Aug 23, 2016

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Marius CHELARU – Tăcere

„One day when he was in Malacca, a Japanese noble in direst anguish of soul, came and threw himself fat his feet, begging for that peace and forgiveness, which only the bonze of the White God could give. St. Francis heart over flowed with joy. As he took into his healing embrace the man of contrite heart, he felt an assurance, that in that hour had been laid the foundation stone of the Church of Japan. […] It was on the I5th of August, 1549, that the Apostle set foot on Japanese soil.”

Japan’s Martyr Church, by Sister Mary Bernard, Bar Convent, New York, Catholic Records Press, Cap. 1 – Laying the foundation stone, 1922, p. 1-2

 

„Oare de ce le dă Dumnezeu acestor ţărani sărmani încercări atît de grele, precum persecuţiile şi torturile? Nu, Kichijirō încerca să exprime ceva diferit, ceva şi mai înfricoşător. Tăcerea lui Dumnezeu. […] Pămîntul negru al Japoniei se cutremura de plînsetele creştinilor, era scăldat de sîngele roşu al preoţilor, turlele bisericilor se prăbuşeau, însă Dumnezeu rămînea tăcut în faţa jertfelor atît de nemiloase care i se aduceau. Asta era problema care se ascundea în spatele întrebării lui Kichijirō”.

Tăcere, p. 93

 

Poate cea mai bună dintre cărţile lui Shusaku Endo (născut în 1923, la Tokyo, cu o licenţă în literatura franceză în Japonia, apoi cu studii la Londra) este Tăcere, publicată în 1966, ecranizată (în regia lui Martin Scorsese), tradusă în multe limbi străine. Subiectul, persecuţiile creştinilor din Japonia[1] din timpul şogunatului Togukawa, nu este unul uşor de condus în meandrele istoriei/ culturii şi mentalităţii japoneze de-a lungul timpului, din varii puncte de vedere. Romanul, care poate fi citit în mai multe perspective, este, între altele, despre credinţă şi îndoială, despre apostazie, sacrificiu şi trădare, despre tortură şi caracter, dar şi felul în care poţi să înţelegi un principiu, diferite moduri de a te apropia/ de a-l înţelege pe Dumnezeu.

În general, vorbim despre propagarea creştinismului ca şi cum totul ar fi cum înţelegem noi această religie. Dar lucrurile nu stau cu totul aşa, în unele situaţii „amprenta” locului, a felului cum au trăit oamenii acolo dau anumite „nuanţe”. Iar Japonia e un „caz” aparte, cum, de altfel, despre unele din aceste „nuanţe” citim şi în cartea aceasta.

Astfel, părintele iezuit Cristóvão Fereira, cel de la/ pentru care se porneşte cumva toată acţiunea (auzindu-se că ar fi apostaziat, doi tineri iezuiţi Sebastian Rodrigues şi Francisco Galupe, decid să meargă în Japonia, de la Macao, să se convingă şi, date fiind persecuţiile la care erau supuşi creştinii japonezi, să ajute la păstrarea credinţei), spune: „ţara asta e o mlaştină mult mai înfiorătoare decît ţi-ai putea imagina. Orice vlăstar ai planta în mlaştina asta, rădăcina începe să putrezească […] iar noi am plantat […] vlăstarele creştinismului”. Astfel, „Dumnezeu în care credeau japonezii nu era Dumnezeul învăţăturii creştine”, „pînă şi cuvîntul Dumnezeu” japonezii l-au „schimbat după cum le-a convenit în Dainichi (Marele Soare)”. „În mintea japonezilor – spune Fereira – Dumnezeu e complet schimbat. […] n-a mai rămas din el decît înfăţişarea exterioară, s-a transformat într-o carcasă fără substanţă”. Una peste alta, creştinismul „nu a dispărut din cauza persecuţiilor”, aici „e ceva care înăbuşă răspîndirea” lui.

