Aug 24, 2016

Posted by in Comentarii Critice

Antonio PATRAŞ – Literatura ca oglindă a vieţii. Ion Agârbiceanu (II)

Reîntorcîndu-ne la schiţele lui Agârbiceanu, observăm că imoralitatea şi lipsa de scrupule caracterizează atît mediul politic(în texte precum Protectorul,Ispita, Într-un picur de apă, Visurile ş.a.), cît şi acela gazetăresc. Anunţul, de exemplu, tratează o temă întîlnită şi la Caragiale (ştirea inventată, qui-pro-quo-ul), referinţa la marele dramaturg fiind în text explicită. Un om exact prezintă necazurile unui traducător care e nevoit să treacă prin situaţii umilitoare pînă să-şi primească plata cuvenită, condiţia mizeră a funcţionarului fiind ilustrată şi de alte schiţe (în Urmările unui anunţ, angajarea unui funcţionar se face prin tragere la sorţi).De asemenea, lumea literară de după război e radiografiată şi în lumina noilor moravuri gazetăreşti, ca în bucata Năravuri, unde un bătrîn scriitor ieşit din circuit dezvăluie impostura a doi tineri gazetari, pentru a se lăsa mai apoi el însuşi păcălit de aceiaşi escroci, care ştiu să-l anihileze, mîngîindu-i orgoliul. Caragialiană sută la sută se vădeşte a fi schiţa cu titlul În cabinetul medical, unde un negustor prosper merge să se caute la doctor din cauză că începe să se înduioşeze tot mai des faţă de sărăcia semenilor, riscînd astfel să-şi risipească averea. Într-un registru de farsă uşoară, amintind de teatrul lui Sebastian, se desfăşoară şi acţiunea povestirii Dactilografa, care dă şi titlul volumului din 1930: directorul unei bănci se lasă convins de contabilul său să angajeze o dactilografă, de care se îndrăgosteşte, dar pînă la urmă se vede nevoit să constate că tinerii se iubesc reciproc şi acceptă resemnat să-i cunune. Un alt tip de farsă, de data aceasta grotescă, întîlnim în Corvoada, o scurtă povestire despre rafinamentul sadic cu care o soţie îşi pedepseşte bărbatul afemeiat, deprins să angajeze numai slujnice tinere şi frumoase. Sătulă pînă peste cap de năravul soţului păcătos, femeia aduce în casă o femeie hidoasă, cu obrazul desfigurat, care-şi îndeplineşte cu exces de zel misiunea, băgîndu-l în mormînt pe bătrînul cu simţ estetic.

Mult mai elaborată epic este nuvela Stana, în care e descrisă drama unui ţăran ce se întoarce invalid de pe front şi moare de inimă rea, văzînd cum îl înşală femeia. Stana e dispusă a-şi trăda soţul în continuare, invaliditatea acestuia eradicîndu-i complet sentimentul culpei. Fin psiholog, bărbatul intuieşte că indiferenţa reprezintă singurul leac menit să domolească scandalosul comportament al femeii, ce va gusta libertatea numai „pînă cînd va simţi şi ea că nu-i decît un fir de nisip în lume, că nu pentru ea răsare soarele şi înverzesc cîmpiile”. Ca atare, după moartea soţului, Stana începe să fie stăpînită de spaimă la gîndul că e urmărită de piciorul de lemn ce-i bîntuie visele, şi de care încearcă să scape, fără a reuşi însă, ceea ce o determină să-şi deşerte sufletul în faţa soacrei şi a băiatului său inocent, obţinînd astfel, numaidecît, iertarea. Continuarea subiectului o vom întîlni mai apoi în Calea iertării,o schiţă din volumul Primăvara (1928), în care lelea Nastasia îşi pomeneşte într-un acatist şi nora, adică tocmai pe Stana, femeia pierdută, împăcată în veşnicie şi în inima bătrînei cu fiul său, mort de mult. Suferinţele Marinei relatează povestea unei femei la fel de păcătoase ca Stana, dar fără conştiinţă morală, care se oferă ocupanţilor în timpul războiului, fapt ce atrage ulterior sancţiunea obştei, avertizată de pericolul alterării purităţii etnice. Ca atare, copilul roşcat, rodul încrucişărilor păcătoase cu ocupantul, stîrneşte deopotrivă îngrijorarea femeii, care se teme ca nu cumva tatăl copilului să fi fost evreu. Pentru a evita însă persecuţia comunităţii rurale(ce o vizează şi pe Vironica Surdului din bucata În taină, dar nu pentru comportamentul ei imoral, acceptat îndeobşte, ci pentru că „în vremea războiului, se înhăitase şi cu soldaţii nemţi”), Marina se mută la oraş, unde nu mai deranjează pe nimeni şi îşi pierde urma. Opoziţia sat-oraş ilustrează aici diferenţierea netă între o comunitate etnică omogenă (satul) şi una eterogenă (oraşul), ultima fiind sancţionată etic ca „vavilonie”: „Au şi oraşele partea lor bună: că înghit, în vavilonia lor, lucruri şi oameni”. În aceeaşi ordine de idei, în schiţe precum Trestie bătută de vînt sau Trufia vieţii sînt criticate atît uşurinţa cu care au căzut în păcat unele femei în timpul războiului (dovadă circulaţia unor „cîntece neruşinate” cu versuri ca acestea: „Lîngă badea cel urît/ Am trăit ca în mormînt./ Zece ani am robotit. N-am ştiut de libovit./ Da de cînd îi dus departe/ Cu muscalu de se bate/ Ne-ndulcim cu buze moi,/ Bădişorule-amîndoi,/ prin grădini şi prin trifoi”), cît mai ales „ghiavolul bănuielilor” şi „fumurile” cu care s-au întors bărbaţii din război, tulburînd ordinea în sat, spre necazul femeilor cinstite şi spre bucuria „ghiavoliţelor plăcerilor”,  stăpîne iar „nu numai în casă, ci în toată lumea”. Statornicia în dragoste a femeii e însă la fel de frecvent întîlnită, dacă nu încă şi mai frecvent decît nestatornicia, ca în bucata cu titlul Stafia, în care femeia, în pofida sărăciei ce o apasă, îşi iubeşte bărbatul şi după moarte, spre disperarea noului pretendent, nevoit să constate că iubirea lui sinceră n-are nici un fel de ecou în sufletul celei ce acceptă numai formal să-i fie parteneră de viaţă.

