Aug 23, 2016

Posted by in ESEU

Mircea VULCĂNESCU – Virgil N. Madgearu – Intelectualul

În viaţa economică a României de după răsboiu, nu ştiu dacă poţi afla mai mult de două chipuri cu relief asemănător aceluia al lui Virgil Madgearu.

Caut în jurul meu, printre economiştii mai în vârstă, pe unul spre care să mă îndrept acum când Virgil Madgearu nu mai este pe care să-l pot chema martor al neliniştilor mele, cu care să mă sfătuiesc în ceasul greu şi pe care să mă bizui că-mi va ajuta să-mi risipesc nedumeririle. Aflu inteligenţe strălucite, în slujba oarecăror năzuinţi, câte odată nobile, încercate destonicii în solda unor interese deseori respectabile, sau minţi limpezi, frumos mobilate, dar care rar vibrează la ceva. Pasiunea desinteresată pentru idei şi pentru miezul lor de realitate, contactul cu ceia ce e, pe care ţi-l dă numai lovitura de perete, care singură îţi îngăduie să te adresezi cuiva fără teama de a fi privit peste umăr nu isbutesc să le aflu azi decât printre oamenii apropiaţi de vârsta mea, care au avut legături spirituale cu Madgearu.

Aşa îmi desluşesc ce a fost acest om, ca şi celălalt, căruia i s’a împotrivit şi pe care l-a biruit în aparenţă, dar pe care, în fond, l-a continuat fără să vrea: centru de forţă, sâmbure de realitate.

Am intrat în viaţa economică a ţării în 1929 şi pe Vintilă Brătianu nu l-am cunoscut decât din răsunetul paşilor pe cărările pe care le străbăteam în urmă-i.

Pe Madgearu l-am urmărit, dimpotrivă, dela ‘nceput, pentru că ridicarea lui s’a potrivit cu vremea ‘n care am început a gândi eu însumi. Aşa că strădania lui toată o cern prin sita experienţii mele. Nu din auzite vorbesc.

*

Virgil Madgearu a pornit ca intelectual modest, în rândurile cooperaţiei, răsbind în cadrul curentelor generoase care fră­mântau lumea românească în anii de mari îndoieli şi răsturnări: 1917-18.

S’a ridicat în viaţa publică după răsboiu, prin opoziţia dârză şi îndelungată pe care a făcut-o în parlament stăpânului de atunci al vieţii economice, Vintilă Brătianu şi politicei acestuia ostilă ca­pitalului strein.

Învingător în 1929, a căzut, trei ani mai târziu, răsturnat prin ce stranie întoarcere de lucruri! tocmai de coaliţia pute­rilor financiare cu care luptase, toată viaţa, adversarul său. Ca şt cum firea s’ar complace să creeze, repetându-se, prin opoziţii, fixând chipul urmaşului împotriva vrerilor lui şi iluziilor pe care şi le face asupra ţelurilor activităţii proprii în efigia cio­plită de realitate a premergătorului.

Printr’o ciudată nepotrivire dialectică, dar nu fără temeiu în fapt, partidul liberal a fost în viaţa economică a României moderne partidul protecţionist prin care s’a desvoltat burghezia naţională, industrială şi bancară.

Ce putea face altceva faţă de el, Virgil Madgearu, decât să institue partidul ţărănist, succesor al politicii economice agrare cu tendinţe liber-schimbiste a vechilor boeri conservatori şi să caute pentru ţăranii producători de bunuri de export şi consu­matori de produse industriale calea pieţii libere?

Dacă spre sfârşitul vieţii lui, Madgearu şi-a atenuat radica­lismul său antiindustrialist în faţa problemei ridicate de nevoia plasării surplusului de populaţie rurală, pe care agricultura n’o poate hrăni, şi a reagrarizării ţărilor industriale şi dacă efortu­rile lui de a stabili legături trainice economiei româneşti cu piaţa liberă s’au văzut sterilizate de o politică de restricţii tot mai mari instituite pretutindeni, pe care n’a acceptat totuşi niciodată s’o considere altfel decât ca un mijloc trecător de a reface punţile către acea piaţă, Virgil Madgearu nu a încetat un moment să insiste asupra caracterului precumpănitor agrar al economiei ‘româneşti şi asupra nevoiei ca politica economică a tării să con­veargă în jurul îndeletnicirii din care trăieşte marea majoritate a poporului român.

