Aug 23, 2016

Posted by in Panoramic editorial

CHELARU – Edituri moldave/ autori moldavi

Adam Puslojić, Exaltare din abis, prefaţă: Ioan Holban, coperta I: „Abis” – Floarea  Bulduş, Editura 24:ORE, Iaşi, 2016, 152 p.

 

Adam Puslojić, poetul „slav şi daco-mut”, cum îşi spune cu umor (şi poate mai mult de atît), a fost recent, din nou, oaspete al urbei noastre, cam pe cînd a fost editată şi astă carte de versuri (scrisă între 1 şi 15 ianuarie), în care spune şi: „visez un nou/ fel de vers.// Un nod de aer/ luminos”. Adam este, fără îndoială, un poet interesant, care are o cale a sa întru limbaj/ vocabular/ stil, dar e şi o apariţie aparte, un personaj, care face totul cu inimă, şi pentru care amintirea prietenilor săi mai mult sau mai puţin apropiaţi, a confraţilor pe care i-a cunoscut (personal – şi sînt multe nume în această carte, sau prin poezia lor – cum e cazul cu Bacovia, de pildă) este una la care ţine, şi pe care o duce cu sine şi în vers. Ai putea spune că le dăruieşte, în ţara lui din versuri, pe care o vrea cît Serbia şi România la un loc, o nouă casă, pentru că poezia din acest volum poate fi privită şi ca un „dar”, o altfel de „ţară a poeţilor”, multe poeme fiindu-le fie dedicate, fie îi pomeneşte în titlu ori altcumva.

Cuvintele lui spun ceva. De cealaltă parte a firului de suflet cu care scrie sînt tăcerile. Lumea poeziei lui e „în versuri, în tăcere/ şi durere de tăcere/ aleasă, crudă, limpede” (Lirica magna). Altă dată zice: „am ieşit afară din cuvînt/ şi din tăcerea comună”. Altă dată… Adam spune multe şi prin „tăceri” (cuvînt des întîlnit în volum, cum e şi „durere”), dar şi prin felul în care respiră, în două limbi, şi se simte parte a două lumi – cea sîrbă şi cea română. Poate că din aceasta stare izvorăşte un text ca Poem dublat, scris în limbile română şi sîrbă, iar între ele, între cele două lumi, unindu-le dar şi despărţindu-le cumva, curge şi aievea, dar şi prin versul său Dunărea, „limpede peste piatră”, şi „nimeni nu cîntă atît de albastru/ ceva adevărat şi de tot salvat”.

„Sînt un detaliu de cer”, spune poetul într-un text cu care voi încheia această succintă semnalare. „Ce aveam de spus/ am spus-o./ ce aveam de scris/ am tot cîntat” (Uitat şi salvat) zice la un moment dat, „dar încă visez…/ mai departe-n/ depărtări alese/ precum nişte vise,/ nişte alte vise/ visînd”. Şi conciziunea din aste poeme, dar şi aceste versuri anume m-au purtat cu gîndul în fără de hotarul timpului poeziei, care n-are an şi zi şi oră, acolo unde un alt poet din Ţara Soarelui Răsare spunea ceva cum că viaţa pare că e doar umbra unui vis într-un alt vis…

Adam este, aşadar, un poet aparte, un personaj care face totul cu inimă, îşi iubeşte ţara/ limba (care, spune el, e şi Serbia/ sîrba, dar şi România/ româna) şi care poate zice: „Am devenit un/ adevărat poet/ al neamului nostru/ aproape salvat”.

Închei aceste cîteva gînduri după lectura volumului său, şi după cea mai recentă întîlnire (mă gîndesc acum la zîmbetul lui cînd spunea ceva, vreun poem ori vreun gînd unuia dintre noi sau cînd, cu „telefonul-aparat-foto-minune”, cu un ecran de doi cm2, exagerînd în plus, imortaliza digital vreun moment sau ceva anume, o biserică ori vreun grup de colegi), cu o invitaţie la lectură, şi cu un poem năzuit din cuvinte, din tăceri şi din dureri: Detaliu de cer – „Dacă mă vezi, scrie-mi./ O scrisoare, scurtă –/ prin aer, prin vînt ales./ Un cuvînt, doar un cuvînt.// Sînt bine, măicuţo!/ Liniştea mea verde este./ Şi tăcerea o mînă/ de cenuşă. Albastră.// Mă recunoşti, încă?/ Am un chip pietruit/ şi apropos de umbră./ Sînt un detaliu de cer.// De ce să umblu negru/ prin această lume,/ în afară de mine, un val/ somnoros de apă petrecută// Adînc, în mine! Un peşte.”

