Aug 24, 2016

Posted by in ARTE

Adina SCUTELNICU – Iulian Moldovan, un artizan al „picturii pentru veşnicie”

Este tînăr, are doar 28 de ani şi este unul dintre cei mai cunoscuţi artişti mozaişti din România. Deşi este absolvent al Universităţii Naţionale de Arte Plastice din Bucureşti, Iulian Moldovan este un autodidact în tehnica veche de circa cinci milenii, considerată şi în momentul de faţă drept una dintre cele mai laborioase şi mai scumpe tehnici artistice. Cvasi-necunoscut în România, artistul originar din Tîrnăveni este un obişnuit al platformelor online de specialitate, precum şi al grupurilor de mozaişti din întreaga lume. Doarme cîte cinci ore pe noapte, investeşte bani grei în materiale şi aşteaptă momentul în care mozaicurile vor ieşi din anonimat şi din clasamentul artelor de nişă.

 

Mozaicul, inventat nu se ştie exact cînd, în Antichitate (cele mai vechi mozaicuri descoperite sînt cele mesopotamiene, din Abra, realizate cu circa 3000 de ani înainte de Hristos), a fost una dintre cele mai dificile şi mai costisitoare tehnici artistice. Şi aşa a rămas pînă în zilele noastre.

 

Cîte ceva despre mozaic, în puţine vorbe

 

A fost odată o tehnică despre care se spune că s-a pierdut şi reinventat de mai multe ori şi care nu era prea uşor de negustorit. Ca să faci mozaic, ai nevoie de luni bune sau chiar ani de pregătire, de exerciţiu în a tăia tessera, adică pietricica, unitatea din povestea sîngeroasă a sute, mii sau zeci de mii de unităţi care compun lucrarea finală. „Poveste sîngeroasă” la propriu. Materialul, indiferent că este marmură, sticlă, ceramică etc. te taie şi te înţeapă oricît de bun cunoscător al tehnicii ai fi: lucrezi cu materiale cu structură amorfă şi clivajul este imprevizibil, uneori haotic. Pînă să înveţi să controlezi forma fiecărei tessera, strici o grămadă de materiale şi îţi umpli degetele de răni. Mozaicul este şi cronofag. O lucrare este finalizată în luni sau ani de muncă, în funcţie de dimensiune şi de mărimea medie a pietrei, a unităţii (în perioada elenistică, se făcea mozaic cu pietre de un milimetru cub!). Şi ar mai fi de spus cîte ceva şi despre materialele din care se realizează. Sticla de Murano colorată în masă, aşa-numitul Orsoni (după numele fabricantului), unul dintre cele mai uzitate materiale în momentul de faţă, costă cîteva sute de euro pentru un metru pătrat de mozaic (care necesită aproximativ 14 kilograme de sticlă, fără a adăuga inerentele pierderi). Dacă lucrezi cu sticlă aurită, pentru care se foloseşte de obicei foiţă de aur de 24 de karate, se ajunge la 1400 de euro pe metrul pătrat numai pentru materiale. Iar munca este extrem de migăloasă. În ce priveşte preţul unei lucrări, adaug doar că poate ajunge la sume fabuloase. Cu toate acestea, încă se face mozaic. Îl fac mai ales împătimiţii tehnicii. Există chiar şi o zicală, potrivit căreia, odată ce ţi-ai vărsat sîngele pe un mozaic, nu mai revii sau nu mai cauţi alte forme de exprimare plastică. Mai ales că artistul are satisfacţia creării unor lucrări nemuritoare. Pentru că, realizat corect, un mozaic nu are moarte, este „adevărata pictură pentru veşnicie”, după cum l-a definit Domenico Ghirladaio.

 

Paradoxul unei tehnici de cinci mii de ani

 

În România, mozaicul este considerat o tehnică de nişă. Paradoxal, deşi mozaic se face de multă vreme şi este foarte căutat, mai ales de instituţiile de cult, nu există specializări, aşadar nici specialişti în mozaic. Se studiază, deşi e mult spus, în cadrul secţiilor de artă murală din universităţile de artă. În nomenclatorul de meserii, mozaistul (ca să fac o diferenţiere, deşi au aceeaşi titulatură) este asimilat mozaicarului, adică acelui constructor care face cunoscutele pavimente eterogene, pompos numite „mozaic”. Totuşi, există artişti care s-au dedicat exclusiv acestei tehnici.

Iulian Moldovan este unul dintre cei mai buni creatori de mozaic din România. Are doar 28 de ani şi este absolvent al Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti. A descoperit mozaicul, după cum susţine, în facultate şi de atunci continuă să se documenteze şi să-şi perfecţioneze stilul de lucru. „Am ales să-mi fac lucrarea de licenţă în această tehnică, aşadar trebuia să scriu în proiect despre ceea ce înseamnă mozaicul şi să caut exponenţi ai mozaicului din diverse perioade. Ştiam cîte ceva despre mozaicurile vechi, despre pavimente sau mozaicurile cu tematică religioasă, dar, căutînd informaţii despre tehnică, am descoperit că există neaşteptat de mulţi creatori de mozaic laic. Dacă pînă atunci asociam mozaicul cu icoanele şi reprezentările unor scene religioase, după îndelungi căutări, am descoperit libertatea acestei tehnici. Tot atunci am citit cîte ceva şi despre tehnicile folosite de meşteşugarii romani, greci sau cei din Orient”, povesteşte el despre începuturi.

