Aug 23, 2016

Posted by in Panoramic editorial

Emilian MARCU – Vitrina cărților

Daniel Corbu, Ferestrele oarbe, editura Princeps Multimedia, Iaşi, 2016, 178 p. Prefaţă de prozatorul Teodor Parapiru, postfaţă semnată de poetul Ion Mircea, referinţe critice semnate de: Cezar Ivănescu, Constanţa Buzea, Marin Mincu, Romul Munteanu, Ioan Holban, Gheorghe Grigurcu, Adrian Dinu Rachieru etc., şi o scurtă notă biobibliografică.

Apărută în condiţii grafice deosebite, noua carte de poeme inedite (cu foarte puţine reluări), Ferestrele oarbe, a lui Daniel Corbu poate constitui, cu siguranţă un eveniment editorial al acestui an. Nevindecata rană pe care o poartă cu sine poetul, îşi dezvăluie taina, dar şi ceremonia ce se pot decoda din aceste ferestre oarbe, carte în care el reuşeşte, atît de bine să se exprime pe sine, chiar după ce Don Quijote învinsese morile de vînt/ ale Europei/ iar Hamlet îşi dădea obştescul sfîrşit/ anunţînd doritorii de breaking news/ că mereu e ceva putred în Danemarca. Poezia rituos-oraculară, aproape de un şamanism bine temperat dar aproape mereu uzitat, pe care o cultivă cu obstinaţie, Daniel Corbu transmite cititorului o stare de spirit deosebită, o stare nu prea des întîlnită în poezia noastră modernă, în care ai sentimental că eşti tot mai cucerit de rafturile bibliotecii şi, din cînd în cînd, cîte o carte, parcă pentru a-ţi atrage atenţia, cade din raft (vezi poemul Îngerul Gabriel, în care cartea lui Gabriel Garcia Marquez, nu este decît pretextul că se află într-un plin veac de singurătate, şi că nimic nu este întîmplător pe această lume, lăsînd să se înţeleagă că în această stare are tot dreptul de a fi, ceea ce trebuie să fie poetul într-o lume retrasă, adică Şamanul.) El, poetul, oficiază, în fiecare poem, un ritual de supunere şi de mediere cu lumea livrescă, de dialog cu sinele prin intermediul personajelor la care face trimitere, lume pe care o domină şi o supune, aducînd-o drept dar cititorului, ca şi cum i-ar aduce un dar zeiţei Poezia, de fiecare dată, o jertfă să-i capete bunăvoinţa. Retorismul pe care îl practică ne face să credem că fiecare poem pe care îl scrie este un adevărat ritual, iar el se pregăteşte din timp să se adreseze cititorului într-o anumită ţinută de gală. Există în poemele lui Daniel Corbu ceea ce exista în poezia poeţilor de la începuturile literaturii, dorinţa de a tămădui suflete cu acest miraculos leac numit cuvînt. Poezia intimist-intelectualistă a lui Daniel Corbu este ca un arc peste poezia optzecistă, trecînd, aşa precum corabia lui Noe, spre muntele Ararat, acolo unde încearcă să fixeze lumea pe care urmează să o salveze. Pe acest munte el ştie că se află oul de gheaţă, care nu este altceva decît poezia în stare pură, protejată de aerul rarefiat, gata să se ofere cititorului. Acolo se află chiar inima reginei pe care o invocă Daniel Corbu, pe care o provoacă să i se arate ca într-un joc de şah orb, jucat de nimeni altcineva decît cu Homer, în duminica pedepselor. Multe dintre poemele din această carte, poetul le dedică unor confraţi, cu care are un fel de dialog mut, răspunzînd, orb şi surd, unor provocări, cum se întîmplă în Înălţarea şi decăderea unui distrugător de totemuri, poem dedicat lui Călin Ciuborari, unde clamează: Orice ai spune nu e de-ajuns!