Aug 24, 2016

Posted by in Istorie literara

Victor DURNEA – Nicolae Stelian Beldie, alias N.S. Govora. Mai multe întrebări şi cîteva răspunsuri (I)

Fără doar şi poate, în ultimul deceniu s-a făcut un progres apreciabil în cercetarea vieţii şi activităţii publicistice şi literare ale celui care vreme îndelungată a semnat N. S. Govora ori N. Ştefănescu Govora. Într-adevăr, încă prin anii 2001-2005, mai multe lucrări de specialitate[1] ignorau că, în actele de stare civilă, scriitorul în cauză, „născut în com. Gohor, fostul jud. Tecuci, la 3 ianuarie 1912, decedat în 1999 şi înmormîntat într-un cimitir din împrejurimile Bucureştiului”, figura cu numele Nicolae Stelian Beldie. Şi, cam tot atunci, publicistul Ion N. Oprea, interesat în genere de personalităţi culturale din Moldova de Jos, se oprea pe larg asupra activităţii lui Nicolae Stelian Beldie la revista „Curier ieşan”[2], omiţînd însă cu totul traiectoria lui ulterioară, desfăşurată peste hotare sub nume de împrumut.

Situaţia s-a schimabt însă radical cîţiva ani mai tîrziu: în două dintre lucrările menţionate, cele aparţinînd lui Marian Popa şi lui Florin Manolescu, apărute în ediţii „revizuite şi adăugite”[3], se lua notă de ceea ce se cunoştea în exilul românesc[4], dar şi de rezultatele la care ajunseseră puţin mai înainte cercetători ai istoriei acestuia[5].

Odată cu (re)descoperirea identităţii reale a lui N. S. Govora, desigur, au dispărut şi unele zone albe sau numai umbrite din biografia şi din „bagajul” său literar. Nu toate, însă, şi, pe deasupra, trebuie să se constate, au apărut altele noi, colorate în griul incertitudinii. Lucrul e firesc, într-un fel, cîtă vreme nimeni nu are practic acces la totalitatea documentelor, a materialului răspîndit pe un spaţiu imens (două-trei continente). Dar, oricum, o explorare mai sistematică a ceea ce este accesibil în clipa de faţă ar putea să mai umple o seamă de lacune, să mai dea cîteva răspunsuri. Şi acest lucru şi-l propun cele ce urmează.

O lacună care intrigă şi displace este, fără niciun dubiu, cea privitoare la decesul relativ recent al lui Beldie – Govora, data, furnizată mai întîi de Mihai Pelin, fiind incompletă, doar anul, fără lună şi zi (şi greşită cum se va vedea), iar locul înmormîntării fiind indicat în chip vag („într-un cimitir din împrejurimile Bucureştiului”). Singur gălăţeanul Vasile Plăcintă aducea aici o informaţie diferită, susţinînd[6] că locul înmormîntării este satul Galbeni, comuna Tănăsoaia, jud. Vrancea. (Odinioară satul făcea parte din comuna Gohor, care aparţinea atunci judeţului Tecuci, iar acum, judeţului Galaţi.)

Bănuind că decesul ar putea fi consemnat pe marginea actului de naştere (aşa cum s-a obişnuit o vreme), m-am adresat primăriei din comuna Gohor cu rugămintea de a verifica acest lucru. Am avut norocul ca acolo să fie oameni deosebit de amabili, care cu o promptitudine rară m-au informat[7]Neculai Stiriean Beldie a decedat la 28 august 1995, în Bucureşti, sector III[8]. Şi m-au informat de asemenea că, în conformitate cu actul de naştere, Neculai Stiriean[9], fiul Mariei, casnică, şi al lui Stiriean Beldie, cizmar, a văzut lumina zilei la 31 decembrie 1911 (şi nu trei zile mai tîrziu, cum indică toate sursele).

Ambele date sunt confirmate de un anunţ de deces, pe care, în urmă, l-am găsit uşor în ziarul „România liberă” din 30 august 1995. În el se mai precizează că Nicolae Beldie-Govora, „figură luminoasă a exilului românesc din Spania”, a fost căpitan în rezervă, promoţia 1932, participant la războiul 1941-1945 cu Regimentul 12 Infanterie, Divizia IV, care a ocupat „primul cap de pod pe Tisa”, şi că a fost înmormîntat în 30 august 1995 în cimitirul Mărcuţa.