*

Format la şcoala istorică a lui Karl Bücher şi inspirat de-doctrinele „narodnicilor” ruşi, Madgearu a pus la temelia atitudinii lui politice convingerea teoretică după care ţările agrare din răsăritul european, întârziate în evoluţia capitalistă, nu se desvoltă pe aceleaşi căi pe care s’a ridicat lumea apuseană, ci sunt supuse unei desvoltări specifice, corespunzătoare unei economii cu factură proprie. În polemica încinsă în publicistica românească între discipolii lui Marx şi ai lui Sombart asupra desvoltării eco­nomiei moderne româneşti, Virgil Madgearu a luat o poziţie de mijloc1).

Această poziţie n’a rămas pentru el literă moartă.

În faţa acelora care proclamă, de multe ori cu uşurinţă, că Statul e prost administrator, prost bancher, prost industriaş, prost negustor, Virgil Madgearu n’a şovăit să făurească instrumentul de realizare al unei politici economice de Stat potrivit desvoltării noastre specifice: regia publică comercială, această formulă de creaţie a Statului în viaţa economică, prin care un popor fără capital îşi poate valorifica prin Stat munca, priceperea şi destoinicia cot la cot cu activitatea acelora cărora soarta le-a hărăzit o avere proprie pe care s’o fructifice.

Regiile autonome au fost criticate deseori, mai ales de către aceia care se vedeau concuraţi de Stat în câmpul propriei lor activităţi economice private. Şi nu odată s’a încercat supri­marea lor în folosul întreprinderilor pe care le concurau. Reali­tatea puterii de muncă româneşti pe care o reprezentau aceste ins­tituţii, în luptă cu economia streină din jur, a făcut însă chiar pe adversari să şovăe când a fost vorba să pună în fapt capăt avântului lor.

Deputat ales în opoziţie, apoi Ministru de Industrie, de Fi­nanţe, de Agricultură şi Profesor universitar de Economie Naţională la Academia de Comerţ, Virgil Madgearu a desfăşurat toată viaţa lui o activitate pasionată în slujba acestei doctrine. În partidul al cărui Secretar General a fost, la Ministerul de Finanţe, la Industrie, la Agricultură, la Academia de Comerţ, la Institutul Social, ori la cel de Conjunctură peste tot unde a lucrat, Virgil Madgearu a lăsat pecetia neştearsă a personalităţii lui puternice.

Activitatea lui nu s’a mărginit numai să de îndrumări. Peste tot el a creat cadre, instituţii, echipe de lucru. A fixat ţe­luri de activitate şi i-a lămurit temeiurile. A curăţit terenul, dă­râmând ce i s’a părut putred şi a reconstituit apoi totul la loc, pe alte baze.

Faptul de a fi luat aţâţi tauri de coarne i-a făcut şi mulţi duşmani. Puţini oameni au fost urâţi, ca e, în viaţa noastră pu­blică şi puţini au avut de înfruntat mai mult ca el cabala presei potrivnice şi coaliţia intereselor ameninţate. Pentru mulţi din acei a căror linişte a tulburat-o, numai rostirea numelui lui era o sperietoare.

E adevărat că apropierea de Virgil Madgearu nu era uşoară. Era în el ceva aspru şi neclintit, care îndepărta pe cel venit să cadă la învoială şi care-l supăra, chiar dacă obţinuse satis­facţie. Fiindcă aşa sunt oamenii făcuţi de Dumnezeu: preferă să-i înşeli cu binişorul decât să le spui tăios în faţă adevărul.

Deşi era pasionat pentru politică, nu era totuşi un politician. Nu avea pentru asta supleţa necesară. Un politician apropie lu­crurile, înlesneşte raporturile, nivelează asperităţile. Virgil Mad­gearu, dimpotrivă, ura cu pasiune echivocul şi compromisul. Ceva trebuia să fie neapărat aşa, sau altfel, lertium non datur.

