Aug 23, 2016

Posted by in ESEU

Arthur SUCIU – Capcana îmbătrînirii

Autoportretul adolescentului îmbătrînind a apărut, în română, la Adenium, în 2015, originalul francez fiind publicat la Présent Littéraire din Arad, în 2012. Romanul a fost însă terminat cu 10 ani mai devreme, avînd – în ciuda scurtimii lui – o destul de lungă gestaţie (din 1995 pînă în 2002). Pot fi remarcate anumite corespondenţe între biografia lui Claude Karnoouh, istoria romanului şi cea a scrierii lui. Astfel, idila din „Autoportret…” începe în iunie 1991, an în care Karnoouh a început să predea la universitatea din Cluj, avînd ca moment de maximă intensitate anul 1993. Debutul scrierii romanului (sau al jurnalului, cum este numit în carte) este prezentat ca fiind începutul sfîrşitului poveştii de iubire. Totuşi, scrierea lui a durat, cum am spus, destul de mult, mai exact pînă în 2002, anul în care Karnoouh a plecat din Cluj. După toate aparenţele, perioada clujeană a antropologului şi sociologului francez a fost marcată de această poveste de iubire, deşi alte variabile au fost de asemenea foarte importante. Un studiu sociologic al operei lui Karnoouh ar putea pune în evidenţă, mai mult ca sigur, tensiunea ei existenţială. Cum nu am, pentru aceasta, toate datele, mă rezum la a spune că anumite decizii luate de Karnoouh, de pildă aceea de a veni, în 1971, în România comunistă pentru a face cercetări de antropologie, au avut nu doar un efect major asupra vieţii sale, ci şi o cauză determinată adînc în propriile credinţe. La drept vorbind, Karnoouh nu s-a stabilit niciodată, definitiv, în România, Parisul continuînd să joace, pe tot parcursul vieţii sale, rolul de centru. El trăieşte, cu toate acestea, într-un fel de exil vag. Nu ştiu de ce Karnoouh n-a părăsit România după finalizarea cercetărilor sau după decepţiile în relaţiile profesionale şi sociale, din primii ani ai postcomunismului, pe care le prezintă şi în roman. Următoarea sa destinaţie, după Cluj, n-a fost nicidecum Parisul sau vreun oraş occidental şi nici măcar Budapesta, capitală pe care o preţuieşte, ci Bucureştiul. Claude Karnoouh recunoaşte că, faţă de Budapesta, care seamănă cu Viena şi cu Londra, faţă de Praga, care aduce cu Salzburgul şi Italia, Bucureştiul „cu sincretismul său dezordonat, eteroclit şi pestriţ, arată o derizorie originalitate” (în „Inventarea poporului-naţiune”, Idea Desig&Print, 2011, p. 125). Tocmai această originalitate derizorie face ca Bucureştiul (şi, mai mult, România) să fie o nescăpare. Capitala României este, şi ea, un rezumat al umanităţii ca orice capitală. Însă, faţă de Paris, oraşul etern (oraşul secolului al XIX-lea ca oraş etern), Bucureştiul este urbea derizoriului, aşadar opusul oraşului etern; nu Micul Paris, ci anti-Parisul. Poate că în dialectica dintre Paris şi Bucureşti (ca la Cioran sau Ionesco, dar în sens invers) se află una din cheile de înţelegere ale lui Claude Karnoouh. (Soţia personajului principal, cu care acesta are o relaţie oarecum distantă, dar de care nu vrea să divorţeze, este pariziană.) Ar trebui să adaug totuşi că plasamentul existenţial al antropologului francez este totuşi mai complex decît atît; numai o cercetare sociologică atentă l-ar putea descrie.