Viziunea autorului asupra creştinismului/ asupra lui Dumnezeu/ Iisus poate fi înţeleasă mai bine citind şi Samuraiul, şi O viaţă a lui Isus[2], în care vedem un Isus mai aproape de înţelegerea orientalului. Nu ne oprim acum şi asupra Chinei sau a ţărilor din sfera ei de influenţă culturală/ spirituală, dar în cazul de faţă se desprinde viziunea autorului despre ideea de figură a Tatălui autoritar, specifică Japoniei. De altfel, R.A. Schuchert sublinia, în acord cu autorul pe care îl tradusese, că cele patru chestiuni cele mai teribile pentru japonezi sînt „fires, earthquakes, thunderbolts, and fathers” (în ideea unei relaţii supranaturale cu Tatăl din Ceruri) (A Life of Jesus, 4). În Samuraiul şi Tăcere, pe de altă parte, plecînd de la istoria/ felul de a fi, construit în secole, al japonezului, autorul surprinde şi partea întunecată a creştinismului în Japonia, cu soarta/ planurile/ dorinţele/ ambiţiile misionarilor, dar şi o anume duplicitate a localnicilor care îi primesc, unii le îmbrăţişează credinţa, suferă martiriu[3], alţii îi supun pe ei şi pe alţi creştini martiriului (ca Inoue, cel însărcinat de stăpînire cu astfel de „slujbă”) sau îi trădează (în Tăcere – Kichijirō).

În carte sînt pomenite şi alte „cauze” cu varii efecte – de pildă faptul că Francis Xavier, avînd, poate, un tălmaci mai puţin bun, a admis că robele călugărilor budişti puteau fi folosite de creştini; sau că, deoarece stăpînii locului le ceruseră misionarilor „să folosească drept biserici casele sau templele care existau”, şi ţăranii confundau des creştinismul cu budismul; sau că, din cauza tălmaciului, japonezii care îl ascultau pe Xavier „îşi închipuiseră că Dumnezeu era Soarele”; sau că…

Documentele, istoria relevă că (dincolo de felul în care s-au atacat unii pe alţii europenii în faţa japonezilor – „Femeile numite Spania, Portugalia, Olanda şi Anglia îi spuneau bărbatului numit Japonia vorbe urîte una despre alta”, Tăcere, p. 208 –, de politica de tipul Bulei Papale a lui Alexandru al VI-lea, care recomanda o anumită abordare a catolicilor în Orient, de Tratatul de la Tordesillas prin care Spania şi Portugalia îşi delimitau „sferele de influenţă”, de bula din 1575 a Papei Grigore al XIII-lea care decidea că Japonia ţinea de dioceza portugheză din Macao – ulterior, în 1599 fiind înfiinţată dioceza Funai (Nagasaki), sub protectorat portughez etc. etc., care au nemulţumit conducătorii Arhipelagului Nipon, ducînd le măsuri severe, inclusiv prigoana creştinilor) Japonia a avut felul ei de a privi/ înţelege şi adopta creştinismul. Şi o incursiune în vocabular poate duce la unele concluzii – astfel, rădăcina cuvîntului japonez pentru creştinism[4], kirisuto-kyō, este derivat din transcrierea în silabarul katakana a cuvîntului portughez Cristo (Kirisuto), la care se adaugă cuvîntul japonez pentru doctrină/ învăţătură, kyō, derivat dintr-un alt cuvînt, chinezesc.

Nu trebuie uitat că, iniţial, pentru că misionarii creştini veneau dinspre „India” (respectiv Goa, de unde soseau mulţi portughezi), mulţi dintre membrii echipajelor vaselor care îi aduceau fiind creştini indieni, japonezii au considerat creştinismul o nouă „credinţă indiană” Astfel, diverse tipuri de misionari, au fost cunoscuţi, în timp, generic, cu numele de „Kirishitan[5]-ban”[6], după ce, la început japonezii le-au spus „Tenjiku-jin”[7]. Sau mai erau numiţi bateren (de la „padre”) sau iruman (de la „irmăo” – frate) – interesant fiind că ambele cuvinte au intrat în uzul curent în perioada Edo, cînd creştinismul deja era interzis.

Am putea să mergem cu gîndul mai departe, şi citind ce scria Allesandro Valignano[8] (1539-1606), al cărui nume îl întîlnim şi aici, căruia chinezii îi spuneau Fŕn Li’ān – misionar care a ajuns şi în Japonia. A fost unul dintre primii trei iezuiţi care au călcat în Ţara Soarelui Răsare (ceilalţi doi: Francis Xavier, Francisco Cabral). El îi descrie pe japonezi drept „foarte cruzi”, ucigînd chiar şi fără motiv adesea, ştiind să îşi ascundă foarte bine gîndurile şi sentimentele[9]. Dar, cu toate acestea, împărtăşea părerea lui Xavier în ce priveşte potenţialul lor de a deveni creştini[10].