Trufia şi gelozia bărbaţilor întorşi de pe front produc anarhie în lumea satului, căci foştii combatanţi au pretenţii de „domni” şi-şi revendică dreptul de a administra ei înşişi comuna, deşi nu se pricep la treburile funcţionăreşti. Scriitorul atinge în aceste texte, tangenţial, o temă pe care o va relua şi în alte proze, după cum am mai spus, şi care dezvăluie modificarea comportamentului oamenilor, ce prefigurează dezintegrarea morală a lumii satului. Un subiect ce aminteşte de situaţia dramatizată de Shakespeare în Regele Lear, tratat însă pur anecdotic, cu lejeritate ludică, îl ilustrează bucata Fără pămînt, unde un ţăran harnic şi chivernisit, moş Mitru,deprins ca lucrurile să se facă în gospodărie doar după voia lui, îşi împarte pămîntul copiilor la presiunea nevestei, pe care ajunge ulterior să o urască, deoarece copiii nu-i mai solicită ajutorul. În alt loc (Pensia), Agârbiceanu satirizează mentalitatea primitivă a ţăranului, arătînd cum se modifică atitudinea oamenilor (în acord cu zicala: „Să moară şi capra vecinului!”) faţă de un bătrîn profesor venit de la oraş, despre care află că primeşte o pensie.

Tot în registru anecdotic, deşi dimensiunile textului reclamau o elaborare mai complicată, va fi relatată înşelătoria ţăranului devenit preot în nuvela Păscălierul, în care popa Costandin Pleşa, primind de la un călugăr o carte presupus miraculoasă, învaţă repede să o utilizeze în propriul beneficiu şi îşi instruieşte femeia să-i spioneze pe oamenii creduli pentru a le lua banii. Cartea miraculoasă era, se înţelege, o frumoasă minciună, singurul remediu eficient fiind credinţa oamenilor că se vor vindeca. În alt loc, un preot îşi cere iertare de la protopop din cauză că nu se poate abţine de la ţopăit cînd aude sunet de fluier şi joc, chiar şi în altar. La fel de anecdotică, dar cu un plus de senzaţional este şi povestirea Faraonii, ce relatează aventurile prin care se văd nevoiţi să treacă, fără voia lor, Ţancu şi Salomia, regele unei comunităţi ţigăneşti şi soţia lui, după ce rivalul la şefia tribului, un anume Dinu, neputînd să o aibă pe Salomia pentru el, le ceruse fiica, pe Rusalina, pentru băiatul lui, dar e refuzat. Rusalina fuge cu părinţii la Lugoj, şi după ce aceştia mor, urmăriţi de răzbunarea lui Dinu, fata se mărită cu un ţigan de treabă, Marco, cu care făcu la rîndul ei o fetiţă, Florica. Aceasta însă moare ucisă, după o tentativă de răpire a celor din neamul vechiului rival, Dinu, al cărui nepot trebuia s-o ia de nevastă pentru ca cele două neamuri să-şi încrucişeze, în sfîrşit, sîngele. Îndurerata mamă înnebuneşte şi ajunge cerşetoare, pentru a se sfîrşi la rîndul ei, de durere, lăsînd în urma sa amintirea unei ţigănci frumoase, care „trăieşte din tată în fiu”. Două iubiri e tot o poveste sentimentală, cu mai puţine elemente de pitoresc şi senzaţional, între un fiu de preot român din Ardeal şi fiica unei baronese maghiare, de care tînărul se îndrăgosteşte ca un nebun, uitînd de părinţi şi de casă pentru o bună perioadă de timp, şi de care se desparte abia în momentul cînd începe să se simtă jignit în sentimentele lui patriotice, de român.

