Aug 23, 2016

Posted by in ARTE

Ştefan OPREA – VedeTeatru 13

Gala VedeTeatru de la Buzău (ediţia a XIII-a, 28 mai – 4 iunie) a marcat şi un moment aniversar al Teatrului „G. Ciprian”: douăzeci de ani de existenţă a primului teatru de proiecte din România, teatru fondat de regretatul actor şi dramaturg Paul Ioachim.

După ce în cele douăsprezece ediţii anterioare vedetele galei au fost, rînd pe rînd, actorul, regizorul, scenograful, comedia, dramaturgul, ş.a., anul acesta vedeta galei a fost muzica. Idee foarte bună, căci s-a ajuns, volens-nolens, la genul de spectacol care e, la noi, o raritate: musicalul. Şi la rudele lui apropiate: teatrul-concert, teatrul-dans, etc. Chiar de la începutul ediţiei s-a încercat clarificarea teoretică a conceptelor printr-un colocviu/ masă rotundă care, prin seriozitatea şi competenţa cu care a fost dezbătută tema, s-a depăşit mult formula de titlu: Musicalul – extravaganţă şi teatralitate. Foarte buni cunoscători ai domeniului, participanţii la dezbatere – conf. univ. dr. Carmen Stanciu (moderator), conf. univ. dr. Maria Zărnescu, coregraful şi dansatorul Răzvan Mazilu, actriţa Ana-Bianca Popescu, criticul Doina Papp, regizorul Andrei Munteanu – au propus definiţii pentru gen, i-au analizat structurile, virtualităţile, caracteristicile, specificul, emergenţa, etc., etc. conferind dezbaterii nu doar o perspectivă teoretică, ci şi referinţe concrete aduse de practicieni. Un punct de rezistenţă în discuţii a fost şi cartea Mariei Zărnescu Muzici şi Muze. De la piesa de teatru la musical (Ed. Nemira, 2015) lansată în acest context şi care s-a dovedit a fi o substanţială pledoarie pentru gen. De reţinut caracterizarea făcută de Răzvan Mazilu interpretului de musical, care „pe lîngă calităţile vocale şi coregrafice obligatorii, trebuie să aibă o anumită disponibilitate de a aborda actoria şi altfel decît este obişnuit. Este un paradox foarte frumos faptul că musicalul poate părea un gen frivol şi superficial, cu partituri actoriceşti schematice, dar de fapt nu este nimic mai fals; este vorba de un alt fel de a juca, de a rosti. În esenţă, personajele şi situaţiile sînt complexe, la fel de bogate ca în teatrul realist-psihologic, de exemplu. Diferă doar modalitatea de exprimare”.

Sigur că acelora care au fost de faţă la dezbatere, le-a fost, apoi, mai uşor să urmărească şi să judece spectacolele prezentate în gală. Afişul acesteia – cel puţin în selecţia oficială – a cuprins cîteva titluri care se înscriau firesc în temă, pe primul loc situîndu-se, din această perspectivă, spectacolul (fragmentar) West Side Story – manifestul unei generaţii. Fiind imposibil de montat pe scena buzoiană celebrul spectacol realizat de Răzvan Mazilu la ediţia din 2014 a Festivalului Naţional de Teatru, coregraful-regizor a selectat momentele esenţiale ale acestuia şi le-a propus într-o reprezentaţie căreia i-a asigurat el însuşi unitatea şi cursivitatea printr-un fel de „conferinţă”-liant prin care publicul era ţinut la curent nu doar cu subiectul, cu evoluţia relaţiilor dramatice, ci şi cu specificitatea interpretării actoriceşti-musical-dansante. Dincolo de satisfacţia artistică deosebită, publicul a receptat spectacolul şi ca pe o lecţie despre musical predată de un maestru. Interpreţii (tineri, frumoşi şi talentaţi) au transmis cu energie deosebită, cu sinceritate şi emoţie tragica poveste a lui Romeo şi a Julietei sale, transpusă în realităţile sociale moderne dintr-o Americă a tuturor posibilităţilor şi contradicţiilor. Ei se numesc: Lucian Ionescu, Ana-Bianca Popescu, Aylin Cadîr, Alexandra Duşa, Anca Florescu, Alina Petrică, Ioana Repciuc şi Daniela Tocari.

Tot despre generaţia tînără şi-a propus să vorbească şi Andrea Gavriliu în spectacolul său Zic Zac (UNATC „I.L. Caragiale” şi Godot Cafe-Teatru Bucureşti), dansat de ea însăşi şi de partenerul ei Ştefan Lupu, vorbind despre „etapele unei relaţii”: simpatie şi antipatie, sensibilitate şi cruzime, nevoia de celălalt, „frica de frică” etc., totul învăluit în muzică, totul explodînd cu energie în dans. Totul agreabil. Cu o singură excepţie; zice Andrea Gavriliu într-un interviu din Ziarul Galei: „Ce ţie îţi place, altuia îi face!” (Parcă nu e pe româneşte!).