Ştiri destul de vagi sunt cele despre anii de învăţătură ai scriitorului şi publicistului. Din cîteva povestiri autobiografice, date la lumină mai tîrziu, rezultă că familia sa era relativ înstărită, că bunicul matern era fruntaş al satului şi că tatăl, meşter cizmar vestit, cu mai multe calfe şi ucenici, a fost mobilizat în 1916, a căzut prizonier la Turtucaia sau în Dobrogea veche şi s-a întors acasă, prin Marsilia, în primăvara anului 1918. Copilul păstra amintiri împărţite despre „cazacii” încartiruiţi în casa părintească, blajini, nu însă şi despre alţi soldaţi ruşi, alcoolici ori „bezbojnici”.

După ce a terminat şcoala primară în satul natal, Nicolae Stelian Beldie a urmat cursul gimnazial la Bîrlad. Aşa rezultă din cea dintîi povestire publicată – A trecut un şirag de cocoare[10] –, unde se mai relatează despre necazurile pe care elevul le are cu gazdele sale şi cu unii dintre profesori, precum şi despre o plină de aventuri întoarcere acasă pe vreme de iarnă. O altă povestire înfăţişează ultima vacanţă a liceanului, petrecută la rude din Brăhăşeşeti. Eroul urma atunci cursul superior la Liceul Militar din Iaşi. După absolvirea acestuia, în 1930, s-a înscris la Şcoala Militară de Infanterie din Bucureşti, pe care a terminat-o (cum se indică în anunţul de deces citat mai sus) în 1932. Proaspătul locotenent este repartizat la o unitate de grăniceri din Maramureş, de unde, „cinci ani mai tîrziu” (deci, în 1937 sau 1938) este mutat la Regimentul 13 Dorobanţi[11], cu garnizoana în Iaşi, ceea ce îi va permite să urmeze şi cursurile Facultăţii de Drept.

După Florin Manolescu, Beldie a fost ofiţer activ pînă în 1941; după alţii, dimpotrivă, a luptat pe frontul din Răsărit. Niciuna dintre afirmaţii nu era adevărată şi cel în cauză lămurise chestiunea cu mulţi ani înainte, cînd declarase că repetatele sale cereri de a fi trimis pe front nu au fost aprobate, întrucît era suspectat de simpatie pentru legionari. (Ironia sorţii: dacă ar fi fost suspectat că e membru al mişcării, ar fi fost arestat după rebeliunea din ianuarie şi, mai tîrziu, după începerea războiului, ar fi fost încadrat, ca şi ceilalţi, în batalioane de „reabilitare” şi trimis pe front. Precum, de pildă, pentru a cita un singur nume, poetul Radu Gyr.) Acelaşi motiv determinase şi mutarea lui din Iaşi, la Regimentul 2 Grăniceri Pază (la Cernavodă, la Costuleni pe Prut, apoi pe frontiera bulgară), la Regimentul 1 Grăniceri (Bucureşti), şi în sfîrşit, la Regimentul 20 Infanterie (Turnu Măgurele, Ruginoasa).

Beldie nu destăinuia şi felul cum simpatia lui faţă de legionari s-a manifestat, astfel încît superiorii lui şi opinia publică să aibă cunoştinţă de ea; se mărginea să o mărturisească în mai multe rînduri. „L-am cunoscut pe Corneliu Codreanu – povesteşte el în 1958 – în toamna anului 1927, adică la cîteva luni după înfiinţarea «Legiunii Arhanghelului Mihail». Eram în clasa a V-a a liceului militar.” Atunci, trimisese revistei „Pămîntul strămoşesc” o povestire, semnată cu numele tatălui său, întrucît relata o întîmplare trăită de el în prizonierat. Textul nu fusese publicat, revista avînd puţine pagini, dar atrăsese atenţia lui Corneliu Zelea Codreanu, care cunoştea familia din Gohor. Autorul i-a fost prezentat, cînd a venit să-şi procure numărul la căminul legionar de la Rîpa Galbenă. „Şi apoi, în fiecare duminică, – continuă amintirile – îmi petreceam timpul la cămin. I-am cunoscut pe toţi, pe Totu, pe Banea, pe Taşcă etc. Era acolo, la căminul de la Rîpa Galbenă, o atmosferă familială. […] Pe Corneliu Codreanu îl vedeam aproape de fiecare dată cînd mă duceam. Vorbea cu mine, întrebîndu-mă de note, de obiectele către care simt mai multă atracţie. Niciodată nu mi-a spus să devin legionar. […] Pe Corneliu Codreanu l-am mai văzut o dată – şi a fost ultima – într-o zi de de iunie a anului 1930. Tocmai în ziua aceea îmi terminasem bacalaureatul. Mă îndreptam pe Bulevardul Carol, cînd l-am văzut în faţa Fundaţiei Ferdinand. M-am dus repede la el şi l-am salutat cu o expresie de certă bucurie.