Fără a intra şi mai mult în detalii, este dificil pentru un străin de Japonia, crescut în altă mentalitate să pătrundă dincolo de subtilităţile de limbă/ cultură subsumate/ folosite de autor în carte. De pildă, după declanşarea persecuţiilor, creştinismul din Japonia a cunoscut „nuanţe” specifice. Şi în Tăcere le vedem reflectate, deşi avem a face cu personaje ficţionale (unele alegorice). De pildă, autorul aminteşte de „creştinii ascunşi” – kakure kirishtan. Discuţia pe această temă ar comporta o detaliere complicată; să spunem doar că, discutînd în Japonia despre creştinism, am ajuns şi la această carte, şi am înţeles că autorul folosea termeni nuanţaţi. Aşa am ajuns şi la discuţia despre kakure kirishtan (cei care, în majoritate, la încetarea persecuţiilor, s-au reîntors la Biserica Catolică), în timp ce din aceştia s-au desprins unii care nu au ales această cale, numiţi „hanare kirishtan”, „creştinii separaţi”, care, de remarcat, se găsesc mai ales pe Insula Gotō, loc în care ajunge, în carte, părintele Rodrigues.

Din altă perspectivă, cartea are ca personaj central pe un tînăr misionar iezuit, Rodrigues, cel care ajunge în Japonia ca să ajute creştinii şi să înţeleagă de ce un îndrumător spiritual al său, părintele Fereira, a ales calea abdicării de la credinţă în locul martiriului. Capturat, decis să nu cedeze şi să renunţe la credinţă, ci să se supună martiriului, e martorul torturilor cumplite ale creştinilor japonezi. Spunîndu-i-se că toate vor înceta dacă el cedează (după ce îi vede pe Galupe şi alţi creştini ucişi, şi după discuţii cu Fereira), ajunge la concluzia ca martiriul său ar fi un egoism monstruos şi decide, pentru a-i salva pe ceilalţi, să calce în picioare o icoană, cum i se cerea.

Studiind evoluţia literaturii în Japonia, în special a poeziilor cu formă fixă, am ajuns la discuţia tradiţionalism versus modernism[11], parcă perpetuă (şi) pentru japonezi, poate acutizată la sfîrşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea, spre al II-lea război mondial[12]. S-a spus că, prin ce a însemnat pentru libertatea individuală, epoca Meiji a jucat pentru Japonia rol asemănător cu Renaşterea pentru Europa, unde individul era „eliberat de lanţurile tradiţiei şi familiei[13]”. În timp, japonezii şi-au situat propria identitate faţă cu a Occidentului. Au fost nevoiţi să „inventeze termeni socio-politici de dragul modernizării”, un termen care să redea occidentalul self[14], „precursor necesar al conceptelor politice de libertate… drepturi[15]. Înainte de a discuta întrebarea „Cine sînt eu”, trebuiau să puncteze noţiunea de eu[16]. Şi la Shusaku Endo, şi în cărţile amintite, şi în, de pildă, cele 11 proze din Stained Glass Elegies, 1984, sînt atinse astfel de subiecte, felul în care sînt înţelese conceptele de „eu” şi „Dumnezeu”, cum trebuie înţelese (la întîlnirea peste secole a Apusului cu Japonia, ce înseamnă mentalitatea/ trecutul/ felul în care evoluează japonezul) conceptele morale/ slăbiciunile, trădarea/ acceptarea, posibilitatea de a fi sau nu şi japonez şi creştin, găsind de cele mai multe ori dificil, chiar imposibil acest fapt. (Nu este greu de înţeles de ce, cît a trăit autorul, creştinii catolici japonezi au făcut presiuni ca el să nu primească Premiul Nobel.) Interesant e că, aproape de final, Kichijirō, fiind iertat de preotul Rodriguez, spune, considerîndu-se „cel din urmă preot creştin din ţara asta”: „Dar Dumnezeu nu tăcea. Chiar dacă ar fi tăcut, viaţa mea de pînă azi ar fi vorbit despre el”.

Aşadar, o lectură interesantă a cărţii unui mare autor de care m-am apropiat, în timp, pentru a-l înţelege cît de bine pot, şi pentru a împărtăşi aceste cîteva gînduri, este la îndemîna cititorului român de ceva vreme, printr-o ediţie tipărită, dar şi, mai recent, în versiune ebook.

 

Shusaku Endo, Tăcere, roman, traducere din limba japoneză de Florentina Toma, Editura Polirom, Iaşi, 2008 (ebook – 2015), 334 p.

[1] Azi în Japonia creştinismul (catolic, protestant sau ortodox) are puţine procente (deşi, discutînd cu Toshio Kimura, universitar japonez, îmi spunea de chiar 10%; unele statistici – sub 1% din populaţie adepţi declaraţi), a dat opt prim miniştri şi multe nume importante ale ţării.

