Aug 23, 2016

Posted by in ESEU

Ion PAPUC – Noica în comunism

La o primă vedere, în ceea ce îl priveşte pe filozoful C. Noica putem constata o defazare, o poziţionare a personalităţii sale în retardare faţă de standardele epocii, fiind căzut adesea în inadecvare. Nu doar o singură dată, el pare a fi depăşit, dovedind că are prejudecăţi, că este subjugat de mici utopii. Prietenii săi au observat aceasta şi îl menajează cu greu, iritaţi de poziţia lui în raport cu epoca. Mai întîi şi mai presus de celelalte stereotipuri ale sale, e pretenţia de a face şcoală, convingerea că poate să-i înveţe pe ceilalţi, în principal pe cei tineri, chemaţi să facă împreună cele zece lecţii de greacă veche. Şi subiacent acesteia utopia că ar putea să rezume filozofia, nu doar să discurseze despre ea ci chiar să o prezinte, să îi înveţe pe alţii ce este ea. Nu bănuieşte că în Hegel nu e nimic de prisos, ci doar mersul, chiar baletul intelectului printre cuvinte, printre concepte. Cînd filozoful german analizează, de exemplu, ce este senzaţia, ce percepţia, conştiinţa, raţiunea, spiritul, el chiar gîndeşte genuin, străbate cu mintea toate cotloanele conceptelor, parcurge drumul lor, drum imposibil de rezumat. Cea mai adecvată şi completă exegeză a romanului lui Cervantes este chiar rescrierea lui cuvînt cu cuvînt. E această propunere provocatoare doar fantezia unui mare artist el însuşi. Dar cu privire la filozofie constatarea este valabilă în absolut. Cea mai bună povestire a Fenomenologiei spiritului este chiar textul integral scris de autorul ei, adică de Hegel, nu Povestirile despre om după o carte a lui Hegel, scrierea lui Noica.

