Aug 23, 2016

Posted by in ARTE

Marian Sorin RÃDULESCU – Sieranevada, scenariul şi regia Cristi Puiu, 2016. Filmul ca instrument esenţial al dezvoltării conştiinţei umane

Într-un interviu de la TIFF 2016, Cristi Puiu povestea că unii cunoscuţi de-ai săi care văzuseră Sieranevada i-au spus că le-a plăcut pentru că „dă în popi” şi în „opiumul popoarelor”. Ceva asemănător scrisese, cu patru ani în urmă, un cunoscut intelectual român despre După dealuri, felicitîndu-l pe Mungiu pentru cît de bine a surprins caracterul „nemîntuit” şi „nemîntuibil” al acestui neam. (Marcel Proust: „Oricine, cînd citeşte, se citeşte pe sine însuşi.”) Dacă nu cauţi numaidecît să-l prinzi pe regizorul-scenarist cu ocaua mică în privinţa vehiculării de „teze” şi „ideologii” (iar dacă, totuşi, cauţi, e în zadar), filmul lui Puiu, nominalizat la Cannes pentru Palme d’or în 2016, se povesteşte îndeajuns de limpede celor care chiar vor să-l înţeleagă „precum este”, celor care înţeleg că lumea în care trăim este prea puţin pătrunsă de o „conştiinţă eclezială”[1] şi – la fel ca în scurt-metrajul lui Radu Jude, Ca o umbră de nor[2] – mult prea cuprinsă de superstiţii şi manii de tot felul. Adică de „religiozitate”, de „ortodoxism”[3]. Dostoievski: „A trăi fără Dumnezeu nu-i decît chin… Omul nu poate trăi fără a îngenunchea. Dacă-L alungă pe Dumnezeu, îngenunchează în faţa unui idol de lemn sau de aur, sau imaginar. Sînt idolatrii cu toţii, nu atei.”

Bîntuită de teorii conspiraţioniste (referitoare la 9/11, la Marx, Engels, Lenin, Stalin, Ceauşescu, la Charlie Hebdo) ori de tradiţii populare (locale) mai importante, vedem, chiar decît cunoaşterea şi îndeplinirea rînduielii bisericeşti, lumea din Sieranevada se deschide – în cel puţin două rînduri – spre „nevăzut”, spre „taină”, spre libertate (ca transcendere a sinelui) şi lumină[4]: prin rugăciunea preotului întru pomenirea de 40 de zile a sufletului celui răposat[5] şi chiar prin împlinirea ritualului ancestral (din Dolj, aflăm) ce prevede ca un apropiat al celui plecat la cele veşnice (aici, o rudă prin alianţă, fiul cumnatei sale) să poarte – „simbolic” – un costum nou, în prealabil „sfinţit”. Defunctul (Emil) intră, cum ar veni, în „pielea” unuia care încă nu a plecat în „vacanţa cea mare” (Sebi). În cadrul final, de la masa cu mămăligă şi sarmale, are loc acest schimb de replici, coordonat de Nuşa, soţia celui decedat: „Bine v-am găsit!”, „Bine ai venit!”. Printre hohote de rîs, Lari, fiul, repetă în zeflemea: „Bine ai venit!”.

Apropierea de comedia umană scrisă şi regizată de Puiu, de miezul ei, se face mai ales dacă-i depăşeşti dimensiunea anecdotică. Dacă vezi în Sieranevada mai mult decît o succesiune de momente comice (costumul cumpărat este mult prea mare; în familie ajunge – în stare de semi-inconştienţă – şi o tînără croată despre care se crede că ar fi drogată; reuniunea de familie este prilejul de a da în vileag o serie de secrete şi minciuni conjugale, personajele – ca în Caragiale – se ceartă şi se duşmănesc din nimic pentru a ajunge în aceeaşi stare de „pupat toţi Piaţa Independenţei” ş.a.m.d.), descoperi că – altfel decît au înţeles cunoscuţii regizorului care l-au felicitat pentru că „a dat în popi” – singurele personaje care se poartă firesc şi sînt la locul lor în situaţia dată sînt chiar preotul[6] şi cei doi diaconi veniţi să slujească la parastasul de 40 de zile. Ceilalţi, mai mult sau mai puţin, le primesc rostirea (şi comentariul ulterior al preotului despre a Doua Venire a lui Iisus[7], încheiat cu „Vorba multă, sărăcia omului!”) indiferenţi sau buimaci, la fel ca tanti Evelina, baba comunistă, care o întreabă pe Nuşa: „Tu ai înţeles ceva din ce-a spus preotul ăsta, că eu n-am înţeles nimic!” Ar fi de rîs, dacă tanti Evelina n-am fi noi, fiecare din noi…