Dacă totuşi a jucat un mare rol în politică, a fost din cauza competenţei care-l făcea indispensabil, chiar atunci când carac­terul său îl făcea primejdios pentru ai lui. Mai ales pentru ai lui. Ceia ce l-a atras în politică a fost mai ales pasiunea lui com­bativă. Ceia ce-l ispitea era conflictul de idei, ci nu lupta de si­tuaţii. Opoziţia lui faţă de Vinitilă Brătianu a rămas de pomină, nu atât prin forţa invectivă, cât prin tenacitatea ei.

Madgearu nu a fost însă un opozant steril, ci un om de crea­ţie pozitivă.

Adus în fruntea diferitelor Departamente, spiritul lui fecund şi meticulos s’a apucat să cerceteze metodic şi să reformeze toate ramurile activităţii Departamentelor pe unde a trecui.

Toată aparatura legislaţiei noastre economice din ultimul de­ceniu vine dela el: Ministerul Finanţelor, Ministerul de Industrie, Curtea de Conturi, Banca Naţională, Cassa de Economii au fost puse pe baze moderne de el. Legea Contabilităţii, reforma contribuţiunilor directe, Legea Vămilor, Tariful vamal, cifra de afaceri, organizarea agriculturii au fost prefăcute de el după principii care au rămas vii până astăzi.

Cu toată această pricepere necontestată, Virgil Madgearu a fost înlăturat din latura oficială a vieţii noastre publice de re­gimul cu care nu voise să se’mpace.

Gazeta economică pe care o conducea şi de unde încerca să îndrumeze politica financiară a fost nevoită să înceteze.

Totuşi, din cabinetul său de lucru, Virgil Madgearu a continuat să îndemne cu sfaturile lui competente la realizarea mul­tora din cele ce s’au înfăptuit în ultimii ani în viaţa noastră economică.

Finanţele publice şi private, industria, comerţul, coordona­rea mai ales recurgeau la sfaturile lui ori de câte ori se ivia vre-o dificultate. Şi, nu odată, maşinile Miniştrilor în funcţiune se opreau în faţa casei din str. Vasile Conta mai multe ore în şir.

Retras la catedră şi printre cărţi, în fruntea Institutului de Conjuctură, Virgil Madgearu nu a încetat deci să urmărească în tăcere viaţa noastră economică.

Penultima lui carte tipărită2), pentru că cea din urmă a rămas în manuscrisul încheiat cu câteva zile înainte de moarte, e rodul acestei tăceri, zămislit în singurătatea închisorii dela Bistriţa.

*

Opera lui Virgil Madgearu nu cucereşte prin frumuseţea ei formală; ci prin consistenţa ei. Prin plinătatea ei de miez. Prin autenticitatea efortului intelectual care e angajat într’însa.

Tot ce a scris Virgil Madgearu are un scop: vrea să dove­dească ceva. Şi nu se lasă până ce nu dovedeşte. Şi nu întâm­plător, printr’o sclipire, ci vârtos, pe toate feţele şi cu toate do­vezile necesare. Închizi cartea? Eşti lămurit asupra lucrului. Poţi avea alt sistem de valori. Nu poţi contesta faptele.

Dacă nu toate operele lui au, formal, simetria perfectă, arhi­tectonica marilor linii; ci dacă unele sunt dimpotrivă chinuite şi frământate de lupta gândului pentru a desluşi o realitate com­plexă şi fugace; – în toate simţi că n’ai de a face cu o minte care se joacă cu propriile ei plăsmuiri, închise în rotunjimi artificioase, ci cu un spirit grav, care a luat de piept realitatea şi care dă cu ea luptă pe viaţă şi pe moarte pentru cucerirea adevărului.

Dintr’o discuţie cu Virgil Madgearu, nu te puteai sustrage prin tangentă. De ‘ndată ce încrucişai fierul cu el, trebuia să eşti biruitor sau pe targă. Nici o afectare în asta şi nici o vanitate. Şi dacă uneori te lua repede, era fiindcă te simţea gata de fugă.