Cu acestea în minte putem înţelege iritarea abia mascată cu care îi răspunde lui Noica Emil Cioran căruia el îi ceruse ajutorul pentru a fi publicată cartea respectivă în Franţa. Prietenul din Paris se eschivează cu fineţe, se derobează de la o sarcină la care era obligat din multe puncte de vedere, nu doar ca prieten, ci mai ales din solidaritate cu un prizonier de conştiinţă cum era gînditorul rămas în limba română, nu un expat al spiritului cum devenise el. Dar la Paris, în lumea cinismului şi a plictisului, a acelui cafard des pomenit, basmul filozofic al lui Noica putea fi întîmpinat dacă nu cu cea mai dispreţuitoare indiferenţă, atunci cu un hohot de rîs. Situat aproximativ în această ipostază îl putem bănui pe Cioran. Tot astfel cum a ricanat în faţa Rostirii filozofice româneşti pentru că, vezi Doamne!, filozofia este domeniul radicalei abstracţii a spiritului, la antipod cu determinarea naţională. Filozofia nu poate fi românească, ci doar absolută, de peste orice altă determinare, iar limba vernaculară nu are aici nici o semnificaţie. La această obiecţie se poate răspunde citînd din Hegel şi din Heidegger, care îşi aşază germana lor în exclusivitate sus, lîngă greaca veche. Dar el însuşi, Emil Cioran, nu produsese acea teribilă Schimbarea la faţă a României, ignorînd că procesul respectiv este numai al lui Dumnezeu nu şi al vreunei ţări, indiferent care?! Iar despre această scriere Noica afirma că este cea mai de seamă dintre toate cîte a creat autorul ei în română şi în franceză. Poate pentru că nicicînd altădată el nu fusese mai liber decît atunci cînd a scris acest text, atît de liber încît ulterior, uimit el însuşi de atîta cutezanţă, a acceptat reeditarea lui într-o formă cenzurată. Se supune cenzurii nu cel condamnat, din raţiuni politice, la 25 de ani de închisoare, ci cel din lumea liberă a democraţiei. Dar nu este Franţa patria terorii, creatoare a acesteia ca regim politic, ca statut sub care este îngenuncheat cetăţeanul? Iar dacă filozoful din Paris îşi tîrăşte existenţa postbelică şi îndeosebi cea postumă sub teroarea învingătorilor, a comisarilor politici, inclusiv a slugilor acestora, surpriza colosală este că cel din închisoare este mai liber în felul său. El poate să lase impresia că umblă cu o jucărioară nevinovată, nişte povestiri, cînd în fapt el manevrează, cu ce risc!, cel mai teribil explozibil, cartea lui Hegel. Să luăm un exemplu, unul din capitolul Stăpînire şi servitute, Herrschaft und Knechtschaft, citînd din traducerea lui Virgil Bogdan: „A se prezenta însă pe sine ca pură abstracţie a conştiinţei-de-sine constă însă în a se arăta ca pură negaţie a modalităţii sale obiective, adică în a se arăta ca nefiind legată de nici o fiinţă-în-fapt determinată, ca nefiind legată de singularitatea universală a fiinţei-în-fapt în genere, în a nu fi legată de viaţă. Această prezentare este o dublă acţiune: acţiune a celuilalt şi acţiune prin sine însuşi. Întrucît ea este acţiunea celuilalt, fiecare tinde deci către moartea celuilalt. În aceasta este dată şi a doua: acţiunea prin sine însuşi; căci prima implică în ea riscul propriei vieţi. Relaţia celor două conştiinţe-de-sine este deci astfel determinată, încît ele se încearcă pe ele însele şi una pe alta, prin luptă pe viaţă şi pe moarte. – Ele trebuie să intre în această luptă, căci ele trebuie să ridice la adevăr certitudinea lor înseşi de a fi pentru sine, faţă de alţii şi faţă de ele însele. Şi numai prin riscul vieţii este probată libertatea, numai în acest fel este probat că pentru conştiinţa-de-sine nu fiinţa, nu modul nemijlocit în care ea apare, nu confundarea ei în răspîndirea vieţii este esenţa; dar că în această conştiinţă nu este dat nimic care să nu fie pentru ea moment în dispariţie, că ea nu este decît pură fiinţă-pentru-sine. Individul care nu şi-a riscat viaţa poate fi, desigur, recunoscut ca persoană, dar el nu a atins încă adevărul acestei recunoaşteri ca fiind o conştiinţă-de-sine independentă. La fel, fiecare trebuie să meargă către moartea celuilalt, după cum fiecare îşi riscă propria lui viaţă; căci celălalt nu valorează pentru el mai mult decît el însuşi. Esenţa lui se prezintă ca fiind un Altul; el este în afară de sine, el trebuie să suprime ce îi e exterior; celălalt este o conştiinţă existentă şi prinsă în feluri multiple; el trebuie să privească alteritatea sa ca pură fiinţă pentru sine, adică ca negaţie absolută.” (p. 110 a traducerii, p. 152 a ediţiei de referinţă)

Nu se pune problema nici pentru o clipă să rezum gîndirea lui Hegel nici măcar din acest fragment minim. Dar imaginîndu-ne cum şi-a purtat Noica privirea peste respectivul text, putem extrage cîteva expresii şi înţelesul lor. Mai întîi trebuie precizat că întotdeauna aici în această carte celebră ne aflăm în domeniul intim al adevărului (p. 102), in das einheimische Reich der Wahrheit, în interiorul căruia se dă lupta între diferitele ipostaze ale acestuia, iar pentru a ajunge la el, conştiinţa trebuie să străbată, ca teren median dar absolut necesar, noaptea goală a suprasensibilului unui dincolo (p. 107), der leeren Nacht des übersinnlichen Jenseits. Acel dincolo care este în fapt metafizica şi în cuprinderea ei noaptea goală a suprasensibilului, în faţa acestora cum să nu îţi aminteşti că despre partea a doua, de fapt partea centrală, trupul propriu-zis al dialogului Parmenide, despre debutul acestei părţi a dialogului platonician, un comentator a exclamat: aici începe bezna absolută a metafizicii! La Hegel, care admira atît de mult acest dialog încît îl considera ca fiind cel mai de seamă dintre cîte a scris Platon, la Hegel ne este dat să străbatem îndelung o noapte a suprasensibilului de dincolo, un întuneric al conceptelor. Şi tocmai în acest întuneric cu cît este el mai compact, cu atît mai strălucitoare sînt fulgerele unor exprimări nu doar memorabile, ci chiar fără egal. Ca stilistică îndeosebi filozoful acesta este, într-un anumit fel, un scriitor aparţinînd Romantismului german, patetic şi exprimînd străfundurile umanului. O antologie a acestor formulări hegeliene bănuiesc că ar egala în strălucire şi poate ar depăşi prin dimensiuni fragmentele Presocraticilor.

