Aug 23, 2016

Posted by in Actualitatea literara

Simona MODREANU – Femeia e o insulă… şi ce cred despre aceasta Erik Orsenna şi Michel Houellebecq (II)

O insulă nu are o identitate solitară, în ciuda aparenţelor. Pentru Orsenna, ea reprezintă posibilitatea iubirii dintre două fiinţe, „continental” vinovate, dacă se poate spune aşa. O insulă e o Legendă şi… „Doar Legenda e mai puternică decît Legea.” Putem spune că sub acest semn evoluează, uşoară, maliţioasă, scăpărătoare, generoasă şi neverosimilă, istoria celor patruzeci de ani de pasiune torsionată, dar neclintită dintre Gabriel şi Elisabeth, pe care o după-amiază de iarnă i-a reunit provizoriu la Grădina Botanică din Paris. El, botanistul care se destina normalităţii, fuge într-o clipă din căsătoria  sa şi începe să o aştepte. Ea, înalt funcţionar, mereu grăbită, este o femeie “juridică”, locuită de Lege şi care nu-şi recunoaşte dreptul de a abandona soţ şi copii pentru un sentiment atît de special ca iubirea. Şi totuşi, i se dăruie cu toate frenezia unei femei cerebrale, cu toate fantasmele unei intelectuale şi toate naivităţile unei romantice incurabile, acceptînd chiar să-i facă un copil lui Gabriel (dar numai la Sevilla, cu cartea cult a lui Cervantes în mînă, ca să fie sigură că va produce un mare scriitor!).  Urmărim apoi un parcurs lirico-exotic, în care se amestecă tonuri şi paradisuri vegetale, de la Paris la Sissinnghurst şi de la Alcazar în China, învăluind în demnitate şi legitimitate legendare senzualitatea fierbinte şi inventivă a amanţilor.

Elisabeth, care e o femeie insulară (astfel definită de Orsenna : una din acele femei „care îşi concentrează întreaga vitalitate în anumite locuri de pe corpul lor şi în anumite momente ale existenţei lor”), va reuşi acest pariu nebunesc de a duce o viaţă de familie onestă şi paşnică, o răsunătoare şi strălucită carieră profesională, şi de a se depăşi în permanenţă cu Gabriel, căci într-o dragoste nebună nu poţi rămîne lenevos, precum într-o căsătorie! Iar bărbatul îndrăgostit de această insulară va accepta nu doar tornadele şi mareele totodată înviorătoare şi chinuitoare, dar se va institui progresiv într-un gardian al legendei, până la capăt, până la acei cinci ani petrecuţi împreună la umbra fostului Palat de vară, fabuloasa Grădină imperială din Beijing, cea de a treia şi ultimă insulă a lor. Acolo, cu sentimentul datoriei împlinite, senină şi împăcată, Elisabeth va dispărea pentru toţi, mai puţin pentru omul ei, la capătul unei ‘ucideri’ rituale. Lumea şi pământul solid rămân mult în urmă, insula vegetală care îi primeşte închide cercul pasiunii înscrise în durată.

În faţa romancierului solar se înalţă un Houellebecq negru şi disperat, infinit de departe şi foarte aproape în acelaşi timp.  În chip ciudat, şi el îşi ucide eroinele romaneşti, dar nu pentru a le iubi mai bine, ci pentru că nu ştie ce să facă cu ele ! Sau, dacă nu le omoară, le pierde, incapabil fiind să păstreze iubirea în viaţa sa, impermeabil la această trăire sublimă, care îl fascinează şi îl bîntuie totuşi, pe care o vânează în textele clasice, de la Platon pînă la Biblie: „nu există dragoste decît în dorinţa de aneantizare, de fuziune, de dispariţie individuală, într-un fel de sentiment oceanic, cum se spunea odinioară, în ceva ce este, cel puţin într-un viitor apropiat, condamnat.” (p.  421)

Această naraţiune este înainte de toate un roman SF, care postulează reuşita tehnică a clonajului, alternînd povestirea lui Daniel1 cu comentariile, făcute cu două mii de ani mai târziu, de succesorii săi îndepărtaţi, Daniel24 şi Daniel25. E o modalitate abilă de a-ţi lua o distanţă faţă de această societate, a noastră, pe care Houellebecq o decortică nemilos, ca un bun anarhist de dreapta ce este, dar şi ca un moralist marcat de pesimismul lui Schopenhauer, pe care îl citează din abundenţă. Cult al banului-rege, individualism extrem, egoism generalizat, iresponsabilitate revendicată, teamă de iubire, „acest sentiment de exclusivitate, de dependenţă”, căutare frenetică a plăcerii imediate, miraj al tinereţii veşnice, negare a morţii – de fapt, Houellebecq analizează prăbuşirea unei întregi civilizaţii. E şi aceasta o formă de moralism, chiar dacă utopistul postmodern, antiumanist din Particulele elementare revine cu visele sale scientiste de bricolaj genetic, prin secta elohimiţilor, care ar fi reuşit să cloneze omul. Neo-umanii Daniel24 şi Daniel25 trăiesc liniştiţi în eternitate, eliberaţi de rîs şi de lacrimi, de dragoste şi de dorinţă, fără vreun contact altul decît virtual cu ceilalţi, dar tot mai nostalgici vizavi de trăirile „strămoşilor” lor îndepărtaţi, ducînd o existenţăplată şi cenuşie», o „viaţă calmă şi lipsită de bucurie» pe care o părăsesc fără regrete la vîrsta de 50 de ani. Sinucigîndu-se.

