Aug 24, 2016

Posted by in Istorie literara

René de Brasey – Dan Fărcaşiu

Uitîndu-mă pe hartă la centrul Timişoarei, pornind din faţa catedralei spre răsărit, văd două străzi paralele, cu o curbură urmînd linia Begăi. La miazăzi se află Bulevardul Constantin Diaconovici Loga. Pe linia de miazănoapte scrie Bulevardul Mihai Eminescu, dar în timpul pe care caut să-l regăsesc pe hartă nu ştiu dacă avea acelaşi nume. Nu ştiu nici dacă cele două străzi se numeau pe atunci bulevarde.

Cam pe la jumătatea distanţei dintre catedrală si facultatea de medicină străzile se întretaie cu o arteră majoră, Strada Michelangelo, care ştiu că nu era acolo. În locul ei era o stradă scurtă, pînă la marginea parcului. În continuare, se afla o alee ducînd la o punte de picior peste apă. Pe acolo am condus o fată, Puşa Boitor, după ultima seară de dans de la liceu. N-am mai întîlnit-o după aceea; în dimineaţa următoare m-am închis în casă ca să-mi încarc în minte matematica şi chimia pentru examenul de admitere la politehnică.

Dincolo de Strada Michelangelo, de-a lungul Bulevardului Loga, intru pe tărîmul amintirii: figurilor geometrice de pe plan le corespund casele de altădată. Clădirea masivă de pe stînga, trei case mai încolo, e însemnată pe plan: „Colegiul Naţional C. D. Loga”. Revăd faţada impunătoare prin ochii cu care am văzut-o întîia oară. Numele original fusese Colegiul Naţional Bănăţean Diaconovici Loga, iar prescurtarea C.D.L. Cîte un băiat mai mare mai purta chipiul albastru închis cu cele trei litere în fir de aur în faţă. Cînd am intrat acolo ca elev, imediat după „reforma” învăţămîntului, era încă şcoală de băieţi, dar se numea liceul (sau şcoala medie) numărul unu. Vreo doi ani mai tîrziu numele s-a schimbat în Nikos Beloyannis, după un terorist comunist grec. Noi, şi toată lumea, ştiam că sîntem elevi la Loga.

De-a lungul laturii de răsărit a liceului, pe hartă apare inscripţia Strada René Brasey. Mă întreb cîţi dintre elevii şi chiar profesorii care o parcurg şi o traversează cunosc semnificaţia acelui nume pentru liceul lor. Dintre foştii elevi, seria mea este ultima care l-a întîlnit la catedră pe Dom-Brasey, profesorul de franceză.

Două slăbiciuni avusese la viaţa lui: vînătoarea şi trabucurile de calitate. Cînd l-am cunoscut eu, în 1951 (părinţii mei, colegi cu el de profesie, îl cunoşteau mai bine şi mai de mult), nu prea mai avea parte nici de una nici de celelalte: permisele de vînătoare erau greu de obţinut, activitatea necesitînd arme de foc, iar trabucurile erau scumpe şi nu mai erau de calitate. Oricum, cînd începea să vorbească, gura i se deschidea în forma trabucului. Era un om scund, dar se ţinea foarte drept, cu capul sus şi umerii spre spate. Avea ochi rotunzi, puţin bulbucaţi, care te priveau direct, cu o căutătură uşor ironică. O urmă de păr, tăiat scurt, era identificabilă în regiunile de deasupra urechilor.

În ansamblu, avea un aer seniorial şi în acelaşi timp rustic. Născut René de Brasey, îl scosese pe de la venirea in România, la sfîrşitul primului război mondial. Din puţinul pe care-l spusese, cei care îl cunoşteau mai bine stabiliseră că plecase din Franţa în urma unei rupturi cu familia. Incidentul intervenind deodată cu terminarea studiilor şi terminarea războiului, singura soluţie pe care şi-a găsit-o a fost să plece cît mai repede şi cît mai departe. A aflat că există o ţară în răsărit care caută profesori de limba franceză şi că informaţii suplimentare se pot obţine în Franţa prin institutul francez în România. Impresiile generalului Berthelot despre acea ţară, publicate în ziarele din Paris, i-au sporit interesul.