Aşadar, cu gîndul la Noica să ne căţărăm pe schelele înalte ale abstracţiunilor hegeliene şi să reţinem, din acest fragment, exprimările ascuţite, precum presupunerea că fiecare tinde în consecinţă la moartea celuilalt, tinde, merge către, geht also jeder auf den Tod des Anderen. În această luptă pe viaţă şi moarte, durch den Kampf auf Leben und Tod, e însăşi punerea în joc a propriei vieţi, das Daransetzen des Lebens, prin care este adeverită libertatea, die Freiheit. Fiindcă individul care nu şi-a pus viaţa în joc poate fi desigur recunoscut ca persoană, dar el nu a parvenit la adevărul acestei recunoaşteri, ca fiind aceea a unei conştiinţe de sine autonome, Das Individuum, welches das Leben nicht gewagt hat, kann wohl als Person anerkannt werden; aber es hat die Wahrheit dieses Anerkanntseins als eines selbständigen Selbstbewußtseins nicht erreicht. Pe cînd Noica îşi redacta opul său, vor fi existat cu siguranţă astfel de persoane pretutindeni în ţară, stînd la cozi pentru a-şi procura mîncarea care se dă!, sau în închisorile politice, eventual la Canal. Sau, de ce nu?, în Franţa, în vreo mansardă a mîndrului Paris. Dar ei nu şi-au prea pus viaţa în joc şi în consecinţă nu au ajuns la stadiul unei conştiinţe de sine autonome, care să nu fie în dependenţă de adevărul celorlalţi. Ei nu şi-au pus în joc viaţa şi se ascund de acest adevăr teribil că fiecare individ trebuie să tindă spre moartea celuilalt tot aşa cum îşi riscă el însuşi propria viaţă, Ebenso muß jedes auf den Tod des Anderen gehen, wie es sein Leben daransetzt.

Ajunşi în acest punct, să revenim la situaţia din istorie, la Noica. Deosebirea aceasta dintre unul şi celălalt, care se angajează fiecare într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, pentru uciderea celuilalt, este adevărată nu doar în absolut, pe terenul conştiinţei unde o conştiinţă o surpă pe cealaltă în mod radical pentru a accede la adevăr, ci şi în concretul istoric. Sigur, nici şobolanul care a făcut referatul de respingere de la publicare a cărţii lui Noica, livrîndu-l pe acesta unei condamnări la 25 ani de închisoare, şi nici bestiile care i-au smuls pînă şi dinţii din gură filozofului, nici unii dintre aceştia nu erau în cunoştinţă cu dihotomiile lui Hegel, dar ei, fără să fie conştienţi de aceasta, se situau pe o radicală poziţie adversă nu doar cu filozoful ci cu spiritul însuşi. Ca să înţelegem mai bine epoca să luăm un exemplu absolut, un alt Noica, pe Petre Ţuţea, încă şi mai expresiv decît Noica pentru că în adevăr textele acestuia nu spun mai nimic dar sînt extraordinare faţă de contemporaneitate, în felul lor un fulminant protest faţă de dictatura ideologică a acelui timp. Fiindcă încă din Marx, Engels, Lenin şi din toţi ceilalţi satrapi ai minţii, cultura care pe o vastă dimensiune a ei se confunda cu europenitatea spiritului fusese anihilată complet. Iar în textele lui Petre Ţuţea, aşa lipsite de o prea mare valoare cum erau ele, tocmai acea europenitate a spiritului era plenar prezentă şi în acelaşi timp la alţii radical absentă, nu doar la noi, ci adesea şi în Occidentul intelectualilor care cu o criminală inconştienţă marxizau orbeşte, ca şi cum s-ar fi aflat sub hipnoză. Cînd Noica propune unor tineri cele zece lecţii ale sale de greacă veche comite prin aceasta un atentat la grozăvia inculturii comuniste. El ştie cu cîtă ură se refereau la Platon clasicii marxism-leninismului dar insistă, optează cu orice risc, mai întîi pentru reeditarea unor traduceri vechi din opera filozofului antic şi apoi pentru efectuarea altora noi, la zi. Şi tot aşa şi cu înduioşător de naiva pledoarie pentru xeroxarea caietelor lui Eminescu, de parcă odată ce am fi fost în posesia acestora s-ar fi rezolvat toate problemele românilor. Cum s-a văzut, mai apoi, cu punerea lor la dispoziţia publicului larg nu s-a schimbat nimic în destinul acestei ţări, dar insistenţa pe cazul poetului naţional mută accentul, întoarce privirea celor mulţi spre o zonă de cultură înaltă în detrimentul brutelor, al primitivităţii, fiindcă Eminescu nu este doar un poet considerabil, ci şi un intelectual de bună calitate şi de factură europeană.

