Aug 23, 2016

Posted by in MOZAIC

Marius VASILEANU – Roma și noii martiri ortodocși români

Este bine-cunoscut multora sentimentul de bucurie pe care-l are călătorul pe meleaguri străine atunci cînd  îi ies în cale oameni, fapte, lucruri care să-i amintească de-ai săi, de-acasă. Uite-aşa mi s-a întîmplat şi mie vara trecută cînd, aflat pentru întîia dată la Roma, neaşteptat, tulburător mi s-a reamintit despre martirii creştini ortodocşi din România comunistă…

 

Dacă toate drumuri duc la Roma, mie oraşul acesta care musteşte de istorie pe fiece metru pătrat mi-a ieşit în cale tîrziu, abia anul trecut, cam pe vremea aceasta. Normal că te bucuri văzînd atîta istorie comună, natural să te-nfiori cît de mult se vorbeşte în limba română peste tot, să te-ntristezi de prea mulţii ţigani care cerşesc (în bună parte, proveniţi tot din România), să te entuziasmezi cînd auzi despre nenumăratele performanţe universitare ale studenţilor şi cercetătorilor noştri, să constaţi că Europa unită de cultura creştină este relativ mică.

Am avut şi nedumeriri. Spre exemplu, într-unul din Muzeele Vaticanului există şi două-trei mici încăperi în care sînt expuse cîteva icoane (cam atîtea cîte sînt într-un muzeu de provincie de pe la noi), valoroase, desigur, care amintesc de greci, sîrbi, ruşi – dar uită de cel mai mare popor ortodox din Uniunea Europeană, adică de români! Nici măcar o aluzie, acolo, la frescele din Nordul Moldovei, să spunem, nu mai vorbesc despre icoanele pe sticlă etc.

În fine, una peste alta, ajungi să constaţi cam peste tot la Roma că bunicuţii Traian şi Decebal, deopotrivă, au făcut treabă bună, şi că, vorba unui ghid (italian, cred), pe care l-am auzit întîmplător, căci era aflat cu un grup undeva lîngă Arcul lui Constantin pe care sînt cocoţate statuile cîtorva – opt – daci, făurite într-o mărime neobişnuit de mare, comparativ cu regulile „politic corecte” ale vremii: aceasta, observa ghidul, într-o engleză relativ coerentă, vrea să spună că Dacia şi locuitorii săi chiar au însemnat ceva special pentru Cetatea Romei…

?i fiindcă uneori călătorului îi merge bine cu drumul, cum străbăteam oraşul cu soţia şi copilul nostru, într-un ritual aproape zilnic, datorat puştiului meu, ca să cumpărăm cea mai bună & ieftină îngheţată dintr-un loc anume, din centrul Romei, în Isola Tiberina, tot acolo, am descoperit cu mirare o biserică, San Bartolomeo, care ne-a mers la inimă. Pentru că acei care o administrează, Comunitatea Sant’ Egidio, au avut o idee cu totul mărinimoasă şi de o inteligenţă spirituală remarcabilă. Cum în majoritatea bisericilor catolice există mai multe „alveole” laterale, în care de obicei sînt altare dedicate Maicii Domnului şi altor sfinţi creştini, de această dată, în cele şase mici altare, amplasate în lateralele navei principale, cîte trei de-a stînga şi de-a dreapta altarului central, se găsesc expuse obiecte care au aparţinut martirilor de sec. XX şi XXI!…

De unde şi denumirea secundă a bisericii care este Nuovi Martiri (Noii Martiri). Vei găsi astfel mici obiecte de cult, o cruce, un lucru mărunt ori pur şi simplu fragmente vestimentare care au aparţinut martirilor de pe toate continentele. Căci fiecare mic altar este dedicat unui spaţiu anume: Africa, Asia, Americile, Orientului apropiat iar alte două altare sînt dedicate martirilor care au suferit ori au murit, preponderent în Europa, din cauza nazismului, respectiv comunismului.

Mare mi-a fost bucuria atunci cînd am găsit în altarul martirilor comunismului (nu mai mult de 6-7 prezenţi, nominal, aici) şi un reprezentant român! ?i nu unul oarecare – dar niciun creştin care devine martir nu mai este un oarecare! –, este vorba despre Părintele Sofian Boghiu, membru emblematic al mişcării Rugul Aprins. Cum se poate vedea din fotografiile nu tocmai reuşite de-alături, împreună cu mătănii ale celebrului Părinte Alexander Men, alături de obiecte  ale altor cîţiva creştini martirizaţi de comunişti, găsim şi un mic fragment de îmbrăcăminte de cult din paramanul Pr. Sofian de la Mănăstirea Antim. Sigur că, te-ai putea gîndi, de ce nu-i prezent chiar Pr. Daniil Sandu Tudor, fondatorul Rugului Aprins, care a şi murit de moarte martirică în închisoarea de la Aiud (noiembrie, 1962)? Sau marele poet mistic Vasile Voiculescu care a fost eliberat numai ca să nu moară în închisoare, ceea ce s-a şi petrecut, căci a plecat la Domnul la cîteva luni după eliberare? Nu am un răspuns la această întrebare şi nici nu cred că are vreo importanţă. Participanţii la Rugul Aprins au reuşit tocmai fiindcă au fost în comuniune, au rămas uniţi, trecînd peste asperităţile personale; luaţi cîte unul, fiecare în parte, chiar dacă sînt uriaşe personalităţi, isprava lor duhovnicească ar fi fost infinit mai modestă.

Probabil că cei care au pus în act aceste evocări ale martirilor de pe toate meridianele lumii nu au avut (nu li s-a pus) la îndemînă decît acest fragment vestimentar care a aparţinut Pr. Sofian (spre ştiinţa cititorului, există bine păstrate astfel de obiecte, chiar şi vestimentare, care i-au aparţinut Pr. Daniil Sandu Tudor).

Ceea ce contează este că astfel sînt recunoscute, iată, actele de martiraj ale tuturor creştinilor din închisorile comuniste româneşti. ?i că martirii Rugului Aprins sînt o carte de vizită impecabilă pentru Biserica Ortodoxă Română.`

Revista indexata EBSCO