România crescuse dintr-odată, dublîndu-se atît ca suprafaţă cît şi ca populaţie, creşterea aducînd cu ea nevoia de şcoli româneşti în provinciile nou alipite. Imperiile care le stăpîniseră folosiseră şcoala ca instrument de deznaţionalizare. Peripeţiile scriitorului bănăţean Ion Popovici oferă un bun exemplu: Deşi românii erau cei mai numeroşi dintre naţionalităţile provinciei, pe cînd ungurii reprezentau 12%, iar în Lugoj, unde se născuse, exista doar o mînă de unguri, majoritatea românească fiind covîrşitoare, băiatul a trebuit să se înscrie la gimnaziul maghiar. Acolo l-a avut coleg pe un alt viitor scriitor al Banatului, Victor Vlad Delamarina. Patru ani mai tîrziu, băieţii au organizat o şezătoare literară a Societăţii de lectură a elevilor români, pentru care au fost eliminaţi imediat.

În creşterea rapidă a numărului şcolilor în România Mare şi-au găsit loc un număr semnificativ de francezi. Selecţia îngrijită a asigurat buna calitate a predării limbii. Ca revers al medaliei, majoritatea au răspîndit de la catedră ideile pernicioase ale revoluţiei franceze. În asta, Liceul Loga a fost o excepţie. Cu sau fără de, René Brasey reprezenta l-Ancien Régime. Cît despre el, a îndrăgit destul de repede ţara în care a ajuns. In timpul de care vorbesc, era deja printre profesorii vechi ai liceului şi vorbea româneşte fără accent.

Începînd cu clasa a opta (“ciclul trei”), programa analitică includea a doua limbă străină. Prima era rusa, băgată pe gît din clasa a cincea. Puteai alege între franceză şi germană. Eu făceam parte din minoritatea care se înscrisese la germană, sau cum îi spuneam noi schwobische Sprache, pentru plăcerea de a-l auzi pe profesor, Herr Lux, protestînd că el ne predă Hochdeutsch, nu dialect. Nu ştiu din ce motiv orele de germană au început cu vreo două săptămîni întîrziere, în care timp am fost puşi în ora de franceză, pentru menţinerea ordinii. Am asistat în felul acesta la consideraţiile fonetice cu care Dom- Brasey începea predarea limbii franceze.

– Fiecare limbă are sunetele ei, care pot fi neobişnuite celor care o învaţă. Dacă sunetele franţuzeşti vi se par greu de scos din gură, gîndiţi-vă la cei ce învaţă româneşte. Fraza simplă: „Am un cîine şi-i dau o bucată de pîine,” un francez o spune: „Am un c.ine şi-i dau o bucata de p.ine;” un neamţ: „Am un chiine şi-i dau o bucata de piine;” un italian: „Am un caine şi-i dau o bucata de paine”.

Luînd vocalele la rînd, ne-a explicat că în franceză există un e scris ca pe româneşte, dar pronunţat altfel, şi trei altele scrise cu accente, după care ne-a avertizat:

– Ca să nu-şi bată capul să înveţe cînd se scrie é si cînd è, unii şmecheri au adoptat procedeul de a scrie o liniuţă verticală deasupra lui e. Cînd primesc înapoi teza sau extemporalul corectat cu creion roşu şi nota în colţul paginii, încearcă să convingă profesorul că de fapt liniuţa se îndoaie la capătul de jos, spre dreapta sau spre stînga, după cum e corectura. E un truc pe care l-am întîlnit de prea multe ori ca să prindă.

Continuînd cu explicaţia:

– Nu trebuie să faceţi ca nepricepuţii care spun: la leoson deo fransé. Pentru e ca în le, faceţi-vă gura

ca pentru o (aici buzele domnului Brasey luau forma unui trabuc mai gros) şi spuneţi e; pentru u ca în mur, faceţi-vă gura ca pentru u (aici buzele se strîngeau la dimensiunea unui trabuc normal) şi spuneţi i.

Ca exemplificare pentru sunetul din urmă, ne-a povestit cum se îmbrăcau nobilii pe vremea lui Louis XV şi Louis XVI, cu pantaloni dela brîu pînă la genunchi şi strînşi în jurul genunchilor, numiţi culottes; cum la revoluţia din 1789 au venit în adunarea constituantă un grup de derbedei care se îmbrăcau în nădragi lungi şi cărora li s-a spus în batjocură sans-culottes; cum pînă la urmă pantalonii lungi au ajuns articol general de îmbrăcăminte bărbătească, astfel că vorba culotte „a rămas să se folosească numai pentru izmenele de femeie”. Nu ştiu dacă în semn de protest împotriva istoriei sau pentru că prefera ţinuta de vînătoare, el nu purta decît pantaloni de golf, largi peste genunchi şi strînşi cu catarame dedesubt.