Odată toate acestea precizate, să revenim la teza radicală, enunţată la începutul acestui text, cum că filozofia nu poate fi rezumată, povestită, că filozofia nu este echivalentă decît chiar cu ea însăşi. Iar acum să răsturnăm această prezumţie şi să aruncăm o privire asupra modului în care procedează însuşi Hegel, fiindcă el este, printre multe altele, şi autor al unor ample Prelegeri de istorie a filozofiei. Constatarea cea mai la îndemînă şi perfect adecvată, adevărat loc comun, este că Hegel străbate operele filozofice de pînă la el căutîndu-se pretutindeni în acestea pe el însuşi, propria sa filozofie. Într-o primă instanţă vom observa că lui Noica îi scapă mult din ceea ce este cartea lui Hegel, îi scapă sau el lasă deoparte ceea ce nu este important pentru demersul său. Prin reducţie, putem considera Fenomenologia spiritului un manual clasic de filozofie, şi un timp, îndeosebi în prima variantă a cărţii sale, Noica se menţine în acest cuprins didactic, dar la Hegel conceptele filozofice luate în cercetare sînt aprofundate pînă la un adevărat delir terminologic şi cu exprimări uneori extraordinare, în rest este molozul terminologiei specifice fără sfîrşit. Iar dincolo de acesta, spre final cînd autorul expune, ca încununare, teoria sa despre religie textul izbucneşte în fantastice imnuri de evlavie, amintind de marile scrieri ale misticilor germani care l-au precedat prin secole. În tot cazul, a-l rezuma pe Hegel este ca şi cum l-am viziona prin intermediul unui aparat Röntgen, simplificîndu-l, reducîndu-l la schelet, la scheme seci şi deformatoare. E multă claritate carteziană, chiar un exces de claritate în scrierea gînditorului român care îl explică pe autorul german, deşi în mod lapidar totuşi pînă la exces, pierzînd astfel ceea ce este mai specific în cartea pe care pretinde că o prezintă, omiţînd din ea acea apatie, acea prezenţă surdă a conştiinţei, obscuritatea ei din adîncuri, bîlbîirea ei sălbatică după chiar expresiile lui Hegel: jene Dumpfheit des Bewußtseins und ihr wildes Stammeln. Noica îl hegelianizează pe Hegel care este mai difuz, mai indirect specific sieşi, văzînd de exemplu cam pretutindeni triadele care în textul german sînt mult mai discrete. Le găsesc de exemplu cînd vine vorba de religie unde prima realitate a spiritului este conceptul religiei, religia ca nemijlocită, adică religia naturală. A doua, prin suprimarea naturii, este religia în forma artei. A treia suprimă unilateralitatea celorlalte două. În prima spiritul este în forma conştiinţei, într-a doua în forma conştiinţei-de-sine, a treia în forma unităţii ambelor, fiind religia revelată. În rest, eventualele triade risipite prin textul lui Hegel sînt cel mai adesea îngropate în carnalitatea textului.

