Aug 23, 2016

Posted by in ESEU

Bogdan Mihai MANDACHE – Despre toleranță

Dacă astăzi toleranţa este un concept folosit, uneori şi aplicat, în varii împrejurări şi contexte sociale, juridice şi politice, dar şi în discuţii şi dezbateri, reconstruirea istoriei sale arată mari diferenţe între concepţiile actuale şi cele din trecut. Trebuie identificate şi reconstituite evenimente şi perioade din trecut cînd după sistemele de valori şi instrumentele conceptuale proprii epocii oamenii au dat contur concepţiei moderne de toleranţă. Totdeauna extensia conceptuală a termenului a fost un motiv de controversă; în Europa apuseană în secolul al XVII-lea şi prima jumătate a celui de-al XVIII-lea s-a produs lenta maturare a imperativelor care aveau să ducă la configurarea conceptului de toleranţă: utopii şi proiecte pacifiste, teoretizări ale drepturilor conştiinţei, revendicări ale libertăţii de conştiinţă, proiecte şi măsuri de toleranţă civilă. În perioada amintită, proiectele privind toleranţa şi lupta pentru punerea lor în operă aparţineau opozanţilor regimului, exilaţilor, intelectualilor, minorităţilor religioase, celor pe care Leszek Kolakowski îi numea creştini fără biserică, evrei fără sinagogă, intelectuali fără capelă. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, instrumentele conceptuale ale Luminilor vor contribui decisiv la înălţarea edificiului teoretic al toleranţei moderne. Cum bine se ştie sinteza gîndirii Luminilor o reprezintă Enciclopedia franceză (Encyclopédie ou Dictionnaire raisonné des sciences, des arts et des métiers), apărută în 17 volume de texte şi 11 de planşe, începînd cu anul 1751, avînd printre autori nume ilustre, precum: d’Alembert, Condorcet, Diderot, Helvetius, Montesquieu, Rousseau, Voltaire. În articolul despre toleranţă, pastorul genevez Jean-Edme Romilly scrie: „Toleranţa este, în general, virtutea oricărei fiinţe slabe, sortită să trăiască împreună cu fiinţe asemănătoare. Omul, atît de mare prin inteligenţa sa, este, în acelaşi timp, îngrădit de greşelile şi de pasiunile sale, încît niciodată nu va fi prea mare strădania de a trezi în el acea toleranţă pentru alţii, acel suport de care are atîta nevoie pentru el însuşi şi fără de care, pe pămînt, n-ar fi decît tulburări şi neînţelegeri”. În epoca Luminilor numeroşi autori au scris despre toleranţă, un concept fundamental al lumii moderne care trebuia să scape societatea de tenebrele şi fiorii intoleranţei şi fanatismului care generaseră un nesfîşit şir de orori; printre aceşti intelectuali se distinge figura lui François-Marie Arouet, cunoscut sub numele de Voltaire, recent apărînd în limba română cartea sa Tratat despre toleranţă, prilejuit de moartea lui Jean Calas, Bucureşti, Editura Herald, colecţia „Cogito”, traducere din limba franceză şi prefaţă de Gabriel Avram, 2016, 240 p.

Cartea lui Voltaire îşi are sursa, aşa cum menţionează şi subtitlul, în drama lui Jean Calas, protestant francez condamnat la moarte pe motiv că şi-ar fi ucis fiul care intenţiona să se convertească la catolicism. Voltaire descrie succint cazul lui Jean Calas şi al lui Pierre Calas, al doilea fiu al său, apoi face o elocventă incursiune în istoria mai veche sau recentă a sîngeroaselor războaie religioase. Pentru ce victime pe frontul intoleranţei? Pentru că fiecare religie şi-a proclamat superioritatea infinită şi a simţit nevoia să şi-o afirme şi unde nu a fost suficient a impus-o cu sabia într-o mînă şi cu cartea sfîntă în cealaltă; pentru că toleranţa era o idee de neacceptat. Fără pacea din Westfalia, „Germania, scria Voltaire, ar fi fost astăzi un deşert plin de osemintele catolicilor, evangheliştilor, reformaţilor, anabaptiştilor, care s-ar fi sfârtecat unii pe alţii”. După timpul înverşunării, era necesar un timp al raţiunii, al dialogului lucid despre alteritate, al acceptării diferenţelor, al dărîmării inutilelor bariere. Şi nu este vorba exclusiv de religii; Socrate a căzut victima unui grup care nu era dispus să-şi accepte ignoranţa nici să tolereze concepţiile pe care filosoful le răspîndea printre tineri. De acolo pîna la procesul şi condamnarea lui Socrate la a bea cupa conţinînd cucută, nu a mai fost decît un pas pe care cei care l-au făcut l-au regretat cînd atenienii i-au stigmatizat pe acuzatori si judecători şi i-au înălţat lui Socrate un templu: „Niciodată filosofia nu a fost mai răzbunată şi ţinută la cinste mai mare. Exemplul lui Socrate reprezintă, în fond, cel mai puternic argument pe care îl putem opune intoleranţei”. Voltaire aminteşte şi intoleranţa epocii romane, nuanţînd asupra persecuţiilor la care au fost supuşi creştinii după trăiseră decenii la rînd în bună rînduială cu romanii care se închinau zeilor.