  • Şi acum, ce ai de gînd să faci?, m-a întrebat el. La ce armă te duci?

I-am răspuns că nu vreau să mă mai fac ofiţer, ci să mă înscriu la universitate, pentru a deveni legionar.

  • Nu, să nu faci una ca asta. Du-te la militărie, Ţara are nevoie şi acolo de oameni.

Şi de atunci nu l-am mai văzut. […] Nu am devenit legionar, pentru că nu a voit Corneliu Codreanu.”[12]

Data cînd a făcut cunoştinţă cu şeful mişcării legionare este pomenită şi altădată[13], aici cu menţionarea unei stări de spirit contradictorii. „Am fost ofiţer activ şi deci l-am iubit pe mareşal, dar eram cu simpatii legionare, deorece îl cunoscusem pe Corneliu Codreanu din 1927, adică atunci cînd aveam 15 ani.”

În sfîrşit, lui Vasile Posteucă îi declară cît se poate de răspicat într-o scrisoare datată 1 iulie 1958: „… eu nu sunt legionar. De la vîrsta de 15 ani, am rămas în poziţia de simpatizant. Am trecut şi eu prin vremuri grele, o dată chiar pe lîngă moarte (la moartea lui [Armand] Călinescu am ascuns în casa mea din Iaşi pe vărul meu, legionarul Crînganu)…” Şi reamintindu-i „iconarului” momentul întîlnirii lor în toamna anului 1944, îi precizează „…de atunci stau alipit de mişcare, dar nimeni nu m-a înălţat în grad şi am rămas deci tot simpatizant. Duşmanii Legiunii spun că sunt legionar, legionarii nu vor să-mi facă această onoare.”[14]

Nu am reuşit să aflu dacă încercările literare ale tecuceanului au găsit adăpost în vreo altă revistă înainte de 1936, cînd – declară el – la Sighet, îi iese de sub tipar placheta Licurici. Nu este exclus ca aceasta, care nu se află în marile biblioteci, să fi avut pe copertă vreun pseudonim. Oricum, cu numele din actul de identitate era iscălit poemul Horia, trimis în toamna anului 1938 „Universului literar”. La Poşta redacţiei, Radu Sterescu îi răspundea: „Horia, desigur, este o poezie bună. Din păcate, maestrul Aron Cotruş a scris pe aceeaşi temă versuri de neegalată energie. Vă rugăm să ne trimiteţi alte versuri şi se vor publica.”[15] Tînărul nu mai trimitea altele, dar dădea la tipar a doua sa plachetă, Cîntece din Maramureş, care apare – se indică pe copertă – la Iaşi, în 1939. Foarte probabil, ea a intrat în librării către sfîrşitul anului, dacă nu chiar în primele luni ale celui următor. O poezie cuprinsă în ea – Rod deplin – e găzduită în „Jurnal literar” al lui G. Călinescu[16], altele sunt trimise la „Curentul literar magazin”, în ale cărui pagini sunt inserate în primăvara anului 1940[17]. Importanţă deosebită are însă participarea poetului ofiţer la „cenaclul” din jurul revistei „Însemnări ieşene”, revistă care în ultimul său număr îi dă la iveală povestirea A trecut un şirag de cocoare, pe care am menţionat-o mai sus[18]. Despre felul cum a ajuns în această grupare (adus de profesorul Octav Gheorghiu) şi despre cei pe care îi cunoaşte acolo va povesti pe larg Beldie – Govora peste două decenii aproape într-un text memorialistic, Hoinar prin Iaşul literar, pe care l-am pomenit[19]. Desprind din el un fragment, poate prea lung, însă – cred – de interes datorită perspectivei adoptate, despre membrii grupării ieşene:

„Otilia Cazimir în special m-a primit cu căldură, întrebîndu-mă despre Lili Beldie (fata lui Stere). Această Lili Beldie se manifestase şi ea în domeniul literar cu poveşti pentru copiii. Tot bine m-a primit şi N.I. Popa (frate al cunoscutului Victor Ion Popa). Acesta m-a întrebat despre Ion Beldie. Ion Beldie, fratele lui Vasile, era învăţător, fusese în dese rînduri deputat, senator şi prefect, dar în afara de asta, ştiu vag, el era eroul din cunoscuta piesă de teatru Muşcata din fereastră. Mihai Codreanu m-a primit distrat, iar Gr.T. Popa bănuitor. De ceilalţi, prof. univ. Bădărău, Mîrza, Eusebiu Camilar, Magda Isanos, Agavriloaie, George Lesnea, Ivănescu, G.D. Loghin, Zacordoneţ, George Mihail Dragoş, Al. Piru, Ţaţomir etc. am fost primit indiferent, deşi, mai tîrziu, cu unii din ei am devenit prieten. […] Mihai Codreanu avea drept absolut de veto în domeniu poetic, iar Agavriloaie un cuvînt greu în ceea ce privea proza. Mihai Codreanu era înapoiat în poezie. Tot ceea ce nu intra complet în regulile poeziei clasice era pentru el [cuvînt ilizibil] de Bacovia, pe care îl cita foarte des în batjocură. De aceea poetul lui favorit era un oarecare Ţaţomir, judecător într-un tîrg al judeţului Iaşi, căruia Mihai Codreanu îi publica lungi poeme în fiecare număr al «Însemnărilor». Bătrînul poet, aproape orb la acea vreme, făcea excepţie doar pentru Magda Isanos. Magda Isanos era soţia actualului potentat comunist Eusebiu Camilar. Era o femeie urîtă, şchioapă, dar de un puternic talent. Avea idei comuniste, poeziile erau impregnate de aceste idei, dar comunismul Magdei Isanos era idealist, uman. În poeziile ei erau cîntate nevoile, durerile, speranţele clasei muncitoreşti, dar redate într-o formă duioasă, înţelegătoare, lipsită de agresivitate. Poate cele mai frumoase poezii cu iz comunist ce s-au scris vreodată în România sunt ale Magdei Isanos. Nu ştiu ce s-a petrecut cu Magda Isanos după «eliberarea» de la 23 august, nu ştiu cum s-a împăcat idealismul ei cu brutalitatea realităţii roşii, dar – aşa cum am cunoscut-o – cred că a vut o cruntă dezamăgire. A murit de altfel la puţini ani după «eliberare» şi, pentru a trage toate foloasele bătutului în toba comunistă, a rămas a rămas doar soţul ei, Camilar. O altă excepţie mai făcea maestrul Codreanu cu Otilia Cazimir, un sacrificiu mai mic, desigur, deoarece poeziile Otiliei nu loveau atît de grav în concepţiile poetice ale bătrînului sonetist. În proză, după cum am spus, se părea că dictatorul era Agavriloaie. Deşi scria rar, ginerele lui Garabet Ibrăileanu trecea drept una dintre eminenţele cenuşii de la «Însemnări ieşene» […] De altfel, «Însemnări ieşene» era numai o faţadă. Revista publica studii, poezii, nuvele etc., dar la adunări, în şedinţele fals botezate «literare», se făcea politică. Bănuiesc, în plus, că mai aveau loc şi alte adunări în afară de cele de miercuri seara, de astădată secrete, la care participau numai cei iniţiaţi. La adunările de miercuri seara, timp de patru sau cinci luni cît am participat, numai de două ori s-au citit versuri şi proză, restul timpului s-a discutat politică, dar o politică ce nu poate fi numită înaltă, ci una de cafenea. […] Cu toate acestea frecventarea cenaclului «Însemnări literare» în vara anului 1940 mi-a lăsat amintiri frumoase. Gr. T. Popa era un om jovial, amabil şi cu mult tact. Un capitol aparte în amintirile mele îl are Otilia Cazimir. Apreciam versurile ei – adevărate bijuterii –, dar mai ales felul ei de a fi inspira o mare simpatie.”

Critic şi chiar acid faţă de o seamă de tendinţe manifestate de unii membri ai grupării de pe lîngă „Însemnări ieşene”, Beldie – Govora pare totuşi să regrete şi chiar să dezaprobe interzicerea revistei de către legionari. „Veniseră legionarii la putere – relatează el – şi într-o miercuri, Gr.T. Popa ne-a anunţat că «Însemnările» au fost suprimate de prefectul Al. Ventonic. Dispărute «Însemnările» (toate intervenţiile făcute la ministrul de informaţii Nichifor Crainic au fost de prisos. E vorba de ministrul de după căderea legionarilor, în timpul lor nu s-a îndrăznit să se facă vreo intervenţie), Iaşul rămînea fără nicio revistă literară”.