Psihologia noastră etnică, în contextul modernizării societăţii româneşti de după Marea Unire, e radiografiată apoi aproape eseistic în povestirea Răbojul lui Sfîntu Petru (al cărei subiect e prefigurat în schiţa Minunea, ce deschide volumul cu acelaşi titlu din 1936), prin intermediul convenţiei vizitatorului străin, utilizată de Montesquieu în Scrisori persane. „Nu-s oameni răi românii, da-s slabi de ispită”, constată Sfîntul Petru, văzînd că împărţirea pămîntului, în loc să-i mulţumească pe oameni, „a stricat lumea”. Pentru a înţelege firea românului, care îl contrariază la început („mult se mira de nepăsarea lor, de nesmţirea la rău şi la bine, de uşurinţa cu care părea că privesc viaţa”), Sf. Petru cercetează istoria neamului, din care desluşeşte, în fine, de ce românii sînt stăpîniţi de „patima batjocurii”, de ce „greu se apucă de-un lucru şi repede se lasă” ş.a.m.d. Printre multe altele, prozatorul sancţionează în treacăt, trăgînd spuza pe turta sa, şi literatura contemporană, mai exact „decadenţa de după război”, dar şi vanitatea poeţilor căzuţi în mizerie, ce refuză să scrie la comandă, îngroşînd rîndul celor ce ilustrează mitul bardului inspirat, nedreptăţit de societatea mercantilă. Inutil să mai spun că Agârbiceanu se situează la antipodul unui astfel de creator vanitos, practicînd scrisul ca profesie liberală, în spiritul celei mai severe discipline.