Voltaire este necruţător cu crimele făcute în numele credinţei; se întreabă cum putem împăca venerarea martirilor creştini cu uciderea celor a căror vină era că nu aveau aceeaşi religie cu noi: „da, există un Dumnezeu care, după această viaţă trecătoare, pe care ştim să o preţuim atât de prost, comiţând atâtea crime în numele lui, va şti să ne consoleze pentru atâtea nenorociri pe care le-am înfăptuit; căci, dacă ne gândim la războaiele religioase, la cele patruzeci de schisme ale papilor, aproape toate sângeroase, la imposturile funeste de tot felul, la ura de neîmpăcat iscată de diferitele păreri – luând în considerare toate aceste rele produse de un fals zel religios, oamenii au trăit o lungă perioadă de infern încă din această viaţă”. Ceea ce astăzi ţine de un firesc al concepţiilor şi al vieţii sociale şi politice a convins greu în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea; autorul articolului „Toleranţă” din Enciclopedia franceză amintea cu suficientă discreţie despre „toleranţa ecleziastică”, în vreme ce Pierre Bayle observa, nu fără sarcasm, că teologii se aşezau să discute de fundamentalia şi adiaphora, iar aceste două concepte se schimbau deseori între ele! Era epoca în care toleranţa civilă şi libertăţile politice luaseră un avînt considerabil în raport cu problemele tradiţionale ale vieţii comune ale diferitelor comunităţi religioase. Încă era vremea proiectelor utopice, himerice, cum erau cele ale abatelui de Saint-Pierre sau ale autorului articolului din Enciclopedia franceză care scrie cu moderaţie despre uniformitate, despre diferenţiere, despre intoleranţă. Articolul lui Romilly avea însă ecou în alte texte care defineau toleranţa, mai ales în alte articole din Enciclopedie, scrise de cavalerul de Jaucourt, de Diderot, Deleyre sau d’Holbach. În textul Eloge de Montesquieu publicat de d’Alembert ca prolog la volumul al V-lea al Enciclopediei, i se atribuia lui Montesquieu capacitatea de „a gîndi simultan diversitatea popoarelor şi unitatea genului uman”.

La începutul secolului al XVIII-lea, Olanda era ţara care oferea Europei răspunsurile teoretice cele mai radicale în problema toleranţei: Spinoza făcuse din libertas philosophandi necesitatea primă a oricărui sistem politic sănătos. Un teolog calvin, Johannes Barueth, scria că societatea olandeză însuma diverse confesiuni – reformaţi, catolici, lutherani – unite prin strînse legături ecumenice. Sub spectrul lui Spinoza, într-o atmosferă de toleranţă confortabilă se va instala un climat intelectual şi confesional care va propune cele mai radicale concluzii, pentru acea vreme, pentru a accepta deopotrivă credinţa, deismul sau chiar ateismul. Voltaire revine în finalul cărţii sale la soarta nefericită a familiei Calas, condamnată de cei opt judecători din Toulouse: „Această scriere despre toleranţă este o cercetare pe care omenirea o înfăţişează cu umilinţă în faţa puterii şi jurisprudenţei. Am semănat un grăunte care într-o zi va da, poate, roade”. De la Voltaire pînă în zilele noastre s-a scris mult si temeinic despre toleranţă, dar nici ea nu s-a impus definitiv nici religios, nici politic. În 1928, în Summa Juris Publici Ecclesiatici, toleranţa era definită ca permissio negativa mali, încuviinţarea negativă a unui rău…,era vorba de unul din conceptele fundamentale ale modernităţii occidentale! În societăţile unde persecuţiile religioase şi politice au dispărut, rămîn încă multe chestiuni teoretice nerezolvate: care este relaţia între toleranţă şi relativism? a admite opinia celuilalt nu introduce o disimetrie fundamentală – cine este în postura de a tolera? se impune vreo limită acceptării diversităţii culturale şi pluralismului? Măsura unei convingeri este o problemă de intensitate subiectivă, şi nu de certitudine obiectivă! Să nu uităm îndemnul lui Voltaire de a înlătura ornamentele bizare şi inutile care acoperă edificiul care ar fi trebuit să fie „acasă” pentru toţi; atunci fanatismul nu va mai pustii Pămîntul…

Revista indexata EBSCO