În această situaţie, locotenentul, împreună cu camaradul său C. Nic. Bratu, pune la cale fondarea unei reviste literare, pentru care este ales titlul „Curier ieşan”. Apariţia ei însă trebui să fie amînată, din pricina evenimentelor – rebeliunea legionară şi înfrîngerea ei –, pînă în martie 1941, cînd iese primul număr, triplu. Programul pus în capul acestuia, intitulat La drum, dă impresia de improvizaţie, ceea ce te face să crezi că acela pregătit iniţial trebuise să fie abandonat, distrus sau numai „curăţat”, „debarasat” de unele formulări ce nu puteau trece pragul cenzurii antonesciene. Însă aprobarea pe care Beldie şi colegul său o primesc, fie şi cu întîrziere, de a-şi scoate revista atestă că niciunul nu figura pe listele negre ca membru al mişcării legionare ori ca simpatizant periculos.

Cu un format asemănător celui al „Însemnărilor”, la început ea a fost considerată de mulţi – spune Beldie – „un camuflaj al decedatei”, iar el, proprietarul-director, „un om de paie”. În orice caz, la apariţia sa, ea nu putea fi şi nu a fost o revistă legionară. De altfel, în fiecare număr, rubrica Informaţiuni debuta cu precizarea: „Revista nu va publica niciun articol cu vădit caracter politic.” Dincolo de „apolitism” şi de „canonul” epocii de început de război antisovietic, Beldie şi cei din preajma sa înclină evident către curentele tradiţionaliste, „naţionaliste”. Acest lucru îl relevă bine un episod din istoria gazetei. La sfîrşitul primului an, pe cînd directorii nu se găseau în Iaşi şi de ea se ocupau secretarii de redacţie G. Mărgărit, poet, şi I. Măgîrdician, asistent universitar, ajutaţi de Al. Piru, aceştia întreprindeau[20] o adevărată campanie întru apărarea Istoriei literaturii române de la origini pînă în prezent, a profesorului lor, G. Călinescu, campanie la care se asocia şi studentul Adrian Marino. Întors în Iaşi şi tras la răspundere de cei atacaţi cu acest prilej, Beldie a dezavuat campania şi a renunţat la colaborarea celor trei tineri. Mai tîrziu, cînd G. Călinescu trimite revistei un articol, el îi este înapoiat cu declaraţia brutală că „[a] greşit crezînd că revista […] îl are sfătuitor pe d-l Piru şi că se situează pe alt drum decît cel al românismului”[21]. Cam tot atunci se începea o adevărată campanie împotriva „strategului”, a celui care făcea „cronica militară” la săptămînalul „Vremea”, Paul Ştefan, alias George Ivaşcu. Fostul secretar de redacţie al „Jurnalului literar” era denunţat ca avînd o orientare comunistă, prosovietică, pe cînd fusese colaborator al revistei „Manifest” şi membru al organizaţiilor de tipul „Ajutorul roşu” sau „Amicii URSS-ului”[22].

Un profil mai eclectic capătă „Curier ieşan” în noiembrie 1942, cînd îşi ia subtitlul „revistă literară de credinţă şi duh românesc”, îşi schimbă formatul, luîndu-l pe cel de gazetă, şi cînd rolul de prim-redactor şi-l asumă avocatul scriitor Gh. Chiper (Dinograncea), care era ţărănist, adept al doctorului N. Lupu. În Hoinar prin Iaşul literar, Beldie – Govora afirmă că schimbarea a făcut-o ca replică la rugămintea unei grupări naţional-ţărăniste, din care făceau parte profesorii Gh. Zane şi Octav Gheorghiu, de „a le da pe mînă” revista, rămîndînd mai departe pe copertă director. Urmare a schimbării, revista devine „ţărănistă” pe prima pagină, şi „naţionalistă” pe ultima, unde scria directorul-proprietar, îndeosebi la rubrica În vîrf de săbii. Conlucrarea dintre Beldie şi Chiper-Dinograncea durează pînă la sfîrşitul anului 1943, cînd cel din urmă îşi înfiinţează propria sa revistă „Brazda”. Atunci se hotărăşte şi Beldie, care lipsea mai tot timpul din Iaşi, „să treacă” altcuiva „Curier ieşan”, ceea ce s-a şi întîmplat prin intermediul fostului prim-redactor. Într-un format nou, „Curier ieşan” a apărut cel puţin un număr în primăvara anului 1944, care este anunţat în „Universul literar”[23], probabil şi în alte periodice.