Să ne întoarcem însă la Cluj şi la „Autoportretul…”. Naraţiuni sociografice, rezultate ale observaţiei participative şi ale aplicării altor metode ştiinţifice, se găsesc în mai multe scrieri de Claude Karnoouh. Aparent, „Autoportretul…” este, şi el, o astfel de naraţiune, iar autorul nu ezită să-şi subintituleze cartea „Scurt roman sociografic”. Prin aceasta, el doreşte să ofere cititorului garanţia neimplicării în relatarea istoriei unei iubiri (chiar dacă, aproape sigur, este vorba de propria istorie). Nu e cazul să discut aici aspectele metodologice implicate în demersul „sociografic”, deşi sunt nevoit să precizez că romanul, ca atare, este prea puţin narativ şi dominant introspectiv. Pe de altă parte, sociologul francez nu scapă prilejul unei obiectivări ca la carte, povestea de dragoste fiind explicată indirect prin includerea ei într-un context sociologic bine determinat. La mijloc poate să fie şi o anumită pudoare a asumării, ca şi teama de a cădea în trecut a celui pentru care stăpînirea propriei epoci, a prezentului este nu doar un deziderat, ci şi o dogmă, în timp ce trecutul e moarte. Motto-ul romanului: „Amintirile sunt vînt, ele creează norii.” (Jules Supervielle) pare să confirme această ipoteză.

Claude Karnoouh şi-a scris scurtul, dar foarte densul şi melancolicul său roman la persoana a treia. Aceasta este o altă marcă a obiectivării. (Alte mărci: Clujul este numit Oraşul, iar personajele nu au nume.) Totuşi, naratorul stă foarte aproape de personajul principal şi se limitează la a spune povestea din perspectiva acestuia. Literar vorbind, avem de-a face cu o autoficţiune, ruptura dintre autor şi narator fiind evidentă, iar adevărul naraţiunii rămînînd fără confirmare referenţială. Soluţia utilizării persoanei a treia într-o autoficţiune este corectă, dacă naratorul are o vîrstă mai înaintată, iar tribulaţiile specifice persoanei întîi nu i se mai potrivesc. Este şi cazul romanului lui Karnoouh. În ce fel este nimerit însă titlul romanului („Autoportretul adolescentului îmbătrînind”) în raport cu strategia narativă? Cuvîntul „autoportret” poate să ducă în eroare, stabilind o referenţialitate biografică acolo unde ea nu există. El nu face însă referire la autor, ci la relaţia dintre narator şi personajul principal. Într-adevăr – confirmă titlul – cel care spune povestea şi cel care o trăieşte sunt unul şi acelaşi adolescent îmbătrînind.

Karnoouh nu este, bineînţeles, un romancier de meserie, dar decizia de a scrie un roman are, în cazul său, o anumită semnificaţie. Nici Benjamin Constant nu era romancier; a scris, cu toate acestea, unul din cele mai bune romane din literatura franceză. Ca şi „Autoportretul…”, „Adolphe” este un roman de dragoste scurt. Alte asemănări sunt însă mai greu de găsit. În timp ce, în portretul Ellénorei, a fost recunoscută Madame de Staël, personajul feminin al lui Karnoouh este fiica unor ţărani dintr-un sat de la marginea Clujului. Iată o diferenţă interesantă, care trebuie evidenţiată: ea arată în ce măsură convingerile politice ne influenţează viaţa, ne dictează pînă şi iubirile. Nu ştim dacă un liberal iubeşte altfel decît un socialist, dar este probabil că, adesea, iubeşte altceva. Este firesc ca un liberal precum Constant să-şi dezvăluie gratuit intimităţile într-un roman. Nu este el cel mai aprig apărător al vieţii private? Descrierea vieţii private de către un intelectual de stînga, cum se declară Karnoouh, este însă surprinzătoare. E-adevărat că el şi-a definit întreprinderea „schiţă sociografică”, dar aceasta – cum am spus – nu defineşte tocmai exact lucrurile, nu reuşeşte să ne păcălească şi, în mod sigur, nu a fost o cale prin care autorul s-a păcălit singur. Pur şi simplu, cred că e vorba despre altceva, mult mai simplu: întîlnirea lui Karnoouh (tradusă prin personajul său) cu iubirea şi cu moartea, cu iubirea şi cu moartea în acelaşi timp. Această întîlnire a fost un şoc şi l-a prins într-o capcană. Ea putea fi integrată sociologic şi antropologic (criza de la vîrsta a doua, despre care este vorba în carte, reprezintă o categorie generală), iar Karnoouh chiar a încercat să facă acest lucru. Totuşi, integrarea nu a fost posibilă pînă la capăt, altfel autorul ar fi scris nu un roman, ci un articol ştiinţific, o narare sociologică a propriei iubiri şi a propriei crize. A scris însă, pînă la urmă, un roman, fapt care, în sine, îl scoate în afara sociologiei, ca şi a ideologiei sale politice. Astfel a reuşit să evite o plictisitoare naraţiune cu teză.