… Ai putea petrece o viaţă la capătul frînghiei/ răstălmăcind profeţia unui cuvînt. Deşi în poemele din această carte, Ferestrele oarbe, şahul e orb, poetul e orb (există un poem numit Evanghelia după Corbu în care este citat Homer, şi de aceea cred că mai nimerit ar fi fost ca acest poem să se intituleze Evanghelia după Orbu) dar, în acest angrenaj, sigur, cititorul nu este surd şi mai ales orb. Pentru el lumea şamanică pe care o devoalează Daniel Corbu, şi la care se face părtaş atunci cînd poetul se află în plină ceremonie, este o lume a sentimentelor primare în care răzbat ecouri din cărţile de la facerea lumii. Ferestrele oarbe, ale Daniel Corbu, protejează o bibliotecă arsă, din a cărui cenuşă el, cu ajutorul memoriei, asemenea pictorului anonim chinez, cel care a reconstituit, din memoria colectivă, un muzeu cu 20.000 de tablouri dispărute, construieşte universuri care se suprapun şi se amestecă într-un mare creuzet. Cu tenacitate şi răbdare, cuvintele se întrupează şi paginile bibliotecii de cenuşă capătă consistenţă, devenind instrumente de lucru în acest ceremonial al cenuşii, aşa cum este ceremonialul ceaiului. Practicînd invocaţia şi mai ales acel ritual şamanic, Daniel Corbu se află ca în faţa unui fenomen mistic, în care gesturile încearcă să încrusteze ceva pe dantela unei furtuni. El ştie că poetul este de fapt, un şoarece bătrîn de bibliotecă şi că: Şoarecii timpului, cu care poetul intră în concurenţă, rod fără-ncetare, căci, libertatea de-afară e plină de ziduri. Ceea ce spunea Carl Sandburg cu că Poezia este un animal marin care merge pe uscat şi ar vrea să zboare se potriveşte aproape perfect cu modul cum Daniel Corbu îşi construieşte poezia ca discurs liric. Poezie de ceremonial, în care poetul este şi regizor dar şi actor principal, în care îngerii îl descriu cu o precizie de ceasornicar tocmai atunci cînd: Începusem să mor prea vizibil. Vorbeam cu/ mult prea ocupatele celule…/ care îl amuzau de pierderea clasicei demnităţi. Sigur că este, în fond, o joacă şi o dorinţă de a clama bunăvoinţa semenilor şi mai ales a cititorului de poezie, cel care: De un timp vor să le ghicesc viitorul/ dar de fiecare dată uită/ că în el se ascunde şi moartea. Cu fiecare poem din această carte poetul Daniel Corbu săvîrşeşte un ritual de trecere de la viaţă la moarte şi invers, pentru că fiecare poem este un discurs despre viaţă. Despre poezia sa Gheorghe Grigurcu spune: Luptînd cu poezia precum Iacob cu îngerul, Daniel Corbu rămîne stăpîn pe fiinţa sa, care-l ajută să privească lumea prin mai multe răni deodată, textuale ca şi existente, iar Adrian Dinu Rachieru consideră că: În epoca ingineriei textuale, Daniel Corbu se reîntoarce întremat la izvoare. Cred că poezia lui Daniel Corbu se adapă chiar din izvoarele Poeziei şi aşa cum se spune este un poet născut iar nu făcut.

