea ce-i este oferit privitorului este deci în primul rînd perspectiva din care să «pri­vească», adică să aprecieze marfa; această perspectivă este fixată şi prelivrată înainte ca marfa însăşi să fie livrată”.

Clientul este prioritar destinatarului celor transmise pe ecran, atras subtil spre a deveni cumpărător – aşa cum reclamele o fac direct şi nu sub perdeaua de fum a ştirilor. „Ceea ce consumăm stînd în faţa radioului sau a televizorului este, în locul unei scene, prepararea acesteia, în locul pretinsului lucru S, predicatul său P, pe scurt: o prejudecată apărînd în forma unei imagini; ca orice prejudecată, ea îşi ascunde caracteru1 de judecată, dar întrucît pe ascuns ea este totuşi una, îl scuteşte la rîndul ei pe consumator de la a-şi lua asupră-i strădania de a judeca” (G.A.).

Dacă radioul nu ne aboleşte cu totul capacitatea de a ne exprima cursiv şi de a lucra cu abstracţiuni, televiziunea, Internetul, toate mijloacele video ne absolvă de judecata proprie, de a ne folosi discernămîntul, ne infantilizează „gîndind” în locul nostru, şi totul pentru a cumpăra ceea ce direct sau subliminal este interesat producătorul, proprietarul postului Tv, răpindu-ne şi acele ultime iluzorii urme de independenţă intelectuală şi demnitate umană.

 

 

 

 

 

 

 

 

Revista indexata EBSCO