În cei trei ani de existenţă ai „Curierului ieşan”[24], Beldie publică, semnînd şi Nellu Zeletin, poezii, mai multe povestiri şi nuvele (Întoarcerea prizonierului, nr. 1-3/1941; Alegeri generale, nr. 1-3/1941; Ion Bobocea din Rona Maramureşului, nr. 4/1941; Meritul cultural, nr. 5-6/1941; Zile negre, nr. 7-9/1941; În vacanţă la Brăhăşeşti, nr. 7-9/1941; Păţania inspectorului Mierloiu, nr. 10-12/ 1941; Soldatul Toader Cimbirică, nr. 13/1943; Captura, nr. 14/1943; Tamara Cornaiev, nr. 17/1943; Artur a fost insultat, nr. 20/1943; Irena, inginerul şi poetul, nr. 23-24/1943[25]), un veritabil reportaj (Maramureşul românesc, nr. 1-3), note (Scriitor şi om. Panait Istrati, nr. 10-12; Căpitan erou Cornel Iuga, nr. 15-16, Poetul Adrian Cibotaru, nr. 18; 13 condeieri au căzut, nr. 19/1943), recenzii şi însemnări.

În interval, el mai colaborează sporadic şi la alte reviste şi ziare, iscălind astfel îndeosebi proze şi însemnări în „Cetatea Moldovei” (poezia Nocturnă maramureşeană, nr. 6/1941, nuvelele Întîmplări la Oşcodani, nr. 3/1943, şi La schi, în munţii Maramureşului, nr. 2/1944), în „Prutul” (Privelişti dobrogene. I. Cernavoda, nr. 420/1941), în „Moldova” (Iaşi, director Adrian Pascu), în „Opinia”, în „Bacăul literar”[26]. Luase şi iniţiativa înfiinţării unei edituri a revistei sale, care, în cursul anului 1943, scoate patru-cinci volumaşe; între ele şi unul al său, de nuvele, intitulat Cocorii de-atunci, ilustrat cu gravuri în linoleum de Emanoil Florens. Volumul nu se găseşte nici la Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi, nici la Biblioteca Academiei Române; l-am găsit însă recent la un anticariat „on line”[27].

Aşadar, o activitate literar-publicistică relativ bogată, mai ales dacă se are în vedere existenţa unor sincope, a unor absenţe destul de lungi din Iaşi, a căror cauză era detaşarea ofiţerului-director de revistă la unităţi grănicereşti de pe malurile Prutului, ale Dunării ori ale Mării Negre.

Odată cu apropierea frontului de hotarele ţării, preocupările literar-gazetăreşti ale ofiţerului sunt, desigur, abandonate. Conform unor însemnări diaristice, reluate în mai multe articole, acţiunea de la 23 august 1944, girată de Regele Mihai şi de şefii partidelor istorice, l-a surprins pe cînd era la Bucureşti în concediu („prin rotaţie”) şi l-a indignat profund, nu numai pentru că se călcau în picioare o alianţă, disciplina şi onoarea militară, ci şi pentru că se prezenta drept armistiţiu ceea ce era în realitate o capitulare necondiţionată, în urma căreia armata română, diminuată (divizii întregi au fost duse în captivitate), lipsită de armamentul greu („capturat” de sovietici), era trimisă să lupte împotriva germanilor şi a hortiştilor fără să i se precupeţească sîngele. Ca ofiţer, a trebuit să-şi înghită revolta şi să se supună ordinelor primite.

În aceste condiţii, a ajuns la 19 octombrie 1944, cu unitatea din care face parte – Divizia IV, condusă de generalul Platon Chirnoagă – în capul de pod de pe Tisa (Szolnok). Fără sprijin de artilerie, fără muniţie, supusă bombardamentelor hortiste, precum şi atacului unei puternice divizii blindate germane, unitatea pomenită i se va preda acesteia din urmă[28]. La acest episod se referă Beldie – Govora în mai sus citatul articol Moartea căpitanului Opriş[29], dar şi în Economie de morţi[30], în care susţine că generalul Chirnoagă a trimis în 19 octombrie împotriva nemţilor un batalion din Regimentul 20 Dorobanţi [Infanterie?], al cărui comandant, în urma consultării celorlalţi ofiţeri, a hotărît să se predea inamicului. Acelaşi lucru a trebuit să-l facă ziua următoare, „individual şi colectiv”, şi restul diviziei decimate, în frunte cu generalul Chirnoagă. Comandantului de batalion pomenit nu i se dă numele, dar se subînţelege fără greutate că este chiar autorul articolului.