 

 

Cătălin-Mihai Ştefan, Probleme sangvinice (alte apaosuri), cuvînt pe coperta a patra: Ovidiu Nimigean, Radu Andriescu, Editura Charmides, Bistriţa, 2015, 54 p.

 

În septembrie 2014 semnalam 16 culise, poemul romanesc, al lui Cătălin-Mihai Ştefan, care, spuneam, a constituit, pentru mine, o lectură interesantă. Remarcam atunci, dincolo de temă, de poezia în sine şi de felul în care a fost scrisă/ limbaj/ stil ş.a., şi originalitatea manierei de construcţie, în întregul ei (cu note de subsol care dau o „trimitere” mai altfel unui cuvînt, unei expresii, creînd „aşteptarea” unor „indicaţii”, ca dintr-un scenariu, titlurile, numele „folosite”, simbolistica mai aparte, cu meandre, bine „învăluită” în alte cuvinte şi metafore ş.a.; dar trei „forme” de cuprins care sugerau „chei” de lectură).

În aceeaşi notă de originalitate, dar din alte perspective, sînt scrise şi aceste „probleme sangvinice”, adunate laolaltă ca un fel aparte de confesiune, de poveste a vieţii (imaginate, visate sau, poate, cumva chiar paralele/ tangente ori, pe alocuri, aidoma întrucîtva cu cea trăită/ simţită cu adevărat). Locvace, fuge „cu cercul” (cum se numeşte un poem din volum, pe care, citindu-l, parcă i-am văzut pe cei din satul bunicilor, în care am copilărit, cum „lipăiau” de „la prima oră din zi” pe uliţă, fugărind „cercul nichelat”) prin diverse momente ale timpului său şi al celor apropiaţi ori pe care i-a întîlnit, pe care vrea să le povestească, după un plan al lui. Şi sînt de tot felul, de la fraţii nenăscuţi, „marinari” ajunşi undeva prin „orfelinatul cerului din imediata apropiere a creştetului” său, mirosul „a mîncare învăţat de la mama”, felul în care în decembrie „desena” cu sora sa fulgi, plecarea la ceruri a bunicilor (Oasele blajine este un fel de a le descrie nu atît moartea, cît felul în care a „observat”-o el) la cine mai ştie care amintiri reale ori imaginate în acest fel, pornind de la o eboşă a unei realităţi care aşa i-a părut că se desfăşura, fie „printre schiorlăiturile oraşului”, fie în nopţile în care „nu era emisiune la televizor/ pentru că toată lumea dinlăuntrul lui adormea”… Ori de la castraveţii cu oţet pentru care, spune autorul, „n-aveţi idee de cîte ori m-am dat peste cap să pot intra în borcan”. Sau poveşti ca aceea din poemul Fetele mele şi tata, de pe cînd „aburea” fetele prin tîrg… şi altele, ori cea despre păhărelul de rachiu pe care l-a dat lui moş Nicu, care „se văicărea mai abitir despre vîrsta lui înaintată şi linguşea moartea”, dar avea marele avantaj că „semăna la nas cu bunicul Petrică”, nu bunicul Dumitru, cel care îi „povestea nasoliile războiului/ cu acel calm şoptit, soporific”.

E o dorinţă de a comunica, de re-desena într-un fel propriu chipuri/ întîmplări, într-un limbaj plin de umor, mucalit, uneori (nu chiar foarte rar, totuşi) la marginea buruienosului. Dacă ar fi să facem o paralelă cu celălalt volum amintit, ar putea fi că şi acesta poate părea cumva ca o „poveste” „trăită/ visată” în cheie personală, despre sine şi despre familia sa (fără a cădea în tern/ patetic), despre nostalgia copilăriei ş.a.. Şi în acest caz putem spune că ar putea să pară lectorului că autorul a scris cu cerneala smulsă din sufletul său gînduri/ idei/ frînturi de viaţă (reală sau nu)/ chipuri/ trăiri amalgamate în timp, care au năvălit, „obligîndu-l”, parcă, să le „deseneze” din cuvinte aşternute pe hîrtie.