În lipsa unui maestru, a pus mîna pe mouse şi a început să caute pe internet cum stau lucrurile cu această artă decorativă. „Am găsit mulţi artişti foarte buni, de la care am preluat moduri de lucru care mi s-a părut că mi se potrivesc, iar lucrînd efectiv, mi-am dat seama cît de liberă şi de complexă este această tehnică.” În timp, Iulian Moldovan a aflat despre diferitele moduri de aranjare a pietrelor, aşa-numitele opusuri, şi a început să experimenteze. „Trebuie să ai un car de răbdare şi să nu te enerveze nici o etapă pregătitoare, oricît ar fi de plicticoasă şi oricît de dornic ai fi să te apuci de mozaicul propriu-zis. Dacă nu ai răbdare, mai bine te laşi păgubaş. În funcţie de materialul pe care îl foloseşti, există mai multe metode de a realiza un mozaic; în general însă, încep cu schiţe, apoi fac desenul la scară reală, după care încep să aşez pietricelele după formă, urmărind desenul. La final, se face montajul, adică fixarea cu adezivi, de obicei cimenturi, a pietricelelor pe suport. Există şi momente cînd sînt în criză de timp şi atunci lucrez după print pentru a-mi uşura munca, dar mereu redesenez sau accentuez unele linii, fiindcă desenul trebuie să fie foarte clar, să nu bîjbîi. În acelaşi timp trebuie să-ţi fie foarte bine definit în minte modul în care va arăta lucrarea la final”, explică el etapele proprii de lucru. De bună seamă că Iulian Moldovan şi-a adaptat şi înlesnit tehnica. Anticii, de pildă, fixau tesserae direct în cimentul proaspăt, folosind probabil ca model un desen. Acum, artistul are posibilitatea de a urma cu mai mare acurateţe modelul, de a vedea lucrarea în ansamblu (şi, evident, de a putea face mici corecturi) înaintea montajului. Am remarcat că interlocutorul meu a folosit în multe dintre lucrări pietrele neregulate, numite în limbajul de specialitate opus palladium, stil folosit şi de Antonio Gaudí în celebrele sale mozaicuri. „Gaudí a fost şi este pentru mine o mare sursă de inspiraţie. În momentul în care am realizat cît de liberă şi de vastă este  această tehnică, am început să experimentez textura, cromatica, dimensiunea şi ritmul pietrei. Nu am o motivaţie pentru folosirea acestui aranjament al pietrelor, aşa simt că trebuie să le aşez în anumite lucrări; în altele folosesc piatra cubică. Îmi place ca mozaicul să fie clar, curat şi să reliefez anumite suprafeţe. Un personaj, de exemplu, îl încadrez cu două rînduri de pietre pentru a-l scoate în evidenţă”, povesteşte Iulian Moldovan.

 

„Sper să pot supravieţui financiar în România”

 

Clienţi îi sînt, de regulă reprezentanţi ai clerului, aşa că lucrează mai mult teme religioase, dar susţine că simte o schimbare în ceea ce priveşte interesul oamenilor obişnuiţi pentru mozaic. „Lumea începe să manifeste curiozitate pentru acest gen de lucrări, dar cei mai mulţi nu-şi pot permite încă să achiziţioneze una”, este de părere artistul; cu toate acestea, el continuă să lucreze pe diferite tematici laice pentru colecţia proprie. Decebal este una dintre cele mai recente creaţii ale sale, de 120×80 de centimetri, pe care a finalizat-o după trei luni de muncă grea. „În ultima perioadă am renunţat la orice distracţie sau ieşire şi, deşi pare greu de crezut, nu am avut cînd să dorm mai mult de patru-cinci ore pe noapte. Nu mă plîng, fiindcă este alegerea mea. Şi nici nu consider că muncesc, dacă nu sînt presat de timp şi de termene, dar, din păcate, în ultima perioadă am fost destul de aglomerat. Însă cînd termenele îmi permit să mă desfăşor, este o plăcere să lucrez”, adaugă Iulian Moldovan. Îşi alege materialele în funcţie de preferinţele şi de „punga” clienţilor, dar recunoaşte că investeşte mult în materialele pentru propriile lucrări. Şi, ca orice mozaist care se respectă, se străduieşte să limiteze pierderile: „dacă lucrez cu ceramică, nu prea îmi pasă, dar dacă folosesc piatră naturală sau smalti (Orsoni – n.a.), cînd termin lucrarea, pun toate resturile deoparte pentru proiectele viitoare”. Cel mai mult îşi doreşte ca mozaicurile sale să fie amplasate în spaţiul public, dar, pînă în momentul de faţă, cu excepţia lucrărilor bisericeşti, a fost solicitat doar pentru decorarea Casei de Cultură din Tîrnăveniul natal. Speră însă ca edilii din România să redescopere rolul decorativ al mozaicului şi să reînceapă să-i acorde importanţa cuvenită în spaţiul public. Acum însă, pasajele, staţiile de metrou, faţadele etc. din România, adică spaţiile care se pretează cel mai bine acestei tehnici, sînt animate ilicit, de multe ori cu rezultate discutabile, de grafferi anonimi. Puţinele mozaicuri care mai există în spaţiile publice sînt iconurile apusei culturi proletare, teme ilustrative ale elanului muncitoresc de odinioară. „Sper să pot face faţă financiar şi să pot trăi decent de pe urma muncii mele. Dar dacă va fi să găsesc oportunităţi în altă parte, îmi doresc să fiu unul dintre artiştii reprezentativi ai României în tehnica mozaicului”, a mai spus Iulian Moldovan.

Revista indexata EBSCO