Aug 23, 2016

Posted by in ESEU

Caius Traian DRAGOMIR – Capitalismul, comunismul și Bismarck

Opoziţia dintre capitalism şi comunism este, probabil, clară oricui. Corelaţia, spre a nu spune încă legătura organică între acestea, pare a fi mai puţin evidentă nu doar publicului larg, mai exact popoarelor care au a le face faţă şi a se adapta la ele, ci inclusiv celor care se pretind a fi nu doar teoreticienii celor două sisteme economico-sociale, dar şi organizatorilor şi dezvoltatorilor, în spaţiul practicii istorice, a statelor organizate predominant  în conformitate cu una sau alta dintre doctrinele care se datorează acordării priorităţii politico-istorice fie valorii de exploatare a capitalului, fie a exploatării, sau apărării, drepturilor muncii. Nu trebuie înţeles că în măsura în care organizarea de tip capitalist a unei societăţi, a unei naţiuni, a unui stat este incompatibilă – în fapt subtil compatibilă, necesitînd însă o formidabilă capacitate şi inspiraţie politică, flexibilitate şi curaj; a se vedea destinul contemporan al Chinei, aşa cum s-a născut acesta din abila, mai curînd geniala, viziune a unui  Deng Xiaoping,aceasta odată eliberată din rigiditatea marxist-stalinist-comunistă a unei tradiţii marxiste – cu o structurare de tip comunist, nu este probabil ca în mod personal, în aceiaşi individualitate umană, să se regăsească tendinţe, aspiraţii şi o voinţă politică divizată, îndreptată atît în sens capitalist, cît şi comunist, într-o asociere  care poate fi oricît de larg variabilă. Unul dintre oamenii cei mai bogaţi ai Europei, posesorul unei averi de miliarde, acumulată în aproape o sută treizeci de ani de existenţă a unei companii de familie, este unul  dintre susţinătorii cei mai activi şi, totodată, absolut sinceri ai adoptării de măsuri nu doar sociale, ci întru totul socialiste, dedicate, este drept, nu naţionalizării, confiscării, averilor dar vizînd foarte radical redistribuirea veniturilor rezultate din obligatoria asociere capital-muncă. Conjuncţia capitalism-comunism se regăseşte masiv şi solid în existenţa personală a unor foarte mari, ori cel puţin importanţi conducători de state sau imperii economice, dar nu mai puţin în natura însăşi a formei de existenţă, pe de o parte a capitalurilor acumulate nu rareori în curs de secole,dar şi a constituirii printr-un proces natural, demografic, a unui tot mai masiv potenţial uman de producţie, a unei forţe de muncă pe cît de exorbitantă numeric şi astfel cantitativ tot pe atît de necesar a-şi afla mijloacele de existenţă şi de continuare – pînă unde şi pentru cîtă vreme? – a creşterii.

Capitalul încetează a fi o valoare fixă – a exista într-o cantitate permanent determinată, stabilită de stat, de conducătorul, regal sau imperial, al poporului. El se multiplică  iniţial prin economie, prin consum redus, prin minus-consum, dar se multiplică apoi covîrşitor nu doar prin cuceriri – care nu reprezintă decît reevaluarea cantităţii fixe, stabilită de monarh – ci prin creditare şi dobîndă. Apar bancheri, în secolele XV şi XVI în oraşele germane – familiile Fugger şi Wesler în Augsburg, – în Lombardia şi ulterior în spaţiul occidental întreg. Băncile se  dezvoltă îndeosebi prin implicarea lichidităţilor în  interschimburi. Revoluţia lui Cromwell, în Anglia deschide calea acumulării unor capitaluri non-nobiliare, deci a unor capitaluri propriu-zise. Colbert şi apoi Necker, în Franţa, fac din capitalism, progresiv, o problemă de stat şi de susţinere de către stat a posibilităţilor dezvoltării surselor de capital. Progresul sistemelor capitaliste ale diferitelor ţări occidentale nu decurge într-un ritm egal şi nici simplu, sau uşor, dar nici nu mai poate fi blocat. Revoluţia Americană – un război de eliberare totodată –, Marea Revoluţie Franceză, apoi seria revoluţiilor franceze şi europene din secolul XIX, consolidează treptat capitalismul. Revoluţia industrială, începută în Anglia, dar cuprinzînd curînd Franţa, Provinciile Unite, Germania, asigură baza tehnico-economică a constituirii capitalismului în calitate de sistem social integral organizat şi dominant în civilizaţia vest-europeană şi atlantică.

Toate cele menţionate aici, mai sus, nu sînt decît lucruri bine cunoscute, dar în raport cu ele se omite aproape mereu  faptul că tot în mijlocul Revoluţiei Franceze, mai concret sub Directorat, se exprimă – în jurul anului 1795 – cu o relativ solidă consistenţă şi ideile comuniste, îndeosebi prin personalitatea revoluţionară, deosebit de puternică şi decisă, a lui Gracchus Babeuf. Acesta avea să fie condamnat la pedeapsa capitală şi ghilotinat în 1797. Din acea perioadă şi pînă astăzi, în moduri diferite, cu forţe politico-ideologice mai mari sau mai mici (pentru o lungă perioadă, aceasta după 1917, printr-o intensă şi extrem de primejdioasă disjuncţie a statelor organizînd popoarele şi naţiunile constitutive ale umanităţii), comunismul a flancat, fie în maniera ideilor vagi şi prea puţin structurate asociativ, ori sub formele unor foarte puternice state înalt militarizate, evoluţia modernă a capitalismului.