Onestitatea intelectuală cu care acest om şi-a judecat pro­priile sale fapte, atunci când le-a putut desprinde din nexul lor formativ şi le-a putut privi în perspectiva desfăşurării ulte­rioare a evenimentelor3), este unul din prilejurile cele mai re­confortante ale vieţii intelectuale româneşti.

Ea nu constitue numai o lecţie de virtute etică, de modestie şi de prudenţă, dar mai ales o lecţie de veracitate, care este suprema virtute dianoetică şi care singură dă omului oricât de talentat drept de cetăţenie în lumea intelectualităţii.

Această virtute dă tuturor lucrărilor un caracter edificator: ele clădesc în tine nu numai realitatea pe care o cunoşti prin ele, dar şi metoda prin care ai ajuns la cunoştinţă.

Sfârşeşti cartea? Poţi reconstitui singur şirul argumentării. Mai mult, îl poţi duce mai departe.

*

În ultimul timp l-am văzut rar. Era totuşi un prilej nespus de bucurie pentru mine, un prilej nespus de linişte, să ştiu ci există un om cu care la nevoie pot să mă verific. Un om care să mă asculte fără ascunziş şi care să-mi spună liniştit: „Uite la asta m’am gândit şi eu, dar astfel…”

Doi dascăli am avut, cărora mă puteam îndrepta astfel şi îm­prejurările au voit să-i pierd pe amândoi în acelaş an. Pe el şi pe Nae Ionescu.

L’am aflat într’o după amiază de toamnă târzie, răpus de gloanţele rătăcite ale unora din aceia în favoarea cărora nu şovăise să-şi rişte catedra şi liniştea personală, protestînd – cu toată deosebirea de convingeri politice împotriva a ceia ce i se păruse o neomenie.

Odihnea în cripta rece a cimitirului iarăşi prin ce ciudată apropiere a lucrurilor! – în vecinătatea bătrânului, până eri atât de verde, veghiat acum de duhul neamului: Nicolae Iorga, care nu-l iubise niciodată, dar cu care îl înfrăţise aceiaşi soartă groasnică.

Fără să vreau, mi-au răsărit atunci în minte cuvintele lapi­dare prin care Nicolae Iorga încheiase cândva caracterizarea soartei potrivnice a acestui om destoinic ostracizat de un regim cu care nu voise să se’mpace şi care dobândea par’că prin moarte o confirmare tragică şi din partea altora:

„El, Virgil Madgearu, pe care nimeni nu-l vrea!”

Şi cum şedeam acolo toţi înmărmuriţi tovarăşi ai lui de luptă şi ucenici de tot soiul, încingându-i în jur, printre lacrimi, horă de inimi calde, judecata pietrii mi-a păru desminţită de graiul inimilor noastre.

În jurul acestui om tare şi neîmpăcat, a acestei inimi aspre şi neclătinate, a acestui chip grav care părea că scrutează moar­tea cu aceiaşi seriozitate cu care scrutase totdeauna fiecare proble­mă, răpus ca o ironie pentru ispăşirea unor păcate cu care nu fusese solidar, se năştea un nimb comunicativ, locvace, se ţesea din înmărmurire un fel de zumzet prietenesc.

Am înţeles atunci că lipsa lui Virgil Madgearu nu se va re­simţi pe uliţi. Dar când fiecare dintre noi, aceştia care nu ne mulţumim să făptuim în viaţă, ci căutăm activităţii noastre un şir şi o noimă, ne vom retrage seara în bibliotecă, şi obosiţi de strădania de peste zi vom căuta în singurătatea gândurilor, ori în tovărăşia cărţilor, prilej de adâncită reculegere în înţelesul lucru­rilor pe care le facem, chipul lui Virgil Madgearu se va ivi familiar printre noi, ca mai ‘nainte, din atmosfera margenilor de carte şi vom duce mai departe împreună convorbirea tainică a du­hurilor, pe care n’o pot răpune gloanţele şi nici acoperi pietrele.

 

MIRCEA VULCĂNESCU

 

1) ,,Agrarianism, Ţărănism, Capitalism”.

2) Evoluţia economiei româneşti.

1) „Drumul echilibrului financiar”.

Revista indexata EBSCO