Închei această scurtă notă de lectură/ semnalare a unui volum interesant şi prin perspectiva proprie pe care o oferă, şi prin modul de a alcătui fraza poetică, şi cu titlu de exemplificare al felului de scriitură, cu un poem – Spaima: „După ce-am smuls noptiera cu oglinda vie/ dinăuntrul copilăriei înăuntrul vieţii mele de atunci/ ea şi-a înfipt rădăcinile în pereţii din jur,/ în plafon, în podea,/ ele au întors acele locuri pe dos,/ au venit spre mine şi m-au micşorat/ pînă la starea de graţie de acum”.

 

 

Gheorghe Bacalbaşa, Instituţia, roman, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2015, 610 p.

 

În colecţia „Opera omnia”, seria „romanul de azi”, anul trecut a apărut acest roman al lui Gheorghe Bacalbaşa.

Toate „vremurile” au un fel al lor în care se „construieşte” „istoria” pentru cei care trăiesc atunci, dar în preajma marilor „răsturnări”, cum a fost cea din 1989, lucrurile parcă se petrec mai altfel. Am cunoscut şi am vorbit cu oameni care au apucat să trăiască schimbările din preajma şi de după cel de-al doilea război mondial şi, apoi, şi pe acestea din şi de după 1989. Înainte ca eu să înţeleg limpede tot ce urma, îmi spuneau despre nebunia ce va să vină, cu schimbările de paradigmă/ de înţelegere, cu lucrurile frumoase (sau care păreau că sînt ori că vor avea consecinţele dorite pentru ca, multe, prea multe, să se „răsucească”), cu oameni care construiau ceva, din păcate nu cei mai mulţi, şi alţii care se căţărau în locurile lăsate goale de vîrtejul care-i arunca pe „foşti”, ca să pună mîna pe putere/ bani/ foloase de tot felul, cu… Un vîrtej care i-a cuprins pe cei care îşi despart viaţa în înainte şi după 1989 şi, peste ani, unii (care şi-au pus viaţa la mezat sau care doar au „aşteptat”) încă se întreabă de ce a ieşit aşa cînd putea să…

Tudor Stroescu, un personaj al acestei cărţi, spune: „Pe de o parte-i norodul. Fraierii care au participat la mineriadă: bătuţii, cei care au bătut, cei care au aplaudat de pe margine. Şi cei care s-au uitat la televizor. Masele largi populare. Pierzătorii din start, looserii. De partea cealaltă, cei puţini, cei care nu au avut timp de prostii. Au făcut bani.”

