Aug 24, 2016

Posted by in ARTE

Dragoş COJOCARU – De la pămînt la nori la Teatro Real

„Dacă nu-ţi place măcar partea a doua din opera asta, atunci ce poate să-ţi placă?” – mă întreba şi se întreba retoric Plácido Domingo în cabina de machiaj, unde m-a primit pentru câteva minute după ultima reprezentaţie de I due Foscari de Giuseppe Verdi din stagiunea curentă de la Teatro Real din Madrid… Splendida muzică compusă la tinereţe de maestrul italian conţine un dramatism sfâşietor şi, probabil cu excepţie unei singure cabalete cam banale care încununează un terţet de mare inspiraţie, mi se pare una dintre cele mai impresionante reuşite din prima sa perioadă de creaţie. Umbrită de succesul unor titluri precum Nabucco sau Ernani şi depăşită la nivelul incursiunilor experimentale de Macbeth, opere aparţinând tot epocii verdiene juvenile, Cei doi Foscari merită, fără doar şi poate, o atenţie sporită din partea directorilor de teatru de pretutindeni. E drept că, asemenea mai tuturor opusurilor semnate de acest compozitor, succesul depinde, nu puţin, de calităţile vocale şi actoriceşti ale interpreţilor (în acest caz, baritonul, tenorul şi soprana). Iar aceste calităţi nu au lipsit în contextul distribuţiei care a susţinut cele trei reprezentaţii, în versiune concertantă, cu care Teatro Real şi-a propus să închidă triumfal sezonul 2015-2016.

Am asistat, din diferite locuri în teatru (galerie, lojă de avanscenă şi stal frontal), la toate cele trei spectacole de I due Foscari, prezentate respectiv în serile de 12, 15 şi 18 iulie, cu aceeaşi punctualitate, de la ora 20:00. Înaintea celei de-a doua reprezentaţii, Plácido Domingo a cerut publicului să ţină un minut de reculegere dedicat victimelor atentatului de la Nisa, petrecut în ziua precedentă…

Artistic vorbind, Maestrul Domingo s-a ridicat încă o dată (vreau să spun: de trei ori), ca protagonist, în rolul dogelui veneţian Francesco Foscari, la nivelul supremaţiei absolute pe care o deţine în universul teatrului liric, covârşind audienţa atât prin forţa incredibilă a emisiei sonore, cât şi prin nuanţele infinite ale interpretării dramatice. Forma sa vocală uluitoare, inexplicabilă la vârsta pe care o are, îşi află parţiale suporturi în căutarea neîncetată a unor noi formule de emisie, aşa cum mi-a mărturisit el însuşi în scurta întâlnire între patru ochi din cabina de machiaj („După Scala (februarie, n.n.), am găsit soluţia!”). La drept vorbind, vocea îi sunase bine şi la Scala, însă, într-adevăr, am sesizat ulterior o revenire de volum care îl plasează din nou într-o tinerească epocă de glorie. Şi nu mai insist aici asupra modestiei exemplare a Maestrului: o modestie reflectată şi de surprinderea cu care mi-a întâmpinat afirmaţia că, în ultima reprezentaţie, tot pasajul final, în care baritonul conduce un concertato delirant („Quel bronzo ferale”) a fost his best ever… Aşadar, nutresc speranţe că va mai aborda acest rol (în care, mie unuia, mi-a produs de-a lungul ultimilor ani emoţiile artistice cele mai radicale) şi nu mă pot desprinde de el decât cu cuvintele pe care zeul operei mi le-a adresat el însuşi, la despărţirea din teatru, chiar în limba mea natală: „La revedere!”…

În rolul fiului condamnat pe nedrept, Jacopo Foscari, tenorul american Michael Fabiano, proaspăt omagiat de „Opera News” cu o prezenţă pe coperta revistei şi cu un articol intitulat A Brilliant Tenor’s Winning Game (ce nu mai necesită traducere), a suscitat un enorm succes de public, susţinându-şi partida cu o voce sonoră (mai puţin rotundă în registrul superior) şi cu o pasiune interpretativă demnă de o mizanscenă propriu-zisă, care aici i-a lipsit. Consoarta nefericită şi, muzical, extrem de agitată a tenorului, Lucrezia Contarini, a fost interpretată de tânăra soprană americană Angela Meade, aflată la a doua importantă colaborare cu Domingo, după Ernani de la Metropolitan în stagiunea trecută: o emisie amintindu-mi, de această dată, de anumite reflexe din vocea regretatei Cristina Deutekom.