Descumpănitor acest Houellebecq, pană oţelită şi amară care, după ce a dat de pămînt cu lumea şi viitorul omului, reuşeşte cumva să menajeze lucarne de tandreţe, de lumină dulce, stranii la o primă vedere… Nu e însă chiar o surpriză totală, căci scriitorul a ridicat de mai multe ori voalul de pe această sensibilitate maladivă, lăsînd să se întrevadă, şi în Particulele elementare şi în Platformă, de exemplu, profunda sa credinţă în existenţa unor enclave în afara lumii, în afara timpului, care configurează acest sentiment. Doreşte, ştie, speră că există acele „cotloane călduţe iradiate de iubire. Mici spaţii închise, rezervate” (Particulele elementare, p. 15), definiţia însăşi a insulei, respingere fragilă a condiţiei noastre muritoare. Orsenna practică punerea în abis a insulei, în sens invers – corpul femeii iubite comportă mai multe arhipelaguri misterioase, Elisabeth fiind o insulară în întregul ei, iar ascunzişurile care le sublimează nebunia sunt insulele vegetale, totul într-o serie sinonimică în care femeia, fericirea şi insula se regăsesc în braţele iubirii. Acelaşi lucru este valabil şi pentru Houellebecq, cu o diferenţă esenţială însă – durerea e cea care face perceptibilă iubirea. La moartea cîinelui său, Fox, Daniel25 are o revelaţie: „Cu certitudine am cunoscut iubirea acum, pentru că am cunoscut suferinţa.” (p. 468)

Această luciditate rece de observator al epocii sale nu îl părăseşte nici în scenele intime, sordide şi lamentabile, la antipodul vertijurilor poetice şi fantasmatice ale lui Orsenna. Cele două femei iubite de Daniel1, Isabelle şi Esther, trec pe lîngă miracol şi nu rezistă la proba timpului, fericirea nefiind un orizont posibil. Puternice, independente, libere, ele detestă orice formă de ataşament – Isabelle nu suportă plăcerea fizică, Esther nu suportă iubirea. Ele au însă meritul – în ochii lui Daniel25, care va citi despre isprăvile lor – de a săpa o breşă în automatismele sale fataliste de neo-uman; actualizarea iubirii nu survine, ca pentru Gabriel şi Elisabeth, dar virtualizarea ei devine imaginabilă, ceea ce conferă o dimensiune de căutare aproape mistică acestei poveşti tragice cu clone nemuritoare. O insulă reală, unde să înflorească speranţa şi iubirea nu este de conceput. Dar posibilitatea unei insule, da, aşa cum o exprimă acest poem pe care strămoşul Daniel1 i-l scrie Estherei înainte de a se suprima:

 

„Când două trupuri îşi joacă fericirea

Neîncetat se unesc şi renasc.

Pe deplin supus şi dependent,

Cunosc tremurul fiinţei

Şovăiala dispariţiei,

Soarele ce arde pe lizieră

Şi iubirea, în care totul e uşor,

În care totul e dăruit într-o clipită ;

Există, undeva, în miezul timpului

Posibilitatea unei insule.” (p.  433.)

 

Într-o vreme în care totul fluctuează şi îşi schimbă sensul de la o zi la alta, neglijînd reculul necesar unei asimilări reale şi critice, o vreme în care am traversat sfîrşitul lumii fără să ne dăm seama, cei doi scriitori îl urmează pe Kundera în al său elogiu al lentorii; o carte, spune Houellebecq (în Interventions) „nu poate fi apreciată decît încet”; o iubire nu reuşeşte pe deplin decît în legendă, această formă de irumpere a eternităţii în timpul cuvintelor, gîndeşte Orsenna. Iar Houellebecq ne spune că „îndată ce iubim, suntem mai puţin” particule elementare. Să ne oprim aici, înainte de a-l întreba dacă e pentru mult timp.

 

Simona Modreanu

 

Revista indexata EBSCO