N-am mai fost de faţă la alte lecţii de franceză, pentru că grupul nostru de şase şi-a început orele de germană, într-o cămăruţă la subsol. Am pierdut astfel povestirea unei prime lecţii cu subiectul Le montre, menită să prezinte unităţile de timp şi cititul pe cadranul ceasului în franceză. Cu ani înainte, neavînd nimeni ceas în clasă, un elev a fost trimis la poartă să vadă cît e ora. Elevul s-a întors într-un minut şi într’un grai bănăţenesc pur a zis: “Dom’ profesor, este trei firtale la zece şi îi făleşte trei minute”.

Fiind foarte bine organizat, putea să-şi permită ca, terminînd ce avea de predat în ora respectivă să mai lase cîteva minute în care să satisfacă cererea nelipsită a elevilor:

– Domnule profesor, mai povestiţi-ne, vă rugăm, ceva.

De exemplu

– Aţi observat vreodată că un cîine care înnoptează afară, înainte de a se culca se învîrte în jurul cozii? (De-acolo vine vorba că se învîrte să-şi prindă coada.) De ce ? Pentru că într-un timp străvechi strămoşul cîinelui de astăzi trebuia să-şi facă un culcuş în iarba înaltă şi după zece mii de generaţii dela domesticire, de abia acum e în curs de a se dezbăra de atavism..

Evident, Domnul Brasey a devenit rapid profesorul favorit al colegilor care au fost în clasa lui, Asta pînă cînd a dispărut subit şi după o săptămînă în care Herr Lux ne-a dus în sala unde se aflau restul clasei, tot pentru menţinerea ordinii, o profesoară a preluat secţia de franceză, fără explicaţii.

Bine înţeles, s-a aflat imediat că fusese „ridicat”.

Necazul domnului Brasey i se trăsese de la o verificare de partid. Modul de creştere a unui partid comunist fusese dezvoltat după modelul digestiei animalelor marine inferioare, care se umflă cu apă de mare şi apoi se dezumflă, reţinînd lighioanele mai mici cu care se hrănesc şi regurgitînd pietricelele şi nasturii rămaşi de la înecaţi. In mod periodic, „partidul” trecea prin perioade de recrutare, în care oamenii erau asaltaţi să se înscrie, refuzul putînd fi interpretat ca „atitudine duşmănoasă,” urmate de aşa numite verificări, în care o parte dintre membri erau daţi afară pentru diverse păcate de impuritate politică ale lor, ale părinţilor, sau ale rudelor pînă la a şaptea spiţă.

Păcatele respective ar fi putut uşor să fie identificate înainte de racolarea în partid, mai ales că a fi exclus din partid era o „pată pe dosar” mult mai rea decît a nu fi fost niciodată membru şi afecta posibilitatea şi modul de a-ţi cîştiga existenţa. Frica şi nesiguranţa erau însă elemente de bază pentru asigurarea controlului populaţiei.

S-a întîmplat ca seria noastră să înceapă limba franceză tocmai cînd se făcea, sau curînd după ce se făcuse o verificare de partid. Cu acea ocazie, a apărut în faţa unei comisii de verificare din oraşul Timişoara profesorul de franceză de la liceul Nikos Beloyannis.

– Tovarăşul Brássei? întrebă cu un aer conform instrucţiunilor binevoitor şeful comisiei, un membru în comitetul orăşenesc sau regional de partid.

– Spuneţi-l cu z ca în zarzavat şi faceţi-l să rimeze cu mititei, i-a răspuns Dom-Brasey, cu egală bunăvoinţă.

Pornind să studieze cu atenţie dosarul din faţa sa, tovarăşul din comitet a ridicat ochii, observînd:

– …Născut în satul Brasey din Franţa… V-aţi luat numele de la sat?

– No. Satul de la mine.