Rolul negativ din această operă, un rol oarecum ingrat ca dimensiuni (nu are nici o arie), dar generos ca ofertă expresivă, este acela al lui Jacopo Loredano, conceput pentru vocea de bas: iar italianul Roberto Tagliavini este specialist în domeniu. Cum a specificat chiar el într-o conversaţie particulară din zilele reprezentaţiilor (Tagliavini făcea parte şi dintr-una din cele două distribuţii de Puritanii, care se jucau în aceeaşi perioadă, alternativ cu Cei doi Foscari, acolo, însă, într-un rol eminamente pozitiv), personajele negative sunt mai atractive (şi nu a pregetat să îşi ilustreze afirmaţia cu o elocventă grimasă mefistofelică). În opera noastră, a avut ocazia să îi adreseze lui Domingo o replică precum „Se vecchio sei, sii saggio!” (Dacă tot eşti bătrân, fii înţelept!) şi mă întreb cum a savurat tânărul bas această butadă taman sub privirea, înţeleaptă fireşte, dar crâncenă, a Maestrului… Oricum, întrucât la Madrid publicul nu confundă interpretul cu personajul, foarte simpaticul Roberto, care nu are nimic diabolic în viaţa de toate zilele, s-a ales cu o ovaţie binemeritată. La Los Angeles ar fi primit o huiduială zdravănă fiindcă l-a persecutat pe Domingo. Vreau să spun: sunt sigur că şi-ar fi interpretat personajul cu acelaşi succes…

Toate rolurile minore au fost acoperite de artişti apţi pentru roluri majore: Susana Cordón (Pisana), Mikeldi Atxalandabaso (Barbarigo), Miguel Borrallo (Emisar al Consiliului celor zece) şi Francisco Crespo (Un slujitor al dogelui) şi-au interpretat părţile cu profesionalism de nota zece. Aceeaşi notă li se cuvine acordată Corului titular şi Orchestrei simfonice a Teatrului Regal din Madrid, care au evoluat fără greş sub bagheta intempestivă, viguroasă şi bine legată a maestrului Pablo Heras-Casado. A fost o plăcere să îi ascult, mai ales din loja de avanscenă, de unde se puteau desluşi amănunţit sonorităţile fiecărei partide instrumentale.

Un succes răsunător, cu toată sala în picioare la ieşirea la rampă a regelui Plácido Domingo, care, după ultima reprezentaţie, în semn de revenire, a sărutat scena cu palma. Şi tot în semn de revenire, după ce şi-am mulţumit cohortele de admiratori cu autografe, scurte conversaţii şi fotografii, atât în îmbulzeala din culise cât şi în mulţimea care îl aştepta la intrarea artiştilor, după ce mi-a acceptat realizarea clipurilor de salut pentru Facebook şi după ce a mai dat un interviu pentru televiziune, Superman a reintrat în teatru, pe scena pustie, pentru a intona primele măsuri din opera programată pentru sezonul următor. Fireşte, nu am asistat la acest ultim moment de superstiţie artistică, însă, aproape imediat, Maestrul mi-a acordat imensul privilegiu ca, o dată ieşit din incinta teatrului, trecând strada spre taxi, să fredoneze cu mine aceste prime replici din opera următoare: corectându-mi patern intonaţia imprecisă şi salvându-mă de la o iminentă împiedicare de lanţul de la marginea trotuarului… „Sunt cu capul în nori, dar cu picioarele pe pământ”, murmurase Maestrul zâmbind, mai în glumă, mai în serios, în decursul unei conversaţii cu publicul organizată de Universitatea Complutense în cadrul Cursurilor de vară şi moderată de jurnalistul Rubén Amón, în dimineaţa zilei de 13 iulie. Aceste cuvinte mi-au strălucit în minte pe când, în înmiresmata noapte madrilenă, evitam finalmente lanţul cel primejdios, cu urechea aţintită spre notele intonate corect de Maestru. Şi, pentru a nu ştiu câta oară, mi s-a părut că măreţia lui Plácido Domingo umple întregul spaţiu, de la pământ la nori şi dincolo de ei, cu statură colosală, cu voce zeiască şi cu o incomensurabilă umanitate…

 

Giuseppe Verdi, I due Foscari (versiune de concert). Madrid, Teatro Real. 12, 15, 18 Iulie 2016, Ora 20:00. Francesco Foscari: Plácido Domingo; Jacopo Foscari: Michael Fabiano; Lucrezia Contarini: Angela Meade; Jacopo Loredano: Roberto Tagliavini; Barbarigo: Mikeldi Atxalandabaso; Pisana: Susana Cordón; Fante del Consiglio dei Dieci: Miguel Borrallo; Servo del Doge: Francisco Crespo. Corul şi Orchestra Titulare de la Teatro Real. Dirijor: Pablo Heras-Casado.

 

Revista indexata EBSCO