Socotind că, după previzibila înfrîngere a Germaniei, întoarcerea foştilor prizonieri într-o Românie ocupată de sovietici, pe lîngă că nu putea spăla onoarea pătată, nu era deloc neprimejdioasă, căpitanul Beldie şi-a urmat generalul, care îşi va asuma la 10 decembrie 1944 funcţia de ministru de Război în aşa-numitul „guvern naţional român de la Viena”. A participat la încercările de organizare a „Armatei Naţionale Române”, fiind „detaşat”, ca şi alţi cîţiva ofiţeri, dar autonom de ei – cum relatează însuşi Horia Sima în lucrarea sa despre numitul „guvern”[31] –, pe lîngă serviciul special de informaţii (IC) al frontului german din sud-est (sub ordinele căpitanului Reinhard[32]). Avea misiunea ca, vizitînd lagărele în care se aflau prizonieri români, pe de o parte, să stăruiască pe lîngă autorităţile germane şi maghiare pentru îmbunătăţirea condiţiilor de detenţie, pe de altă parte, să-i convingă pe compatrioţi să se alăture „Armatei Naţionale”, a „guvernului naţional de la Viena”. Centrul activităţii sale s-a situat în satele slovace Gorodno şi Chtelnika, unde „a rămas pînă la sfîrşitul ostilităţilor”[33].

(continuare în numărul următor)

[1] Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, Bucureşti, Fundaţia Luceafărul, 2001; Mihai Pelin, Opisul emigraţiei, 2002, p. 153; Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc.1945-1989, 2003, p. 363-365; Dicţionarul general al literaturii române, Bucureşti, Ed. Univers enciclopedic, 2005, vol. III, p. 390.

[2] Nicolae Stelian Beldie din Gohor Tecuci şi Gheorghe Chiper de la Huşi la „Curier ieşan”, în Personalităţi moldave, Iaşi, Ed. Pim, 2008, p. 211-260.

[3] 2009, vol. I, p. 1090; 2010, p. 376-377.

[4] Scriitorul însuşi îşi divulgase întrucâtva identitatea, chiar în primii ani de exil: el dădea o seamă de indicii cu privire la numele real – locul şi data naşterii sale, precum şi titlurile volumelor de versuri şi proză pe care le publicase în ţară. Şi chiar pseudonimul Govora era un indiciu, el conţinând, cred, numele comunei natale, „camuflat” de acela al staţiunii balneare vâlcene. Apoi, în articolele Corneliu Zelea Codreanu şi Hoinar prin Iaşul literar, publicate în revista „Carpaţii”, anul V, nr. 28, 30 noiembrie 1958, p. 12-19, şi, respectiv, nr. 34-35, noiembrie 1959-ianuarie 1960, p. 14-16, semnate ambele N.S. Govora, îşi dădea numele real, precum şi pe acela al unor rude ale sale, Ion şi Vasile Beldie (acesta din urmă, ginerele lui C. Stere). La fel, în nota intitulată Moartea căpitanului Opriş, semnată cu iniţialele N.S.G., din „Carpaţii”, XXVI, nr. 28-29, aprilie –iulie 1981, relata un dialog (din 19 octombrie 1944) cu respectivul camarad, care i se adresa fără înconjur: „căpitane Beldie”. Şi chiar unele articole ale sale au fost iscălite cu numele din actul de identitate. Astfel, Nedumeririle căpitanului Ienciu, din revista „Carpaţii” (Madrid), anul XXIV, nr. 16, 1979. În sfârşit, recenzia Aurel State, „Drumul crucii”, din „Libertatea” (New York), anul V, nr. 49, august 1986, este iscălită „căpitan N.S. Beldie (N.S. Govora)”.

[5] De pildă, Veronica Nanu, Dumitru Dobre, Au ales libertatea, Bucureşti, Ed. Pro historia, 2007; Victor Frunză, Destinul unui condamnat la moarte. Pamfil Şeicaru, Bucureşti, Evf, 2001; Sorin Gabriel Ioniţă, Publicaţiile „Curentul”, „Carpaţii”, şi „Stindardul” în arhivele Securităţii, în „Caietele INMER”, nr. 14 şi 15, martie şi iulie 2009, p. 70-74, 18-27.

[6] Nicolae Ştefănescu Govora – un scriitor înstrăinat, în „Dunărea de Jos”, nr. 112, 2011.