 

 

Vasile Ilucă, Haralambie, Editura PIM, Iaşi, 2016, 250 p. Prefaţă de poetul Vasile Filip.

Prin cărţile sale prozatorul Vasile Ilucă poate fi considerat, fără a greşi sau a exagera, unul dintre ultimii cronicari contemporani ai Iaşului. Istoriile sale, trecute în cărţile: Iaşi – şoapta din ziduri, Iaşi, istorie şi spirit, Hoinar în jurul Iaşului, Prin Iaşii din suflet, Ce nu ştim despre Iaşi, Vol. I-VI, Junimiştii la ei acasă, Un humuleştean la Iaşi, sau proza de ficţiune, care şi aceasta pleacă tot de la realităţi istorice şi se construiesc din cenuşa memoriei umane şi documentare, cum ar fi: La crîşma din drum vol. I-II, Hanul cercetaşului, În Mahalaua Tăcerii, Tango nocturn sau recentul roman Haralambie, ne pun în faţa unui scriitor profund implicat şi ataşat de viaţa amintirilor, ce se păstrează în pietre, în pisanii sau chiar în mentalul colectiv, legate, cu fir de aur prin timp şi peste timp, despre acest mare, dar şi misterios oraş, numit Iaşi. Aş putea spune că după cărţile lui Vasile Ilucă s-ar putea realiza, cu uşurinţă, un oraş tridimensional, oraş pe care îl păstrăm în suflet, dar şi pe care ne dorim să-l facem cît mai cunoscut celor ce sînt mai tinerii lui locuitori, sau, de ce nu? vizitatorilor, doritori să-l cunoască. Din povestirile romanţate scrise de Vasile Ilucă ne putem da seama că oraşul Iaşi este cu adevărat o uriaşă fiinţă vie, care poartă, pe şi în trupul său, istorii fascinante, lumi, aparent demult apuse, dar care îşi duc totuşi viaţa, tainic, în pereţi, pe ziduri şi în memorie. Demult nu am mai citit un roman atît provocator ca acesta intitulat Haralambie, după numele bisericii cu acelaşi hram, ce se află în Iaşi. Sînt un bun consumator de o astfel de literatură, instructivă dar şi deconectantă, o literatură pe care am savurat-o încă din pruncie, cînd începusem să buchisesc literele. Haiducii, piraţii şi aventurierii, făceau parte din arsenalul lecturilor mele preferate. Şi de aceea întîlnirea cu un astfel de roman mi-a produs, pe lîngă o mare bucurie, şi un sentiment de nostalgie. Romanul Haralambie este, am putea spune, un manual de instrucţie militară, de formare a ostaşilor destoinici de pe lîngă curţile domneşti din Moldova, un roman de dragoste şi de ură, de sacrificiu şi de curaj, şi, în ultimă instanţă, de conflict biblic. Doi fraţi, fiii unui oştean grec ajuns în slujba lui Vodă din Moldova, Constantin Ipsilanti, vin din localitatea natală, Ianina, urmînd povaţa tatălui lor, să devină oşteni şi slujitori ai domnitorului. Cei doi, Gheorghe şi Haralambie, urmează povaţa tatălui şi ajung să intre în oastea domnitorului. Dar unele conflicte, caracterul rebel al lui Haralambie, neîmplinirile sale, îl fac să devină, în cele din urmă, un vestit şi temut haiduc din Moldova. Nu voi prezenta întreaga acţiune a romanului, lăsînd cititorului plăcerea de a afla totul, ci doar voi spune că Gheorghe este desemnat de Vodă să-l prindă şi să-l aresteze pe fratele său. Are loc prinderea şi sfîrşitul tragic al lui Haralambie. Remuşcările care l-au cuprins pe Gheorghe şi pentru faptul că fiind cel mai mare dintre ei nu a ştiut să-l educe pe Haralambie să rămînă un bun oştean, dar şi faptul că l-a vîndut şi trimis la moarte, l-a determinat să construiască o biserică a cărui nume să fie Haralambie. Aparent ar putea să fie catalogat acest roman drept unul de capă şi spadă, de luptă între bine şi rău şi cam atît. Nimic mai greşit. Este un roman complex, plin de tot felul de amănunte extrem de interesante, scris într-o limbă a epocii dar citibilă, un roman instructiv, aşa cum nu prea se mai scrie în zilele noastre. Vasile Ilucă poate fi considerat un prozator de ficţiune reală şi pentru realitatea face casă bună cu ficţiunea.

 

 

Elena Cărăuşan, Sînge de nisip, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016, 100 p. prefaţă de Ion Mureşan.

 