Ca să fim cinstiţi, un roman cu teză nici n-ar fi fost posibil în cazul lui Karnoouh. Poate că intelectualul Karnoouh are convingeri de stînga, însă modul său de viaţă şi formaţia sa sunt acelea ale unui burghez. Oricum ar sta lucrurile, în raport cu modul de viaţă al unui român obişnuit de la începutul anilor 1990 (cînd are loc acţiunea romanului) şi mai ales al unei femei venite de la sat, fără studii superioare, el pare şi este un burghez. Personajul principal al romanului său ocupă, în cîmpul social, poziţia unui burghez, iar femeia pe care o iubeşte resimte în mod direct diferenţa de statut dintre ei (cînd nu încearcă să profite de ea). Acest resentiment al femeii, care va fi în cele din urmă mai puternic decît dorinţa de parvenire, nu este complet conştientizat de narator (e una din naivităţile lui). În plus, deşi este suficient de lucid pentru a-şi da seama că iubirea sa nu e reciprocă (el nu pare încă a conştientiza şi că reciprocitatea în iubire este, la vîrsta sa, o pierdere definitivă), nu sesizează diferenţa esenţială faţă de femeia pe care o iubeşte. Această diferenţă ţine de stofa umană. Nu barierele civilizaţionale (faptul că el este francez, iar ea româncă) îi despart pe cei doi, nu barierele sociale (el este profesor universitar, un intelectual rasat şi cosmopolit, ea o simplă bibliotecară, abia ajunsă la oraş); nu-i despart nici măcar cei 25 de ani, diferenţa de vîrstă dintre cei doi. Personajul principal este familiarizat cu mai toate mediile româneşti şi, în ciuda unei aroganţe aparente, este un individ empatic, este – altfel spus – prea inteligent şi prea onest ca să fie arogant. El ştie că femeia pe care o iubeşte este foarte frumoasă (aceasta nu e doar o iluzie a sentimentelor), dar nu ştie sau ezită permanent să-şi confirme temerile că ea ar putea fi, în fond, o proastă.