[7] E-mail, din 10 august 2015, al d-nei Adriana Iulia Onica, căreia îi aduc aici calde mulţumiri.

[8] Act de deces nr. 2269, din 28 august 1995.

[9] Desigur, funcţionarul de dinainte de Primul Război Mondial nu era familiarizat cu prenumele Stelian, pe care l-a scris „după ureche”.

[10] În „Însemnări ieşene”, anul III, nr. 10, octombrie 1940, p. 18-39.

[11] În unele texte, se vorbeşte de Regimentul 13 Infanterie.

[12] Articolul citat, vezi nota 4.

[13] Mărturisire citată de Florin Manolescu fără indicarea sursei.

[14] Memoria exilului românesc. Scrisori din arhiva Chiriachiţa şi Traian Popescu (Madrid), ediţie alcătuită de Ion Cristofor şi Maria Pal, pref. de Ion Cristofor, Cluj Napoca, Ed. Napoca star, 2002, p. 122.

[15] Anul XLVII, nr. 29, din 12 noiembrie 1938, p. 7.

[16] Anul I, nr. 23, din 4 iunie 1939, p. 1, e semnată Nellu Zeletin. Nu i-a păstrat recunoştinţă lui Călinescu, cum se va vedea mai departe.

[17] În nr. 47, din 27 februarie 1940, la „curier” Nellu Zeletin era anunţat că i se reţinuseră spre publicare poeziile Plecare, Atavism, Floarea Reginei, Zvon, Calm şi Destin, din ultima reproducându-se trei strofe. În nr. 51, din 24 martie 1940 se publica poezia Răvaş, iar în nr. 58, din 12 mai 1940, Scrisoare către un prieten.

[18] Vezi nota 10.

[19] Vezi nota 4.

[20] În nr. 7-9, din august-octombrie 1941.

[21] Posta redacţiei, nr. 17, 1 martie 1943.

[22] Asupra relaţiilor sale cu G. Ivaşcu se opreşte destul de mult în Hoinar prin Iaşul literar. Cu mult înainte, îl declara într-un jurnal datând din toamna anului 1944, pe cel ce semna atunci la „România liberă” era „inamicul [său] personal”!

[23] Nr. 7, din 10 martie 1944.

[24] Mai multe despre acest periodic în articolul meu Doua reviste puţin cunoscute: „Curentul literar” şi „Curier ieşan”, în „Cronica veche”, nr. 6, iunie 2015, şi 10, octombrie 2015.

[25] Lista e incompletă, întrucât în colecţia revistei de la BCU Iaşi lipsesc numerele 21 şi 22, iar la BAR, ea se încheie cu numărul 20.

[26] Din păcate, în marile biblioteci, colecţiile periodicelor „Moldova”, „Prutul” şi „Bacăul literar” sunt incomplete.

[27] [Iaşi], Editura „Curier ieşan”, Tipografia „Librăria românească” Roman, 1943, 219 p. Sunt incluse 16 nuvele. Cuprinsul (p. 209) dă numai 15: una, anume Arthur a fost insultat (p. 156-165), este omisă din greşeală. Sunt toate prozele menţionate mai sus, mai puţin cele două publicate în a doua parte a anului 1943 şi în 1944, unele cu titlurile uşor modificate: de pildă, Cocorii de-atunci în loc de A trecut un şirag de cocoare; Soldatul Cimbrică Toader în loc de Soldatul Toader Cimbirică. Două sunt „în plus” – Manevre de toamnă şi 17 Negru, impaire, avance. Şi ele vor fi fost publicate iniţial fie în numerele ce lipsesc din colecţia „Curierului ieşan” fie în alte periodice.

[28] În lucrările lor, Mihai Pelin şi Marian Popa susţin, fără să indice sursa, că Beldie „a părăsit clandestin ţara în 1947”!

[29] Vezi nota 4.

[30] „Carpaţii”, an XXIII, nr. 7, oct.-nov. 1977.

[31] Guvernul naţional român de la Viena, cap. IV.9 Ofiţeri români la secţiunea I C.

[32] Nu Reinhard Gehlen (cum scrie Florin Manolescu). Acesta, general, era şeful structurii pe întreg frontul de răsărit.

[33] Horia Sima mai povesteşte în treacăt că un coleg al lui Beldie, locotenentul Viorel Boborodea [Borodea?], a căutat să-l convingă să se întoarcă în ţară, dar nu a reuşit. Boborodea s-a întors singur şi a trebui să ispăşească o pedeapsă de 20 de ani închisoare.

Revista indexata EBSCO