Se cuvine să închei acum prezentarea „subiectelor” predilecte din scrierile cu caracter realist ale autorului Fefeleagăi, care ar merita comentate într-un studiu mai amplu, nu înainte de a constata că prozatorul ardelean surprinde sintetic materia schiţelor sale pe tema modernizării în micro-romanul Valurile, vînturile…, al cărui subtitlu(„Povestire din primii ani după Unire”) reflectă cît se poate de limpede intenţia de radiografie morală a fenomenului migraţiei de la sat la oraş, cu dizlocările de mentalitate şi cu conflictele subsecvente. Eroul povestirii este aici Ion Roşu, un ţăran cu două clase de liceu, care se mută la oraş pentru a-şi face copiii „domni”, dispreţuindu-şi condiţia pe care ar fi vrut să o depăşească. De aceea, se implică activ în politică, şi în consecinţă i se promite un post de „scriitor la judecătorie”. Deşi iniţial pare ridicol soţiei şi mamei sale, după un timp de stat la oraş, cînd se întoarce în sat pentru a rezolva treburile gospodăriei, lasă impresia unui om chibzuit(„fala lui, care-l făcea mereu de rîs şi respingător, nu mai era nicăiri”). Ion Roşu începe să cîştige bani frumoşi ca om de încredere al acţionarilor unei fabrici de cherestea din oraş, şi-şi aduce familia cu dînsul. Pe femeie o învaţă „să-şi lepede şi ea cătrinţa şi şorţurile şi să se îmbrace în rochie”, iar pe copii îi înscrie la şcoală. Cu toate acestea, omul se simte „străin şi între domni şi între muncitori”, şi ajunge la concluzia că, „pentru a ajunge cu adevărat între domni, în clasa conducătoare, e nevoie de altă educaţie şi de multă şcoală, mai multă decît două clase de liceu”. Prozatorul înfăţişează apoi cu compasiune condiţia mizeră a muncitorilor, dar fără a face concesii ideologiei comuniste, căci maniera în care se vorbeşte în text despre industrializare şi despre mişcările sindicale e mai cu seamă tributară unei mentalităţi conservatoare, potrivit căreia dizlocarea omului din sînul naturii produce alienare. Aşa se explică şi drama familiei Roşu, dezlănţuită odată cu pierderea mijloacelor financiare necesare traiului la oraş. Imediat ce protectorii săi îşi pierd influenţa la fabrică, Ion Roşu va fi concediat, iar familia lui se tot mută de colo colo, în cartiere tot mai insalubre, pînă cînd copiii îşi vor face un rost pe cont propriu. Prima care se adaptează vieţii de la oraş este fata, Veronica, ce se procopseşte cu un post bine plătit de croitoreasă, devenind ulterior coproprietară a salonului de modă unde lucrase iniţial ca simplă angajată (alesese un salon românesc, spre a-i face mamei sale pe plac!). Mai tîrziu fata se va căsători cu un medic, cu care va avea un copil, şi va rămîne văduvă la scurt timp, resemnîndu-se totuşi cu soarta. La fel de împăcat cu destinul său se arată a fi şi unul dintre cei doi băieţi ai lui Ion Roşu, cel mai cuminte, Niculiţă, care se hotărăşte într-un tîrziu să se facă învăţător, deşi iniţial, la sugestia tatălui ce-l visase „domn”, nici nu voise să audă de şcoala normală, din dispreţ pentru condiţia nenorocită a dascălului. Celălalt băiat, Dumitru, alege calea revoltei şi devine membru activ al partidului comunist, în care se va înscrie şi tatăl său, după ce încercase zadarnic să-şi înece necazul în alcool. Ion Roşu înfundă într-un final puşcăria, iar Ana, soţia sa, se întoarce la casa ei de la ţară, cu regretul de a fi părăsit vatra satului, dar şi cu credinţa că „ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus”.Ecourile intertextuale la Moara cu noroc a lui Slavici sînt mai mult decît evidente. După cum lesne se poate constata, micro-romanul de faţă interesează în primul rînd ca document socio-cultural, menit a ilustra evoluţia societăţii româneşti către modernitate. De aceea, ar merita să fie cunoscut mai ales de istorici. Altminteri, naraţiunea pare construită arbitrar, cu intenţia de a ilustra o teză morală, iar personajele sînt creionate schematic, fără nuanţe, configurîndu-se, aproape demonstrativ, ca alegorii ale unor virtuţi şi vicii abstracte. Esteticul are, cu siguranţă, de suferit, dar esteticul n-a fost niciodată o miză esenţială pentru Agârbiceanu.

De altfel, ori de cîte ori se pronunţă în legătură cu propriul meşteşug scriitoricesc, prozatorul ardelean rămîne în zona consideraţiilor generale, asumîndu-şi cu modestie rolul de scriitor popular, de pedagog şi de cronicar anonim, fără pretenţia singularizării în plan estetic. În Cuvîntul înainte la un volum apărut tîrziu (Povestirile lui Mărunţelu, 1956), autorul Arhanghelilor se plasează în mod deliberat în trena lui Coşbuc, mărturisindu-şi astfel intenţia de a elabora o veritabilă epopee a satului românesc, bazată pe prelucrarea poveştilor populare: „În cariera mea literară, am fost adeseori îndemnat de-o pornire lăuntrică să compun o poveste, un basm vast, alcătuit din înlănţuirea tuturor poveştilor româneşti cunoscute, un fel de epopee în proză; (…) G, Coşbuc, înaintea mea, a urmărit aceeaşi prelucrare a poveştilor noastre, dar în versuri.”.Alteori, prelucrarea literară invocată aici e redusă la minimum, ca în bucăţile din volumul Din munţi şi din cîmpii (1957), precum Vînătoarea vulpii, Răzbunarea ursoaicei, Săracii grauri, Iepuraşul ş.a., care nu-s decît nişte povestiri publicate într-o revistă de vînat şi pescuit („Carpaţii”), alături de relatări similare ale scriitorilor amatori. „Nu erau obicinuite povestiri vînătoreşti, în cari fantezia joacă adeseori un mare rol”, mărturiseşte Agârbiceanu, „ci fapte autentice, pentru cari fiecare îşi lua răspunderea”. Autenticitatea rămîne aşadar, pentru scriitorul ardelean, mai importantă decît imaginaţia, căci literatura trebuie să fie o oglindă a vieţii.