Proprietara unei sensibilităţi deosebite, poeta Elena Cărăuşan, într-un poem din cartea Sînge de nisip, în Culorile soarelui scrie: Păşesc desculţă/ prin roua unei dimineţi obişnuite./ E devreme./ Abia ultima stea şi-a înecat licărul/ în lumina timidă a dimineţii./ În zare, albastrul limpede e invadat/ de primul semn, purpuriu de răsărit,/ se vesteşte ceremonial misterios… Chiar acestui ceremonial misterios, asemănător unor adevărate plicuri vechi, roase pe la colţuri de trecerea inevitabilă a timpului, dar neerodînd sentimentele, i se închină poeta în aproape toate poemele din această carte, de o sensibilitate cu totul aparte, de o anume măreţie a cuvîntului, dar şi de sfioşenie şi o pudicitate specială cînd păşeşte desculţă prin roua unei dimineţi obişnuite. Apărută în condiţii grafice deosebite, atent editată, cartea Sînge de nisip a Elenei Cărăuşan este însoţită şi de o amplă şi generoasă prefaţă semnată de poetul Ion Mureşan. Poetul Ion Mureşan în prefaţa Un caz de poezie cu personaj ne avertizează că este vorba de un adevărat caz de poezie în ceea ce scrie în cartea Sînge de nisip, cînd Elena Cărăuşan spune: Cît un cristal de nisip/ e cîntecul sacadatordonat al inimii ştiind că: nisipul meu a fost un munte. Despre fragilitatea omului, a sentimentelor şi a tuturor celor înconjurătoare vorbeşte poeta descriind muţenia muntelui dîndu-şi seama că poate ţine clipa în palmă, chiar dacă ea simte că e deja trecut. Pentru Elena Cărăuşan, aerul e îmbrăcat în lucirile luminii atunci cînd e culcată pe pămîntul umed,/ aud foşnetul cald, iar cerul este decorat cu cireşi înfloriţi. Poeta Elena Cărăuşan simte, şi acesta este un mare merit pe care îl are poezia sa, că timpul respiră trupul, denunţînd fragilitatea noastră, în faţa timpului, cînd muntele devine nisip, iar orele-s împletite cu cer şi pămînt. Sîngele de nisip se oglindeşte în Oglinda în cer, unde invocă: Arată-mi drumul/ unde cuvintele sîntem noi/ zduri ridicate-n mister,/ poeţi deschise,/ umbre de îngeri goi/ şi în noi,/ o oglindă în cer. În această oglindă ea presimte că nourii unduiesc silabe, neştiind niciodată pentru cine/ vibrează arcuşul zînelor în cer, cînd nunta de foc/ mistuie în zăpezi/ vals de ani legănat în doi. Acestui vals i se lasă, sau, de fapt, mai sigur, i se dedă atunci cînd simte că: A plecat din mine/ cer deasupra, cer sub picioare… Poezia Elenei Cărăuşan stă sub semnul unei mari nelinişti, neacceptînd singurătatea, ea fiind într-o continuă mişcare, aproape agitaţie i-am putea spune, tocmai pentru a nu lăsa să o cuprindă sîngele de nisip, amorfitatea singurătăţii. Sîngele cuvîntului şi noua lui lucrare sun acoperire, în spaţiul dintre silabe care oricum nu mai are sens, în viziunea poetei noastre, este Gîndul. Gîndul este sîngele perfect, fără defecţiuni. Gîndul este poarta spre o renaştere nesfîrşită: Gîndul va naşte gînduri,/ ca seminţele de rodie/ mă voi înmulţi/ mă voi naşte, pe rînd, cîte una/ pentru fiecare zodie/ şi-n fiecare gînd voi fi alta. Dar eu cred, spune în prefaţa sa poetul Ion Mureşan, că Elena Cărăuşan este indiscutabil locuită de geniul Poeziei. Acreditarea, cu asemenea cuvinte spuse de poetul Ion Mureşan este o serioasă carte de vizită, un act de acreditare a harului poetic ce se poate desluşi din acest Sînge de nisip al Elenei Cărăuşan. Este o carte temeinic alcătuită, zidită, treaptă cu treaptă, fără grabă, fără ostentaţie şi mai ales cu mult har.

 

 

Vera Crăciun, Dansul fulgilor de nea, 2015, 40 p., şi Auraş – Fluturaş, 2016, 40 p, tipărite la editura Silvius Libris, Chişinău.