Nu o să mă opresc decît tangenţial la personaje în această semnalare, deşi „poveştile” lor (fie că e vorba de doctorul Horia Preda (cel care-i ia locul lui Niculai I. Niculae directorul „nomenclaturist” al spitalului), a cărui evoluţie e urmărită în prim plan, ori Mariana Cotoi, un „reprezentant” al „vocii poporului” în stil nou, Cezar Hobiţă, care revine în ţară pentru a-şi lua „patria” – mai precis „covorul de Caramanliu, pe care doctorul îl mîngîia cu degetele îndurerate”, Codruţ Bunea, studentul care ştie exact pe cine să sprijine ca să fie „ajutat” la rîndul lui ş.a.) şi felul în care sînt „construite”/ aşezate în firul naraţiunii nu sînt lipsite de interes, ci mai curînd la imaginea/ „fresca” pe care o re-desenează, în felul său, Gheorghe Bacalbaşa, de la revoluţie la apariţia „emanaţilor”, apoi goana după un „loc sub soare”, cu mineriadele, ura care s-a aprins atunci şi a fost ascunsă apoi sub preş, unde s-a metamorfozat şi ea în… ce-o mai fi. Ori la toate „schemele” care au înnebunit atunci lumea, de la Caritas la, de pildă, S.A.F.I. (al căror sfîrşit este descris cam astfel: „dacă Caritas-ul a sfîrşit-o scurt şi a fost înmormîntat ţigăneşte, cu bocete, răcnete şi leşinături, S.A.F.I. s-a stins leşios, cu încetul, ca o fată de familie bună suferind de ftizie pe care tot o tîrîie ai săi prin spitale”) şi toate celelalte, cu mirosul lor de lăcomie şi „politic” (a se citi, de multe ori, hoţie) într-un talmeş-balmeş de toate mamele în care „şefii”, după cum o „cereau interesele” „schimbau denumirea, schimbau administratorii, modificau legislaţia, că doar erau la putere”. Anii au trecut pentru fiecare în felul lui, unele colţuri ale trecutului, cu oameni cu tot, s-au scurs în mîlul „istoriei”, altele licăresc cît de cît în amintirea oamenilor, altele au încă efectele lor. Toate acestea sînt în această carte a unui autor care creionat un astfel de tablou al felului în care s-a „aşezat” ţara noastră după 1989, oferind cititorului o „poveste” bine alcătuită, cu personaje care au, la rîndu-le, poveştile lor, care se ţes cu luminile şi umbrele aferente, pe canavaua „istoriei”. Căci, la urma urmelor, scrie autorul, „poporul nu se încurcă în amănunte. Poporul posedă adevăratul simţ al istoriei.” Şi, nu-i aşa, în final, nu trebuie să uităm nici că „la urma urmelor, istoria e un lucru mult prea serios şi de preţ pentru a fi abandonată în mîinile specialiştilor”.

Aşadar, un prozator de urmărit, o lectură agreabilă.

 

 

Maria Toma, Carte de povestiri înţelepte, Editura Scrisul românesc, Craiova, 2007, 116 p.; Reflecţii cu migdale amare şi dulci, Editura Scrisul românesc, Craiova, 2012, 268 p.

 

„Copiii iubesc pămîntul pe care-l calcă cu grijă spre a nu-i supăra inima care bate pentru vietăţile sale” spune autoarea, adăugînd că micuţii: „se străduiesc să înveţe de la cei mari” cum să facă să nu-l supere, să aibă grijă de natură ş.a. Şi asta şi-a propus să facă în textele din Carte de povestiri înţelepte, să scrie pentru a le împărtăşi copiilor din experienţa sa de viaţă, învăţîndu-i cum să crească frumos, în credinţa celor bune şi curate, sfinte, căci (cum spune în Gîlceava, „aşa învăţăm mereu unii de la alţii” pentru că (scrie în pasărea pe limba ei piere), „dacă am şti şi am socoti” mai atent unele lucruri, „nu am pregeta să ne uităm la fiecare amănunt pe care să-l cîntărim cu luare aminte şi atunci sigur am da greş mai puţin”.

Cealaltă carte, Reflecţii cu migdale amare şi dulci, este mai mult pentru cei mari, şi scrie, în esenţă, cam tot despre aceleaşi lucruri, spuse în limbajul şi cu subiectele pe care le consideră adecvate publicului căruia doreşte autoarea că i se adreseze. Şi vorbeşte despre credinţa ortodoxă la noi şi la alţii, despre holocaust, despre mănăstiri, despre cum trece omul prin viaţă uneori înţelegînd alteori mai puţin ce şi cum trebuie să facă cu adevărat, despre oameni care merită amintiţi cu şi pentru faptele lor, despre drumuri pe care le poţi alege ş.a.

Aşadar, dorinţa Mariei Toma este de a împărtăşi, în felul în care înţelege, din frumosul pe care-l află (prin întîmplări/ secvenţe de viaţă/ dialoguri reale sau poate imaginare) şi altora, de a scrie despre bine dar şi despre ce se întîmplă cînd nu eşti cu luare aminte. Nu voi insista decît asupra bunelor intenţii ale sale, nu şi a altor aspecte, de la modul în care-şi compune textul, ce scrie acolo, nici… altele, pentru că de la aceste intenţii la atenţia cu care le duce la îndeplinire ar fi de vorbit.

Aşadar, bune intenţii şi… toate celelalte.

Revista indexata EBSCO