Răspunsul a adus comisia intr-o stare de muţenie temporară. Ştiau desigur că au existat destui membri de partid comunist cu origină neproletară sau „nesănătoasă”, unii dintre ei în funcţii înalte, dar regula prescrisă de etichetă (şi de instinctul de conservare) cerea ascunderea faptului, nu proclamarea lui. După cîteva secunde, au continuat cu întrebările prescrise:

– Cînd aţi intrat în P.M.R.?

– La înfiinţare.

– Cum aţi intrat in partid?

– Prin vărsare.

– Cum?! Cum adică?

– Cînd am venit în România, fiind mare amator de vînătoare, am căutat să mă apropii de un grup de oameni cu aceeaşi pasiune. Am aflat curînd că cele mai reuşite vînători sînt organizate de clubul conservator din localitate. Organizaţia locală a partidului şi clubul erau noi, opera socrului unui ofiţer din garnizoana românească instalată acolo cu cîteva luni înainte. M-am înscris în partid ca să mă înscriu în club; n-am participat la activitatea politică, mai ales că încă nu eram cetăţean român.

Foarte curînd după aceea, partidul şi-a schimbat numele, devenind Partidul Conservator Progresist (P.C.P.), iar o fracţiune s-a raliat la Partidul Conservator Democrat, P.C.D., al lui Take Ionescu, scindat tot din partidul conservator cu vreo zece ani mai înainte… Organizaţia locală a optat pentru Take Ionescu, astfel că am fost vărsat la P.C.D.

Cele două partide conservatoare n-au avut viaţă lungă. P.C.P. a aderat după moartea conducătorului său, Marghiloman, la partidul lui Averescu, iar P.C.D. a fuzionat cu Partidul Naţional, cu care ocazie am fost vărsat la Partidul Naţional.

Patru ani mai tîrziu, Partidul Naţional s-a unit cu Partidul Ţărănesc, al lui Mihalache, formînd Partidul Naţional Ţărănesc, P.N.Ţ., astfel că am fost vărsat la P.N.Ţ.

În 1945 s-a desprins din P.N.Ţ. gruparea dizidentă a lui Anton Alexandrescu, care a aderat la Frontul Naţional Democrat. Am fost vărsat la P.N.Ţ. – Anton Alexandrescu.

După alegeri, o parte din grupare a trecut la partidul Social Democrat, P.S.D., iar cei mai mulţi au fost ulterior absorbiţi de Frontul Plugarilor. Eu am fost printre cei vărsaţi la P.S.D.

În Februarie 1948, cele două partide din Frontul Unic Muncitoresc, Partidul Comunist Român şi P.S.D., s-au unificat în Partidul Muncitoresc Român şi am fost vărsat la P.M.R.

Cîteva luni mai tîrziu, pe un ger cumplit, Domnul Brasey, într-un palton pătat de noroi uscat şi cu un fular peste o fostă pălărie şi peste urechi, înnodat sub bărbie, spărgea cu tîrnăcopul pămîntul îngheţat la canalul Dunărea – Marea Neagră. Un nou supraveghetor, văzîndu-l cum îşi mişca fără vlagă braţele îngheţate, l-a apostrofat:

– Mă, boşorogule, nu ţi-e ruşine? Aşa se dă cu tîrnăcopul? Treci imediat în baracă şi aşteaptă-mă acolo!

“Boşorogul” s-a dus, mergînd mai încet, că nu-l mai ţineau puterile, în baracă. După cîteva minute a intrat după el supraveghetorul şi i s-a adresat:

– Domnule profesor, vă rog să-mi iertaţi modul in care v-am vorbit adineauri, dar sînt şi eu în vizor şi nu puteam să mă adresez altfel unui deţinut. Sînt unul dintre foştii dumneavoastră elevi. Din păcate nu pot să vă ajut altfel decît să vă feresc de ger. I-a dat sarcina să îngrijească focul din sobă, şi aşa a supravieţuit Domnul Brasey la canal. A reapărut în oraş, slab şi îmbătrînit, ca toţi care ieşeau din puşcărie, dar cu capul sus şi spinarea dreaptă, ca şi înainte. Cum nu i s-a mai dat vreun post după aceea, a trăit pe la foştii săi elevi, care ţineau cu toţii la el, cîte o lună sau mai mult, după cît putea fiecare.

Douăzeci şi cinci de ani după moartea lui s-a văzut că foştii săi elevi nu-l uitaseră, cînd strada de-a lungul curţii liceului a primit numele Strada René Brasey.

Revista indexata EBSCO