Înrudit cu genul, spectacolul Motke hoţul (TES Bucureşti) a adus şi el multă muzică, mult dans şi mai multă proză, îmbinîndu-le într-o poveste (de Shalom Ash) cu puternice reflexe dramatice, dar, din păcate, dezlînată şi descusută, căreia regizorul Andrei Munteanu nu a reuşit să-i asigure unitate şi ritm. Desigur, şi din cauza interpreţilor principali (mai ales Veaceslav Grosu şi Geni Brenda) care au jucat neutru, inexpresiv, părînd a fi mereu înafara tensiunii dramatice propuse de text. Scenografia: precară şi prăfuită. Salvarea spectacolului a venit, totuşi, de la momentele musical-dansante, în care se cîştigă în ritm şi culoare.

Florin Piersic-jr. a înlocuit – cu show-ul său binecunoscut şi apreciat – spectacolul ploieştean Visul unei nopţi de vară care, din motive de forţă majoră, nu a mai ajuns la Buzău.

Cu excepţia primului moment (hiper-sexuat!), one-man show-ul preţuitului actor a avut ţinută, atît scriitura cît şi interpretarea (cu treceri frecvente de la un tip de personaj la altul) dezvăluindu-ne un actor (şi autor de texte dramatice) polivalent, inspirat şi carismatic. A fost o seară de succes. Chiar dacă nu s-a înscris în tema Galei, prezenţa lui „a dat bine” în context. Ca şi cea a trio-ului (Petre Ancuţa, Florin Călbăjos, Emilian Mîrnea) din ActORCHESTRA (Teatrul Naţional Bucureşti, regia Horia Suru) – spectacol de ghiduşii muzicale şi fizice (uneori exagerate), cu actori avînd disponibilităţi multiple (mai ales muzicale), care ar putea realiza mult mai mult ca spectacol şi rafinament scenic decît ne-au arătat acum.

Dacă ţinem cont de „demersurile” trompetistice (!) frecvente (şi cu sens în tensiunea scenică şi în relaţii) ale lui Jimmy Porter şi, evident, de ilustraţia muzicală (obişnuită), am putea „forţa” justificarea includerii pe afişul Galei a spectacolului Priveşte înapoi cu mînie (Teatrul „Sică Alexandrescu” Braşov). Altfel însă, el nu e nici musical, nici altceva înrudit cu genul. În schimb e un spectacol bun. Cu tensiune dramatică fără fisură, cu ritm şi mai ales cu un interpret principal excelent – Bogdan Nechifor, care izbuteşte să contureze cu precizie infinitezimală profilul lui Jimmy Porter, revoltatul fără cauză, furiosul-reper al unei generaţii. Îl secondează consonant Vlad Pavel (Cliff) şi-i stă alături – cu evoluţii inegale, dar cu unele momente de emoţie autentică – Ada Galeş (Alison).

Prin „Eine kleine nacht Musik” – motivul muzical al piesei lui Sebastian – îşi face loc pe afişul Galei spectacolul (semi-lectură) Marea iubire a lui Sebastian realizat de Diana Mihailopol după însemnările actriţei Leny Caler, Jurnalul lui Mihail Sebastian şi Jocul de-a vacanţa. Spectacolul are poezie şi rafinament interpretativ asigurat de cei doi protagonişti, Rodica Mandache şi Marius Manole.

Cele opt zile ale Galei s-au încheiat cu o seară sută la sută muzicală, pe care au oferit-o Adrian Naidin (voce şi violoncel) şi Ionuţ Micu (percuţie) într-un spectacol-concert, Tari ca piatra, adevărat corolar în temă al întregii manifestări şi ilustrare convingătoare a ceea ce afirma Adrian Naidin: „Noi, artiştii, sîntem nişte intermediari între teluric şi celest”.

Ca la fiecare ediţie, a existat şi acum secţiunea Vedeta de mîine în care au evoluat echipe studenţeşti de la Universităţile de Arte din Iaşi, Craiova, Tg. Mureş, Galaţi şi UNATC Bucureşti. Programul complex al Galei a mai cuprins secţiunea Vedete pentru copii, cu spectacole prezentate de Teatrele „Ţăndărică”, „Excelsior”, „Ion Creangă”, toate din Bucureşti, precum şi de teatrul gazdă „G. Ciprian”. N-au lipsit, fireşte, nici lansările de cărţi (Fundaţia „Camil Petrescu” şi Revista „Teatrul azi” au organizat zilnic o expoziţie cu cărţile editate de ele şi au lansat două dintre cele mai recente: „Toca se povesteşte” de Florica Ichim şi „Măria Sa, Teofil Vîlcu” de Ştefan Oprea.

 

Ştefan Oprea

5 iunie 2016

 

 

Revista indexata EBSCO