[2] A Life of Jesus, trad. Richard A. Schuchert, NY, Paulist Press, 1973.

[3] Am consultat şi diverse documente/ cărţi ş.a.; între care: A short description of the Great and Terrible Martyrdoms which took place in Japan in the year 1622, Translated from an old Spanish pamphlet published in Madrid in the year 1624, with full size photographic reproduction of the original, Published by J.L. Thompson & Co. (Retail), Ltd., 3 Kaigan-Dori, I-Chome, Kobe, Japan, 1927.

[4] Cf.  Catholic Encyclopaedia.

[5] Mai ales în trecut (cu referire la catolici, dar şi la „creştinii ascunşi”), azi comportînd schimbări.

[6] Kirishitan, din portugheză: cristăo (creştin, cu referire la romano-catolici); folosit pentru romano-catolici între sec. XVI-XVII. (e şi varianta în care ar fi fost mai mult pentru creştinii indigeni: documente de la „The Kirishtan Holocaust Memorial Museum”, Japonia). Misionarilor creştini li se mai spunea în timpul/ după edictele din Era Tensho, şi bateren (de la portughezul padre, cu variantele: pādere, paderen, bateren), iruman (de la irmão – frate, şi cu conotaţia de „frate înţelept”) – caracterele kanji cu care era scris aveau, atunci, conotaţii peiorative, negative, folosite în perioada în care creştinismul era interzis. În dicţionarele moderne de japoneză kirishitan: cu referire la creştinismul timpuriu (despre edictul de expulzare şi unii termeni: şi Kawasaki Mamota, On the Portuguese Text of the Bateren Expulsion Edict in the Tensho Era, în „Bulletin of the Kyoto University of Foreign Studies”, 16,  pp.69-78).

[7] La început, japonezii, care nu îi „localizau” pe misionari, nu ştiau ce e Europa, le spuneau „tenjiku-jin” (Tenjiku – India), oamenii din India. – Ikuo Higashibaba, Christianity in early modern Japan: Kirishitan belief and practice, Brill Japanese Studies Library, 2001, p. 1.

[8] Despre viaţa/ călătoria lui în Japonia: Joseph Francis Moran, The Japanese and the Jesuits: Alessandro Valignano in sixteenth-century Japan, Routlege, London, 1993.

[9] “They are particularly cruel, as might be expected from their warlike nature and the stern features of the age. Not infrequently they kill a person off without reason ‘as they would an insect,’ merely to see if their sword has a sharp edge.” – Josef Franz Schütte, Valignano’s mission principles for Japan, transl. by J.J. Coyne, 1980, Institute of Jesuit Sources (St. Louis), pt. 1, 284.  Paraphrased from A. Valignano, SJ, Sumario de las Cosas de la India Oriental, (1579), ch. 15, in Goa 7, 33.

[10] “Valignano shared [St. Francis] Xavier’s enthusiasm for the potential of the Japanese people to become good Christians.” M. Antoni J. Üçerler, S.J. “Jesuit Humanist Education in Sixteenth-Century Japan,” in Compendium catholicae veritatis, vol. 3, Kaisetsu Commentaries, ed. Kirishitan Bunko Library, Sophia University, (Tokyo: Ozorasha Co. Ltd., 1997), 20.

[11] Unul din studiile despre literatura japoneză modernă: Kojin Karatani, Origins of Modern Japanese Literature, transl. Brett de Bary, Duke Univ. Press, 1993, cap. I – Descoperirea peisajului, cap. 2  Descoperirea Eului; prefaţă (In the Mirror of Alternate Modernities): Fredric Jameson.

[12] Tsuji, Shigebumi, Dentoo: Sono sooshutsu to tensei/ Tradition: Its construction and transmigration, Tokyo, Shinyoo Sha, 2003, p. 73-74.

[13] Walker, Janet, The Japanese Novel of the Meiji Period and the Ideal of Individualism, Princeton Univ. Press, NJ, 1979, p. 6.

[14] Despre acest aspect şi în Timi Suzuki, Narrating the Self: Fictions of Japanese Modernity, Stanford Univ Press; cap. 2, part I: Self, Christianity and Language: Genbun-itchi and Concern for the Self.

[15] Pollack, David, Reading Against Culture. Ideology and Narrative in the Japanese Novel, Cornell Univ. Press, Ithaca & London, 1992, p. 55.

[16] Idem, p. 54

Revista indexata EBSCO