După ce am văzut filmului Cristi Puiu mi-am amintit, încă o dată, cît sînt de debile şi de crispate filmele româneşti de ieri, de azi şi dintotdeauna cînd îşi propun să fie comice şi, pe de altă parte, cît de pline de umor (un umor demenţial, debordant) reuşesc să fie atunci cînd fundalul este o tematică gravă, serioasă, aşa cum se întîmplă în filme de Lucian Pintilie, de Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos, Dan Piţa (pe cînd ultimii trei nu-şi pierduseră încă umorul), de (mai rar) Andrei Blaier, Dinu Tănase, Iosif Demian sau (mai recent) de Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Radu Jude sau Gabriel Achim; cît sînt de patetice, de pueril-doloriste filmele ce se vor „spirituale”, „moralizatoare” şi cît de pline de adevăr, de viaţă sînt cele care nu-şi propun să filmeze personaje „morale” surprinse în atitudini pioase, triumfaliste, cu mesaj didactic, apăsat pilduitor etc.; cît de norocoşi, în fine, sînt unii actori atunci cînd întîlnesc un regizor de film ca Puiu, care chiar poate să-i scoată din emploi sau să le ofere partituri de care – pînă  la întîlnirea cu el – nu prea avuseseră parte. Ce bine că există un regizor ca Puiu ce încă face astfel de filme-mărturie, demonstrînd că – orice s-ar spune – în România, sergiunicolaescomania etc. nu a învins de tot!…

[1]Înţelegerea artei ca „instrument esenţial al dezvoltării conştiinţei umane”– arată Herbert Read, în Imagine şi idee – „nu este întîmplătoare, ci necesară”, iar „roadele ei nu sînt secundare sau de prisos, ci cu totul esenţiale, dacă mintea omului nu vrea să paralizeze”.

[2] Chrystos Yannaras, Contra religiei: „În conştiinţa celor mulţi, Biserica transformată în religie nu diferă de niciun alt organism de utlitate publică (asigurările sociale, oficiile de plasare a forţei de muncă, centrele de îngrijire a vîrstnicilor, de promovare a sportului etc.). (…) Oamenii înţeleg prin cuvîntul „Biserică” doar clădiri, birouri, o reţea administrativă.”

[3] Chrystos Yannaras, Contra religiei: „Limbajul experienţei bisericeşti – limbajul Ortodoxiei – este poezia. Imperativele moralizatoare, stereotipurile ideologice, dulcegăriile sentimentale sînt limbajul religiozităţii instinctuale – limbajul Ortodoxismului. Acestea nu au nici o legătură cu evenimentul eclezial, cu strădania căutării metafizice aducătoare de bucurie.(…) Ideologia religioasă se exprimă într-un limbaj al „idolilor mentali” ce alimentează supraeul, oferă convingere de sine, automulţumire voluptuoasă, narcisism sacralizat”.”

[4] În momentul rugăciunii oficiate de preot, masa pe care se află farfuriile cu colivă pare scăldată în lumină.