Două ideologii se opuneau constant, şi violent, la nivel ideatic sau, mai mult decît atît, partinic; două politici se aflau într-o agitată înfruntare, iar nu rareori state mari, cu armatele lor avînd o enormă capacitate de luptă, stăteau faţă în faţă, calculînd capacitatea distrugerii adversarului. În fapt, de partea ideologiei capitaliste se afla tradiţia politică şi o foarte hotărîtă voinţă conservatoare, depăşind orientarea feudal-monarhică, dar văzînd în capital şi în dreptul la proprietate individual sau colectiv însă, de asemenea, privat, şansa continuităţii puterii concentrate în posesiunea materială. De cealaltă parte – aceea a ideologiei comuniste – se afla voinţa de ascensiune politică şi economică a categoriilor şi claselor lipsite de importante rezerve de avere, reprezentînd însă forţa materială de producere, aceea prin care capitalul abia devenea    productiv şi al cărui instinct anti–conservator se numea voinţă şi aspiraţie  revoluţionară.

Karl Marx, apoi Lenin, au văzut în acest paralelism ideologico-politic şi istoric, necesitatea de stingere a bipolarităţii voinţei umane concentrate în aspiraţia la o formă sau alta de viitor, într-o luptă revoluţionară, eventual militară deschisă. A existat însă o personalitate politică excepţională care a întrevăzut existenţa unei a treia căi – acea a treia cale asupra căreia s-a vorbit enorm, tocmai în perioada Revoluţiei Anticomuniste din Europa, declanşată efectiv şi salutar în 1989, făcînd o autentică autoritate odată cu dizolvarea în 1991 a Uniunii Sovietice. Cea de a treia cale, în forma sa originară a fost creaţia lui Otto von Bismarck, creatorul Imperiului German al lui Wilhelm I, devenit din rege al Prusiei, împărat german, încoronat la Versailles în 1871. Bismarck înţelege că spre a stinge voinţa revoluţionară a claselor care asigurau forţa de muncă a producţiei capitaliste nu este necesar ca aceste clase să devină proprietarul averilor acumulate de către creatorii şi organizatorii capitalismului, ci ele trebuie să primească acele avantaje existenţiale, materiale, de siguranţă personală, sănătate şi educaţie de care fuseseră private. Otto von Bismarck a oferit posibilitatea asigurării unei societăţi  echilibrate, în care faptul de a constitui doar termenul individual al forţei de muncă să nu reprezinte o condiţie disperată, de adevărat dezastru omenesc, fiind subiectul unui sprijin eficient al statului. Lumea modernă necomunistă a reuşit încă mai bine decît statele comuniste să asigure forţei de muncă o condiţie cu adevărat umană. Otto von Bismarck a mers în construcţia sa socială pînă la a avea lunar, încă de la numirea sa în calitate de Cancelar al Prusiei, în 1862  întîlniri discrete cu principala personalitate a socialismului german al epocii, Ferdinand Lassalle, pînă la moartea acestuia în 1864. Lassalle a fost el însuşi un filozof de foarte mare nivel  şi un comunist  apt să comunice lui Bismarck, date despre necesităţile şi aspiraţiile muncitorilor şi micilor salariaţi, precum şi asupra obligaţiilor pe care statul, fie el capitalist sau comunist ar fi trebuit să  şi le asume  faţă de aceştia.

Metoda lui Bismarck de pacificare socială şi satisfacere economică şi existenţială a unei naţiuni  nu a făcut însă în toată lumea cariera pe care a putut să o facă şi a făcut-o în Germania. Comunismul s-a impus prin revoluţie în ceia ce avea, imediat după succesul marxism–leninismului în Imperiul ţarilor,să se numească Uniunea Sovietică. A urmat, mult mai tîrziu, după înfrîngerea Germaniei în Cel de al Doilea Război Mondial, o largă extindere a regimurilor comuniste. Comunismul devenise o atracţie pentru categorii importante ale populaţiei ţărilor în care ideologia şi politica dominantă aparţinea modelului capitalist. Capitalismul s-a afirmat ca un tip profund umanist, de evoluţie istorico-politică, implicînd afirmarea dreptului, a democraţiei, bunăstării, libertăţii. Are loc apoi dezintegrarea sistemului internaţional comunist asociată cu suprimarea organizării comuniste  a ţărilor europene estice, anterior comuniste şi a unor largi teritorii aparţinînd Uniunii Sovietice. Bipolaritatea capitalism-comunism dispare la scara planetară, cel puţin în sensul în care se constituise pentru cea mai mare parte a secolului XX. La ce asistăm acum? Pînă la ce grad capitalismul mai este ceea ce a fost cîtă vreme exista sub ameninţarea comunismului. Fusese un capitalism  să spunem, inventînd un termen necesar –de gen bismarckian. Acum capitalismul nu mai pare să vadă necesitatea perfect apreciată de Bismarck. Am spus adesea unor prieteni occidentali: pentru noi, cei de aici, români, europeni din zona de dominaţie a comunismului, acest comunism a fost un blestem; pentru voi a fost un foarte mare avantaj, un bine. Capitalismul va trebui să fie din nou supus unei competiţii? Ar fi mai bine să nu aştepte aşa ceva pentru a redeveni aşa cum a fost o vreme, aproape un ideal – deşi chiar atunci Alexandr Soljeni?în critic sever, decisiv al comunismului s-a declarat, odată ajuns în vest, la fel de nemulţumit de capitalism.

Revista indexata EBSCO