Fireşte, personajul principal refuză să creadă că iubita lui e o proastă pentru că e orbit de iubire. Iubirea i-a fost dictată însă de un soi de egalitarism utopic ce nu aparţine doar iubirii şi care, în realitate, nu-i decît explicaţia condiţiei vulnerabile a bărbatului la 50 de ani îndrăgostit de o tînără frumoasă. El crede că iubeşte o femeie săracă din altruism, cînd de fapt o iubeşte din disperare. Punînd degetul pe rană şi recunoscînd adevărul, ar ajunge astfel în situaţia de a recunoaşte şi eşecul propriei inteligenţe (credem că cei pe care îi iubim sunt inteligenţi pentru că nu dorim să ne îndoim de inteligenţa noastră), dar şi un eşec de natură ideologică (lucrurile sunt legate). În cauză este o anumită ipostaziere negativă, care face ca egalitarismul ideologic să primească o lovitură din partea egalitarismului din iubire. Aici este capcana. Altfel spus, încercarea eşuată a unui intelectual de stînga de a iubi o femeie simplă îi poate afecta credinţele sale de stînga. În cele din urmă, personajul principal este obligat să recunoască incompatibilitatea totală cu iubita sa: „Timp de şase luni, ei nu trăiseră decît o neînţelegere punctată de autentice momente de plăcere, de clipe adevărate de desfătare. De fapt, ei nu participaseră la aceleaşi jocuri de limbaj, la acelaşi sistem implicit de interpre­tare: între ei, gesturi, cuvinte, opinii nu căpătau niciodată acelaşi sens. În încercarea de zi cu zi, ceea ce credea el că are în comun cu ea se dovedise a nu fi decît o comedie făcută din fraze, pe care ea le recita, fără nicio legătură cu realitatea sa, cu speranţele sale şi cu modul în care ea acţiona pentru a le duce la îndeplinire.” (p. 99) Această incompatibilitate este, s-o recunoaştem, comună multor relaţii de iubire, este şi cauza eşecului lor. Ipostazierea pe care riscă s-o producă în mintea personajului principal din romanul lui Karnoouh nu este însă deloc un fapt comun. Ea stă la originea parabolelor literare. Într-un tîrziu, personajul principal constată amar: „Ea nu fusese decît oglinda ţării sale, avidă, dar incapabilă să‑şi vină în fire, cerşind de peste tot soluţii fără a găsi în sine forţa şi curajul necesare în faţa unui lucru nemaiîntîlnit.” (p.122) Da, „Autoportretul…” este, pînă la un punct, o parabolă („oglindă”) a relaţiei lui Karnoouh cu România, mai ales acea Românie postcomunistă, în care autorul s-a trezit trăind, împreună cu toţi românii. Este un fel de „Luceafărul” în variantă sociologistă. El cade în prejudecata burgheză despre prostia „poporului”; ea, în resentimentele faţă de burghezi. Dacă am crede asta însă pînă la capăt, ar trebui să ne îndoim de inteligenţa lui Karnoouh (sau măcar a personajului principal). Ar trebui, deci, să cădem în capcana îmbătrînirii. Nu este cazul. Relaţia de iubire a fost definită, la sfîrşitul cărţii, printr-un faimos citat din Proust: „Cînd te gîndeşti că mi‑am pierdut ani întregi din viaţă, că am vrut să mor, că am simţit cea mai mare iubire pentru o femeie care nu‑mi plăcea, care nu era genul meu.” Proastă sau ba, nu era „genul lui”; la asta s-a redus totul. Tocmai pentru a-şi anula ipostazierea, personajul principal îşi aduce aminte de femeile românce pe care le-a iubit de-a lungul vieţii: „Cînd descria şi analiza România sa, se gîndea la ceea ce sfîrşise prin a denumi „femeile mele de la Dunăre”, cîteva amante care, asemănătoare Pandorei, îl făcuseră să descopere se­crete pe care puţini străini le cunoscuseră. Fiecare după cum i‑a plăcut, îl instruise, îl ghidase, îl orientase spre alte aspecte contradictorii: aspra simplitate a vieţii rurale şi grandoarea ritualurilor sale, evidenţa imediată a prezenţei divine în multiplele ei încarnări şi somptuozitatea un pic hollywoodiană a slujbelor ortodoxe şi, mereu, poveşti de viaţă, niciodată scrise, întotdeauna povestite, în care, adesea, destinul indivizilor se confunda cu cel al ţării; pe scurt, el descoperise puţin cîte puţin România în generoasa sa os­pitalitate arhaică şi în insuportabila vanitate a elitelor sale cuprinse de panică în faţa Occidentului. Femeilor sale de la Dunăre nu le‑a fost niciodată ruşine de aceste paradoxuri, ele intuiseră că el le va folosi bine, căci îl observaseră aşa cum era în adîncul său, nu‑i plăcea nici să denigreze, nici să se plîngă şi mai puţin să rîdă şi să‑şi bată joc, voia doar să înţeleagă.” (p.131) Desigur, în acest fragment este vorba şi despre o altă Românie (acea Românie profundă din căutările antropologice ale lui Karnoouh), de la care ai ce învăţa: greaua nemulţumire a protagonistului romanului lui Karnoouh este că iubita lui nu vrea să fie educată (în afara educaţiei sexuale). Una din lecţiile romanului este, poate, chiar aceasta: dacă vrei să găseşti o femeie simplă, conformă credinţelor tale, ca şi felului tău liber de-a fi, dacă nu vrei să te îndrăgosteşti numai de femei aparţinînd clasei tale sociale, dar nici să suferi de incompatibilităţile pe care diferenţele de tot felul le stabilesc în mod fatal, este de preferat să cauţi „la Dunăre” decît pe holurile bibliotecilor. La bibliotecă, trebuie să cauţi alt gen, genul tău.

Romanul lui Claude Karnoouh este o meditaţie asupra capcanei îmbătrînirii într-o Românie condamnată la marginalitate şi mizerie morală, asupra tragediei şi ridicolului îmbătrînirii în general. Există ceva chiar mai ciudat şi mai de neînţeles ca o femeie foarte frumoasă să îmbătrînească: este ca un bărbat adevărat să îmbătrînească.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Revista indexata EBSCO