Dar, în acesta caz al nostru, să ne întrebăm cu deosebire dacă Noica, atunci cînd străbate Fenomenologia spiritului, izbuteşte el oare să spună ceva despre sine şi despre raportul dramatic cu timpul său? Căutînd să stabilim ceva în direcţia aceasta dăm curs uneia din cele trei ipoteze de lectură a Povestirilor… propuse de Sorin Lavric în impecabila prefaţă a ediţiei acestora de la Humanitas. Surprizele, în ordinea spiritului lui Noica, sînt enorme. Să le luăm pe rînd!

Căci iată ce le spune Noica asupritorilor săi, troglodiţilor, inclusiv referentului de la editură. Cînd gînditorul român îşi scrie basmul său filozofic, era un timp al fanatismului absolut, unii erau ucişi iar altora li se smulgeau dinţii din gură, şi aceasta în numele adevărurilor politice în străfundurile cărora, în origini se afla tocmai filozofia lui Hegel. Dar cît de mult fusese aceasta distorsionată de clasicii noii ideologii! În această situaţie, cu propensiunea sa pentru didacticism şi înfruntînd urgia istoriei, Noica încearcă, fie şi doar cu timiditate, să restabilească adevărul filozofic. El ştia că la maestrul german lucrurile nu erau chiar într-atît de limpezi, atît de grosolan simplificate ca în ideologia care, în mod tragic, pusese stăpînire pe întreaga lume. El ştia că adevărul lui Hegel avea la bază acea zerrissene Bewußtsein, conştiinţa sfîşiată, ruptă în două, fracturată, dezbinată. Că întotdeauna la el a avut loc o tipică suprimare a unilateralităţii conceptului, die Einseitigkeit aufgehoben zu haben. E un demers al gîndirii hegeliene de prefacere, de invertire, de travestire a adevărului, ceea ce el numeşte cu termenul die Verstellung. Ca să dau exemplu de o atare gîndire, voi cita afirmaţia că adevărata existenţă (…) ca şi timpul, nu mai este nemijlocit aici, întrucît este. (tr. rom. p. 402) Adică: wie die Zeit, unmittelbar nicht mehr da, indem sie da ist. Asemeni timpului, fiind aici, existînd, ea nu mai este imediat aici, nu mai există.

În cunoştinţă cu aceste subtilităţi ale filozofiei hegeliene, cum putea Noica să se apropie de mintea simplificată a călăilor săi? Într-o primă instanţă, el transferă gîndirea din planul cunoaşterii în acela al eticii. Şi atunci, boierul autentic care era, insinuează cu un dram de abilitate întrebarea: Nu cumva Fiecare este Nimeni? Să ne imagină o clipă că întrebarea este adresată de cel anchetat anchetatorului său pe cînd acesta îl striveşte călcîndu-l în picioare. De parcă i-ar spune că nu doar el, cel strivit ci chiar şi cel care îl striveşte, şi acela este tot un Nimeni! Şi îndată apoi, generalizînd, comite relativizarea adevărului în spiritul maestrului german: în faţa acestui Nimeni compar (se înfăţişează spre a fi judecate! – n.n. I.P.) toate înfăptuirile şi după judecata lui stau şi cad ele. Noica însuşi a fost judecat şi sub puterea justiţiei comuniste el a căzut sub condamnarea la 25 de ani de temniţă grea. Şi atunci, iată care îi este consolarea, rostită sfidător, doar în aparenţă concesiv: Prostia umană, nepriceperea şi incultura sînt totuşi undeva inteligenţă, pricepere şi cultură… Şi apoi sarcastic şi amar, el livrează soluţia care de data aceasta este una politică: Nu e nimic de făcut decît să laşi acest personaj numit Fiecare, să se urce pe scena lumii. Dacă vrei să-l înfrîngi, trebuie să-l laşi să învingă. Din perspectiva în timp, de la redactarea Povestirilor… şi pînă astăzi, putem constata radicala confirmare a soluţiei gînditorului nostru. Nenorociţii aceia din comunism cînd au ajuns a fi deplin stăpîni peste o bună parte a lumii, abia atunci destinul istoric i-a măturat definitiv de pe scena vieţii. Pentru ca alţi Nimeni să preia conducerea lumii şi undeva într-o carceră anonimă călăul să-i smulgă dinţii din gură altui gînditor, azi încă neştiut.