Apărute în condiţii grafice deosebite, cele două cărţi ale Verei Crăciun confirmă faptul că ne aflăm în faţa unui autor care ştie să se exprime pre gustul şi pre limba micilor ei cititori, dar şi că are capacitatea de a solicita editorilor un anume tip de carte, cu ilustraţii adecvate, care să atragă. Editate, şi trebuie să remarc în mod special, calitatea desenelor însoţitoare, semnate de Natalia Nîş, cele care dau viaţă şi armonie textului, cărţile Verei Crăciun sînt un temeinic exemplu de respect faţă de cititorii căreia ea se adresează. Poveşti, în versuri sau în proză, fantezii cu Zîna-cea-Bună, cu fluturaşi şi cu îngeri, cu copii de vîrsta cititorilor, populează aceste cărţi, le dau viaţă, dar şi sfaturi, printr-un text simplu, coerent şi armonios, invitîndu-şi cititorii în lumea poveştilor, pe acel tărîm în care poposim cu mici şi mari, pentru că acolo este lumea sinceră şi adevărată, acolo ne regăsim atunci cînd nu mai avem loc nicăieri în lumea mare. Sofia-Maria, o fetiţă de cinci anişori, plimbîndu-se într-una din zile prin grădina bunicii (marea majoritate a cărţilor pentru copii se desfăşoară în acest peisaj feeric – grădina bunicii sau grădina bunicilor), văzu ceva zburînd şi apropiindu-se de ea şi spuse: Ce o fi, ce o fi oare?/ Depărtarea poartă-n floare/ …/ Ba apare, ba dispare,/ Ba se pierde iar în zare, Se înalţă, lin pluteşte…/ Şi în zboru-i înfloreşte. După ce reuşeşte, în cuvinte simple să contureze decorul şi să facă, aproape pe neobservate, cunoştinţă micului cititor, cu personajul Auraş-Fluturaş, autoarea desfăşoară acţiunea, din aproape în aproape, făcîndu-l pe cititor co-participant la această feerie. Lumea basmului este de fapt o lume în care ne cantonăm să putem visa, să putem spera, să putem să ne construim o lume aşa cum ne-o dorim şi, mai ales, cum o merităm. Poemele, fie că se numesc: Şoapta florii de salcîm, Şoapta bujorului, Şoapta petalei de cais, Şoapta zambilei, Şoapta florii de cireş sau Buchetele violete, Frumuseţea primăverii, Copăcelul şi bunicul, vin să construiască, cu emoţie şi răbdare, un zbor de aripi, un zbor al viselor împlinte împreună cu Zîna-cea-Bună, cu îngeraşii, dar şi bunica sau bunicul, care devin personajele îndrăgite pentru lumea copiilor. Vera Crăciun face parte dintre puţinii autori contemporani care scriu literatură cu adevărat pentru copii, autori care se fac înţeleşi de cei cărora le este destinată această literatură. Şi pentru că ia în serios acest demers, pentru că tratează cu emoţie ceea ce doreşte să ajungă la inima micilor ei cititori, realizează cărţi pe placul cititorilor. Fie că este vorba de jocul ielelor în primăvară, fie că descrie, cu multă emoţie Strălucirea zăpezii, Vera Crăciun vede în fiecare cititor sau ascultător al cărţilor sale un adevărat îngeraş, dar şi un foarte sever critic literar, pentru că: În noaptea cu mii de stele/ Şi cînt viu de greieraş,/ Norul, cu-a lui falduri grele,/ A-ntîlnit un îngeraş,// Pe-ale lui aripi uşoare/ Şi luciri de stele-n jur,/ El plutea în larga zare/ Dăruind zîmbetu-i pur. Se degajă din aceste versuri un adevărat sentiment de bunătate, de voioşie, de sinceritate, cu care este întîmpinat micul îngeraş, care nu este altul decît nepoţelul sau nepoţica. Este de remarcat, în cele două cărţi pentru copii scrise de Vera Crăciun, uşurinţa cu care îşi întocmeşte discursul, povestea, fie lirică, fie epică, să dezvăluie o lume edenică, făcîndu-se astfel credibilă. Ea ne dovedeşte că a scrie literatură pentru copii trebuie să ştii să te copilăreşti, să poţi să te transpui, fie şi pentru cîteva clipe acelei lumi care pentru unii pare demult pierdută. Cine crede că a scrie literatură pentru copii este e chestiune foarte la îndemînă se înşeală amarnic. Cel mai sever critic dar şi cel mai greu de păcălit este cititorul-copil, pentru că el este sincer, nepervertit de lectură sau de alte întîmplări colaterale. Pentru el biblioteca este egală cu inima lui şi că judecata de valoare se face, în primul rînd, cu inima şi apoi cu mintea. Vera Crăciun face parte dintre scriitorii cu har pentru o astfel de literatură, ştiind să croşeteze, în aşa fel încît visele copiilor să devină chiar şi pentru cîteva clipe, realitate fascinantă, o realitate, care dacă este bine construită să devină memorie peste timp.