[5]Rugăciunea pentru pomenirea „celui absent” (din al cărui unghi – mărturiseşte regizorul – este filmată întreaga poveste) face trimitere la „Marele Absent” din viaţa omului –„Cela ce prin adîncul înţelepciunii, cu iubirea de oameni toate le chiverniseşte şi ceea ce este de folos tuturor le dăruieşte, Unul, Ziditorul de oameni, Care odihneşte sufletul adormitului robului Său, că spre El nădejdea şi-a pus, spre Făcătorul şi Ziditorul şi Dumnezeu”

[6]Preotul din Sieranevada îmi pare că întruchipează idealul de preot schiţat de Constantin Noica: „Un singur soi de intelectuali – dacă intelectuali pot fi numiţi – ar avea dreptul, şi au ştiut să şi-l ia uneori, de a cîrmui pe oameni: preoţii. Cred, principial, în dreptul preotului de a fi agent de istorie. El ştie ce-i omul. Şi nu se interesează nici de omul din trecut, ca istoricul, nici de cel viitor, ca filosofii, să spunem; el ştiind ce e omul dintotdeauna, ştie ce e omul acesta de azi.”Atîta doar că –la fel ca în Jurnalul unui preot de ţară de Bresson, Nazarin de Buńuel, Călăuza lui Tarkovski sau, mai recent, Ca o umbră de nor de Radu Jude, ocupaţiunea mintală a celor pe care ar trebui să-i cîrmuiască acest „agent de istorie” e – în ciuda coregrafiei şi răspunsurilor pioase – la cu totul alte alea.

[7] La plecare, preotul – care oferă cheia de citire a filmului – i se adresează lui Lari astfel: „Ce vreau să vă spun eu, domnu’ doctor, este că toate celelalte sînt făcute să ne ameţească,să ne zăpăcească, să ne ia minţile. Şi asta nu de ieri, de azi. De la Adam şi Eva, de la păcat încoace. … Şi cînd găseşti timp, să treci pe la biserică, da? … Hai să vă spun una scurtă. Într-o zi un şofer de taxi mai ţigănos, aşa, la faţă, dar cu nişte ochi mari şi trişti, zice către mine: „Părinte, de unde ştim noi cînd va fi a Doua Venire a Domnului Iisus?” M-a surprins întrebarea şi i-am răspuns că acum nu ştim, dar cînd va veni vom şti. „Da’, zice, după ce, adică cum o să-l recunoaştem?”. Zic: „După semne. Că mai întîi trebuie să se împlinească profeţiile.” „Dar şi la Prima Venire – zice el – au fost semne?” Zic: „Da, că aşa ne-am dat seama că a venit şi S-a-ntrupat.” „Şi oameniide ce nu L-au recunoscut?” „Unii L-au recunoscut, alţii nu L-au recunoscut…” „Dar acum de unde ştiţi că n-a venit deja?” „Pentru că nu s-au împlinit profeţiile.” Şi uite-aşa, tot drumul m-a chinuit cu întrebări de astea. Ce vreau să vă spun… Să ştiţi că pe mine m-a luat o mare tristeţe după discuţia cu şoferul de taxi. Vedeţi, oamenii vorbesc vrute şi nevrute, în sus şi-n jos despre Domnul Iisus – dacă vine, cum vine, cum Îl recunoaştem sau alte aiureli, că, de fapt, El nu este Dumnezeu (Doamne, iartă-mă!), că nu există mîntuire, că nu există a Doua Venire sau că a venit şi noi nu L-am recunoscut. M-a luat tristeţea asta pentru că cu adevărat m-am gîndit ce nenorocire ar fi pentru neamul omenesc dacă Domnul Iisus Hristos S-a întors a doua oară şi noi nu L-am recunoscut. Şi în felul ăsta salvarea, mîntuirea noastră, este imposibilă. Pentru că El a treia oară nu se va mai întoarce. Şi a ales să ne dea uitării. Şi chiar am plîns. Am plîns cu lacrimi adevărate. Şi spre seară m-am luminat. Povestea asta era doar o ispită. Şi atunci mi-am dat seama cît de slab sînt. Şi cît de repede cădem, noi oamenii, în ispită. Domnu’ doctor, vă daţi seama ce-am făcut? Am ales să gîndesc că ce-ar fi dacă a Doua Venire s-a petrecut şi-am început să-mi plîng de milă. Am ales să cred că, ipotetic vorbind, această posibilitate e valabilă. Mă rog, vorba lungă sărăcia omului. Dumnezeu să-l ierte!”

Revista indexata EBSCO