Ca martor al acelei epoci, pot aprecia ca de-a dreptul sinucigaşe cutezanţele unor atari aprecieri acut politice. O măsură de precauţie îşi ia totuşi Noica, istoricizînd mult aceste adevăruri, în spiritul lui Hegel, dar ele lipsesc tocmai în opera de referinţă, în Fenomenologia spiritului, unele culese din alte lucrări ale neamţului, dar cu siguranţă ele sînt mai ales ale lui Noica şi adresate timpului său. Prin ele Povestirile… sînt operă originală cu o încărcătură politică intens subversivă. Ticăloşia unor comentatori recenţi a afirmat că Noica ar fi acţionat uneori ca şi cum ar fi fost şi un agent pus în slujba regimului comunist. Nimic mai fals. El acceptă să se situeze în ghearele poliţiei politice, nu fuge de rigorile acesteia, nu se ascunde, dar doar pentru a-şi duce pînă la capăt propriul gînd. Pe care el nu şi-l disimulează ci, cu o cutezanţă de adevărat cavaler, fără teamă nici prihană, şi-l afirmă cu aroganţă. Aceste referinţe istoricizante, desfăşurate în spiritul lui Hegel, lipsesc într-adevăr în cartea de referinţă, pentru că prea mult acolo lucrurile sînt vizionate în absolut, şi oricît de mult avem în ea de-a face cu evoluţii, cu dezvoltări, acestea sînt într-atît de abstracte încît sînt oarecum şi instantanee. E vorba doar de adevăr, şi prea puţin de situarea lui în istorie. La aceasta, la o presupusă istorie face apel, ca la o platoşă de apărare, mascîndu-se, Noica. Deşi, trebuie spus că el nu este niciodată duplicitar şi foloseşte întotdeauna un singur, acelaşi limbaj, indiferent cui li se adresează, discipolilor sau securiştilor.

Oricît de mult autorul acesta face referiri la momente din trecut, pe care le consideră semnificative pentru drumul omului în istorie, este imposibil să nu înţelegi că în spatele textului e însuşi el, chiar Noica, destinul său, aşa cum exclamă el şi este imposibil ca noi, astăzi, să nu ne însuşim constatarea lui: abia după ce dobori o tiranie vezi că ea nu era o tiranie pînă la capăt. Victimele ei se solidarizau, undeva, cu ea şi începuseră să pună ceva de la ele în rînduiala cea nedreaptă. Încetul cu încetul aceasta devenise lumea lor.

Prin remarcabila capacitate de a se ridica pînă la nivelul cel mai de sus al abstracţiunilor, Noica este în felul său un vizionar al absolutului. El vede lumea în perspective largi, maxime chiar, atotcuprinzătoare. Atunci cînd, impresionat de asasinatele la care erau supuşi tinerii legionari, deşi el personal, boiernaşul filfizon care era, mai degrabă îi considera cu dispreţ, ne împărtăşindu-le lipsa de umor care îi caracteriza, împins pînă la urmă de marea perspectivă ce îi era proprie scrie şi publică fulminantul Adsum, un manifest violent de adeziune la politica dreptei româneşti. Cuvîntul este luat din Vulgata unde el apare în mai multe contexte dar întotdeauna ca un răspuns dat unei chemări a lui Dumnezeu, căruia auzindu-l strigîndu-te îi spui: aici sînt Doamne, chiar în faţa ta, gata să fac tot ceea ce îmi ceri, Adsum, Domine! Aşa îşi vede Noica implicarea în istorie, nu ca pe un compromis, nu ca pe ceva tranzacţionat, ci ca pe un absolut, un mod tragic de a fi, un răspuns la chemarea venită din veşnicie. Cu cartea sa pretins despre Hegel, el îşi re-vizionează situarea sa în lume, ajungînd să constate lucruri teribile: dacă în nebunia obişnuită lucrurile sînt cele ce nu par la locul lor, în experienţa politicului, conştiinţa omului se sminteşte. Cum se va fi întîmplat poate şi cu conştiinţa autorului nostru. Şi cu siguranţă cu a acelor care edificau dictatura. Toate acestea în baza axiomei nebune că orice stat e rău, încît se strecoară îndată presupunerea cumplită că trebuie desfiinţat statul.