Asumîndu-şi apoi din capul locului o dimensiune memorialistică prin chiar temele abordate, literatura aceasta „trăită” consacră un ritual aparte al povestirii, care atribuie autorului un rol de mediator, după cum am văzut deja, de vreme ce el nu face decît să „transcrie” ceea ce relatează povestitorii recunoscuţi de comunitate drept reprezentanţi ai tradiţiei, ai memoriei colective  (Moş Andrei, Iliuţ etc.). Interesant e că, şi atunci cînd îşi scrie propriile sale memorii (Amintirile, 1940), Agârbiceanu recurge la ritualul povestirii mediate, intenţia povestitorului nefiind aceea de a vorbi despre sine însuşi, ci de a redescoperi pe copilul din el (ipostază generică, aşadar, trans-individuală, a personalităţii). Iată o confesiune, cred, lămuritoare: „Dacă mă gîndesc bine, văd că nu numai senzaţia gerului, ci şi a căldurii de vară, ca şi a luminii, a vîntului şi a tuturor puterilor firii mi-au rămas în suflet din anii copilăriei din satul meu natal. (…) Şi, în frigul pustiului ce m-a cuprins după pensionare, am simţit mare nevoie să viu mai des pe-acasă… Şi-mi pare că acum încep să trăiesc iarăşi singur, ca în anii copilăriei. (…) Acum simt iar că trăiesc eu, mă gîndesc, mă simt pe mine însumi”. Şi, în alt loc: „Dar, nu ştiu cum, eu am simţit totdeauna farmecul copilăriei, chiar în naivitatea vîrstei. Ea m-a îndemnat să pun în cadre atîtea chipuri de copii în scrierile mele. (…) Copilul care trăieşte în astfel de mediu rămîne mai tăcut, mai iubitor de singurătate, dar poartă în el bogăţii şi frumuseţi de care numai bătrîn începe să-şi dea seama”.

Aşa se face că textele de bătrîneţe ale lui Agârbiceanu sînt şi cele mai subversive în raport cu ideologia comunistă şi cu realismul socialist, pentru că autorul, în loc să rămînă fidel crezului său artistic de-o viaţă şi să radiografieze, cu mijloacele realismului, societatea vremii sale, se întoarce acum la origini, reconstituind imaginea paradisiacă a unui sat românesc ce trăieşte deja în afara timpului, în mitologie. La contactul cu locurile natale, prozatorul se regăseşte pe sine şi reuşeşte să reconstituie emoţiile primare, legate de cele dintîi impresii care i-au modelat sensibilitatea: mirosul busuiocului din casa bunicii (substitut autohton al madlenei proustiene), ploaia care potopeşte om şi peisaj, prima zăpadă şi bucuria copiilor cînd se face drumul de sanie, gerul care scrie pe geam fantastice hieroglife, lumina vrăjită a lunii în noapte, începutul verii, cu dezlănţuita senzaţie de libertate, contactul cu moartea şi cu suferinţa(vezi tragedia petrecută la coliba de lîngă pădure), iar mai apoi, în adolescenţă, descoperirea uimită a misterului feminin, încă neindividualizat, aşa cum l-a descris Proust prin metafora „fetelor în floare”, aproximată aici drept un „cuib cu soare” ş.a.m.d. Nicolae Iorga vorbea, în cronica sa la volum, despre frumuseţea de stampă japoneză a peisajului din aceste proze de mare rafinament, stilizate cu o mînă sigură de maestru. Nimic mai adevărat. Şi în acelaşi registru, de neverosimilă delicateţe şi forţă estetică, se înscriu şi textele ce compun volumele următoare (De vorbă cu Ilarie, 1941, Din copilărie, 1956,Povestirile lui Mărunţelu, 1956, şi mai ales File din cartea naturii, 1959), care-l impun pe Agârbiceanu drept unul dintre cei mai valoroşi scriitori români în acest gen aparent minor, banal şi atît de sofisticat totodată.

Dacă eruditul şi inimosul editor care este profesorul Ilie Rad va continua să-şi ducă, ardeleneşte, gîndul pînă la capăt, sînt convins că opera lui Agârbiceanu va avea, în sfîrşit, soarta pe care o merită. Adică una mai bună decît cea de pînă acum. Căci prozatorul ardelean, iată, ne poate încă surprinde, deşi istoria literară l-a reţinut, nedreptăţindu-l vădit, doar ca autor de climat, creator al unei opere vaste, însă fără un contur estetic bine precizat. Evident, surpriza n-o vom simţi decît numai cu condiţia de a fi dispuşi să-l citim pe Agârbiceanu altfel decît pînă acum, din interes cultural şi cu un ochi proaspăt, neîntunecat de prejudecăţi.

 

 

Revista indexata EBSCO