 

 

Dana Oana Dalea, Fierbinte, Editura Eurostampa, Timişoara, 2011.

Cu o poezie a temerităţii, a expansiunii pe spaţii vaste, cu imaginaţie, dar şi a unei aventuri interioare, care îi decodifică trăirile, Dana Oana Dalea, în placheta Fierbinte, încearcă să-şi cucerească cititorul, să-l determine să înţeleagă rostul măcinării munţilor de carne de pietrele de marmură. Deşi, doar aparent, poezia scrisă de Dana Oana Dalea pare o poezie intimistă, o poezie care exprimă stări de spirit şi trăiri aproape personale, o poezie a sentimentelor primare, trăite în aşteptarea minutelor ce se scurg greoi, pînă la pauză, ea se uluieşte cînd, cu o bucurie nedisimulată, aproape de naivitate, bucurie specifică mai ales copiilor, constată: Ce imens este Pămîntul!/ Şi ce scurte erau zilele/ Cum se grăbeau să însoţească norii. Această stare concluzivă este posibilă numai în situaţia unei cuplări perfecte cu modul de a percepe fanteziile naturii, cu percepţia lumii înconjurătoare şi fărîmiţarea dimensiunilor reale, ale timpului şi ale naturii înconjurătoare. Apropiindu-se ca mod de exprimare lirică de sinteza poeziei japoneze sau chineze, lapidară, fără prea multe metafore inutile, Dana Oana Dalea scrie în poemul intitulat Svarovski, astfel: Laptele alb al trandafirilor/ Se scurge în bolul de cristale/ În care îmi spăl faţa şi mîinile./ Aroma lor aruncată pe smoală/ Încîntă găinile şi sticleţii sau în poemul Romanul lui Adi cînd spune: Între moarte şi moarte stă mănăstirea,/ Să nu-mi uitaţi idea…o scriu alte mîini,/ panglicile aceluiaşi nod. Picturalitatea, dar şi sugestia, sînt armele cu care şi-a propus Dana Oana Dalea să atace poezia, ca şi cum ar conduce un ritual de exorcizare sau de fixare pe retină a unor trăiri, pe care simte nevoia să le facă imediat cunoscute. Apele s-au limpezit acum./ Cineva a îndrăznit/ Să înfrunte urgia, umilinţa./ Ei au luptat aproape,/ Mult alături de mine,/ Colegii mei, distanţi spune într-un poem, încercînd să-şi clarifice, sau mai degrabă să-şi limpezească trăirile, atunci cînd a încercat să iasă din rînd şi să înfrunte urgia, umilinţa. Fir crud de trestie de zahăr îşi prezintă, dar îşi recunoaşte şi slăbiciunea, dar şi posibilitatea de a se acomoda a autoarei, la o lume de cele mai multe ori ostilă, în acest volum, Fierbinte, unul bine articulat şi consistent, pictural pe alocuri, generos în imagini, ceea ce conturează un viitor poet cu bune posibilităţi de a se impune în peisajul liric românesc al acestor vremuri, şi pentru că spune: Pe alei copacii împărţeau inimioare/ …/ iar pictorii schimbaseră deja lumea.. Spre o astfel de schimbare vîsleşte şi poeta Dana Oana Delea, o schimbare a trăirii poeziei de la noi. …Trăind în lumi paralele, spune despre poezia din cartea, Fierbinte, criticul şi istoricul literar, Adrian Dinu Rachieru, poeta livrîndu-se fără rest, ne oferă o carte deschisă, convertindu-şi suferinţa (nezgomotoasă), acel doctorat în viaţă. Autoarea realizează un iluzionism jucăuş, provocînd un halou al sugestiei, coborînd, adeseori, în reculegeri, cercînd pios glosarul cu amintiri. Dana Oana Dalea propune o poezie cu emoţiile bine strunite: Spini şi petale negre/ Adunate într-un trandafir,/ Într-o vază golită de apă/ Şi răsturnată lîngă o lumînare, concentrînd aici un întreg univers pictural, armonic, în cel mai curat stil japonez.

Revista indexata EBSCO