Pe aceeaşi linie, cu amărăciunea unei experienţe nu doar dramatice ci de-a dreptul tragice, filozoful constată în numele omului universal că toate revoluţiile cresc din mine şi se întorc împotriva mea. Participase el însuşi la un fel de revoluţie, la una de resurecţie naţională, şi fusese mai apoi victimă a uneia internaţionalist-bolşevice. Şi tocmai cu privire la participarea sa la întîia dintre acestea, în care a fost nu victimă ci actant, pare a-şi spune chiar sieşi: cînd închei cu toate eroismele şi toate sacrificiile cerute de virtute, vezi că lupta ţi-a fost şi nedreaptă, şi deşartă. Ai luptat eroic, frumos şi în van. Şi atunci ca o consecinţă ineluctabilă vine condamnarea prin care îţi este atestată vinovăţia ca o fatalitate. Fiindcă eşti vinovat, orice ai face – spune Noica subliniindu-şi afirmaţia. Nevinovată e doar piatra ce nu făptuieşte; nici măcar copilul.

Vinovăţie şi condamnare, iar în faţa acestei incizii acute în realitatea din veac, cum am putea fi atît de orbi încît să nu înţelegem că nu despre Hegel este vorba în cartea aceasta ci despre noi şi timpul lepros ce ni s-a dat, despre destinul politic al lumii, căci eşti vinovat că aparţii unei clase ori caste. N-ai făcut nimic rău şi totuşi,de îndată ce făptuieşti, eşti vinovat ca om. O spune aceasta cel care a fost condamnat şi care a ispăşit în veac.

Ca să fii situat cu adevărat în economia lumii, în planul lui Dumnezeu, nu este îndeajuns să ai o operă considerabilă ci mai este necesar şi să fii un ins însemnat, sigilat, să ai privilegiul de a fi fost stigmatizat de destin, adică să fi fost, de exemplu, trecut prin cuşca de fier din DTC, alături de criminali cu circumstanţe agravante, aşteptînd ca a doua zi să fii atîrnat într-un ştreang, şi apoi 12 ani reţinut în St. Elizabeths Hospital şi tratat cu şocuri electrice. Sau să fii condamnat precum Noica şi apoi chiar să fi fost captiv în subteranele închisorilor comuniste un număr de ani. Acestea ţin de destin, de zeu, şi nu pot fi înlocuite de absolut nimic altceva. Prietenii lui Noica, comilitonii săi ştiu aceasta, înţeleg că Mircea Vulcănescu a murit la Aiud şi moartea lor, că Noica a străbătut bolgiile închisorilor comuniste şi în contul lor, şi pentru ei.

Mai avem mult pînă cînd vom descoperi cu adevărat măreţia acestei generaţii, unice în istoria noastră. În arhitectura ei, locul lui Noica este unul din vîrf, piatra din unghi care închide bolta unei lumi. Cu gîndul la cei care o alcătuiesc, îmi amintesc versul lui Blaga: De pe-un umăr pe altul / tăcînd îmi trec steaua ca o povară. Aş parafraza: de pe umărul unuia pe al celuilalt ei îşi trec povara. Cînd unul se ascunde de urgia istoriei într-o mansardă din Paris, cel căruia în pauză la şcoală, ca un ecou al originii sudice a familiei sale, i se striga bulgăroiule!, acela, comiţînd un act intens politic, se mută din sud chiar în centrul ţării, în Transilvania, preluînd destinul camaradului său. Tot astfel cum a redactat Rostirea filozofică românească drept complement necesar la Schimbarea la faţă a României, suplinindu-l pe prietenul căzut sub interdicţie şi exil.

Revista indexata EBSCO